A treia parte cu impresii despre filmele contra plictiselii de la TIFF 2018. Despre primele doua calupuri am scris aici si aici, despre filmele naspa aici.
Zombillenium
(regizat de Arthur de Pins si Alexis Ducord, autori BD)
Animatzie marxist-satanista pentru copii, menita sa-i obisnuiasca pe acestia cu moartea, viatza in Iad, zombie, skeletzi, mumii etc. Filmul se inscrie in linia Hotel Transylvania, Paranorman, Book of Life etc. doar ca fiind francez are o componenta ideologica marxista.
Nu stiu daca Coalitzia pentru Familia Ortodoxa monitorizeaza si trendurile din desenele animate moderne, dar situatzia e de natura sa-i panicheze. Aici personajul pozitiv e un demon cu ditamai coarne, iar settingul e un parc de distractzii construit deasupra Iadului, unde o gramada de oameni au fost blestematzi sa MUNCEASCA.
Nu stiu daca Coalitzia pentru Familia Ortodoxa monitorizeaza si trendurile din desenele animate moderne, dar situatzia e de natura sa-i panicheze. Aici personajul pozitiv e un demon cu ditamai coarne, iar settingul e un parc de distractzii construit deasupra Iadului, unde o gramada de oameni au fost blestematzi sa MUNCEASCA.
Angajatzii parcului de distractzii sunt diverse tipuri de undeads si apare un conflict de munca intre tabara vampirilor care vor sa transforme parcul de distractzii intr-o franciza hipster-goth si tabara zombie care vor un parc de distractzii mai traditzionalist, bazat pe sperieturi. Deasupra tuturor domneste Satana, antreprenorul care ii amenintza pe totzi ca daca nu reusesc sa faca profit pe luna in curs ii trimite pe totzi in Iad sa MUNCEASCA FOREVER!
Zombillenium e ecranizarea unui BD franco-belgian care se intampla sa fie desenat de aceiasi indivizi care s-au ocupat si de aceasta varianta animata, asadar grafica e consistenta cu cea din cartzi - un cvasi-2D augmentat sa para 3D (nu ma pricep dar specialistii in grafica computerizata vor gasi interesant de urmarit miscarile personajelor).
Pe vremea mea nu exista asa ceva, desenele animate erau cu oameni de zapada, printzese, caprioare, creca Familia Addams era singurul titlu cat de cat din zona asta, si acela era destul de rezervat. Astazi insa prin gradinitzele si scolile de la noi se organizeaza serbari de Craciun cu copii imbracatzi in zombie, iar nepoata-mea mi-a facut cadou desenu de mai jos.
*************************************************
A Taxi Driver
(regizat de Hun Jang, coreean)
Un film EXTREM de actual despre proteste si functzia lor in istorie. Si totodata primul film coreean pe care il vad de catziva ani incoace care nu e nici politzist, nici horror.
Aici in Europa stam destul de prost cu istoria popoarelor indepartate iar astfel de filme sunt interesante si informative. E interesant in special de vazut modul in care a evoluat Coreea, o tzara sfashiata de presiunile rusesti si americane, de competitzia dintre boierii locali pentru a intra in gratziile marilor puteri, adica exact ce se intampla acum prin partzile noastre. E interesant si de vazut ca multa vreme n-au fost mari diferentze intre cele doua Corei, dictatura militara dominand mare parte si din istoria sudului. Doar ca dictaturile din Sud au fost girate de americani (cam ca in America de Sud) si au fost mai fragmentate, mai predispuse la asasinate si incaierari competitive.
Filmul e despre un shofer de taxi care nimereste fara sa vrea in miezul protestelor din 1980, soldate cu sute de mortzi, initziate de studentzi in urma loviturii de stat prin care un dictator militar (proaspat asasinat) fusese inlocuit cu alt dictator militar. Protestele au fost explicate in multe feluri care se bat cap in cap - ba ca au fost provocate de americanii nemultzumitzi de schimbarea regimului, ba ca au fost provocate de nord-coreenii care inoculau idei stangiste in randul populatziei studentzesti, ba ca au fost instigate de principalul opozant al dictaturilor militare, care-si astepta randul la putere si petrecuse cam mult timp prin puscarii (un Nelson Mandela al lor). In fine, azi protestele respective sunt comemorate drept un punct de rascruce in democratizarea Sudului, chiar daca vreme de 20 de ani in cartzile lor de istorie au fost catalogate drept atentate teroriste.
Totusi chestiile mai interesante le-am aflat mai mult de pe wikipedia decat din film. Daca nu esti informat cu privire la evenimentul istoric prezentat aici, o vreme nu e clar ce se intampla. Crezusem ca e un film cu zombie - protagonistii tot dau tarcoale unor sate aflate in carantina, sunt sfatuitzi misterios sa ocoleasca anumite zone, se mai vad oameni alergand, insa abia spre final afli ca aia care alearga pe strazi vandalizate sunt studentzi protestatari si nu zombie. Nu stiu daca regizorul a facut intentzionat chestia asta (exploatand succesul unor blockbustere coreene ca Train to Busan) sau daca mi-e mie creierul setat pe anumite stereotipuri (in film apare si neamtzul Thomas Kretschmann din Resident Evil).
*******************************************************
Free Dacians
(regizat de Andrei si Monica Gorgan)
Un documentar despre modurile exotice prin care psihicul romanesc derapeaza cand nu mai face fatza globalismului traumatizant si senzatziei ca nu suntem singuri in univers.
In cazul copiilor crescutzi de lupi sau sechestratzi in beciuri pe perioade indelungate, contactul cu civilizatzia poate fi traumatizant si de regula e nevoie de asistare psihologica pentru a facilita reintegrarea sociala. Cam asa trebuia sa se intample si la iesirea Romaniei din comunism, doar ca nu ne-a acordat nimeni psihoterapia necesara, iar dupa catziva ani de cvasi-feudalism incepem sa cochetam iar cu nostalgia absentzei curentului electric, cu izolarea si ignorantza autosuficienta care ne protejau de straini, de imprevizibil, de lumea care nu ne vorbea limba. Asa ca ne-am ales conducatorii care sa ne calauzeasca inapoi spre peshteri.
Sindromul dacopatiei e cunoscut demultishor la noi, a fost si o carte a lui Dan Alexe pe tema asta, insa era nevoie de documentarul asta ca sa ne arate gravitatea situatziei din spatele dumelor pe care le mai da Funar spre amuzamentul unora. Ne inchipuim noi ca nimeni nu-l baga in seama, ca situatzia e sub control, insa nu e asa, iar unii daci n-ar trebui sa umble liberi.
Aflam in acest documentar despre oamenii care fac sex sub luna plina pe ceasul de piatra de la Sarmizegetusa sperand sa dea nastere unui Mesia al Motzilor, aflam despre satul dacic in care români refuza civilizatzia traind fara electricitate in comuniune perfecta cu natura, aflam despre diverse culte neoficiale practicand ritualuri mistice, aflam despre congresul anual al dacilor unde lumea vorbeste chestii care i-ar face pe cei din secta Raelitzilor sa isi reconsidere ideologia. Toate astea se intampla sub stindardul tricolor si sub certitudinea ca dacii au fost poporul primordial din care s-au nascut toate celelalte popoare nerecunoscatoare (bunaoara galii care de fapt se trag de la Galatzi).
Am fost putzin dezamagit ca nu e nicio mentziune despre Pavel Corutz si nici vreun interviu cu Napoleon Savescu, oameni carora li se datoreaza in buna masura proliferarea la noi a acestei boli psihice, bazata pe un mix de adevaruri arheologice, manipulari etimologice si libere asocieri fanteziste.
Prin poveste mai sunt pomenite si cluburile de reenactment istoric care ofera latura lucida a pasiunii pentru istoria dacilor, desi in unele cazuri granitza dintre dacopatie deliranta, hobby si interes shtiintzific mi se pare destul de cetzoasa. Ma rog, eu sunt membru in Zombie Research Society si Flat Earth Society, asa ca nu-s cel mai in masura sa comentez. M-as baga si in ceva club din asta dacic, insa ma deranjeaza afilierea politica natzionalista, as prefera mai degraba ceva cu elfi, de care sa nu se poata folosi politicienii.
**********************************************
Disobedience
(regizat de Sebastian Lelio, autorul lui A Fantastic Woman)
Lesbiene versus Familia Traditzionala, un film menit sa puna paie pe foc si o provocare specifica TIFFului. Problema cea mai mare a filmului e ca nu e nimic lesbian in cele doua actritze high-profile pe care le-au gasit, Rachel Weisz (Lobster, Fountain) si Rachel McAdams (True Detective). E posibil ca neajunsurile sa fie mostenite din roman, acuzat la vremea lui de provocare gratuita (pare si scris la mishto - autoarea Naomi Alderman e mai cunoscuta ca scenarista pentru jocuri cu zombie).
Povestea este supersimpla - in miezul unei comunitatzii de evrei ortodocsi din Londra inmormantarea unui rabin celebru o readuce acasa pe fiica ratacitoare jucata de Rachel Weisz. Intoarcerea ocazioneaza barfe prin comunitate cu privire la relatzia lesbiana mocnita dintre aceasta si nevasta unuia dintre predicatorii comunitatzii. Barbatul tot da asigurari ca el e barbatu in casa si stie cum sa-si tzina nevasta sub papuc dar, evident, nu stie. Been there, done that, filmul ar fi fost mai interesant daca gaseau doua actritze mai interesate sa intre in pielea personajelor, nu doar sa-si incaseze onorariile de staruri hollywoodiene.
Probabil filmul isi dorea sa ofere o versiune de Hollywood la Blue is the Warmest Color - are inclusiv o scena de sex care promite shock value, insa se dovedeste a fi una din numeroasele ocazii de decredibilizare a personalitatzii lesbiene pe care actritzele nu reusesc in ruptul capului sa si-o scoata la suprafatza. Cred ca ar ajuta daca filmele aste ar incepe sa fie regizate de femei - ca si in cazul Blue is the Warmest Color, bate la ochi ambitzia regizorului de mansplaining a lesbianismului (chestie confirmata in buna masura de interviuri si "grija" investita in filmarea scenei de sex).
Regizorul chilean Sebastian Lelio e un clasic al TIFFului - aproape ca si-a inceput cariera la Cluj, iar anul trecut a castigat Oscarul cu A Fantastic Woman (tot un film provocare, despre transgender, nu l-am vazut).
Regizorul chilean Sebastian Lelio e un clasic al TIFFului - aproape ca si-a inceput cariera la Cluj, iar anul trecut a castigat Oscarul cu A Fantastic Woman (tot un film provocare, despre transgender, nu l-am vazut).
***********************************************
The Tale
(regizat de Jennifer Fox, abuzata cand era mica)
Asta e un film de televiziune si treaba asta se vede cam tare, insa Laura Dern e o actritza puternica si pe val, reusind sa traga dupa ea toata povestea.
Mama protagonistei gaseste un caietzel din copilaria acesteia, cu amintiri reprimate despre relatzia pe care o avusese cu un pedofil cu care-si petrecuse o vreme vacantzele de vara. Pe masura ce Laura Dern isi reciteste caietzelul amintirile i se dezvelesc treptat, recapituland in flashbackuri interesant regizate evenimentele cheie ale unei relatzii care atunci in copilarie ii placuse, dar acu la batranetze o vede cu totul altfel, prin ochii #metoo. Pana la urma se enerveaza retroactiv atat de rau incat decide sa-l viziteze pe pedofil si sa-i strice ziua.
Brrrr, mi se par nasoale filmele cu pedofili si le evit cat pot. Mai ales cand sunt bazate pe fapte adevarate din biografia personala a scenaristului/regizor, in cazul asta autoarea de documentare Jennifer Fox. Mai ales cand includ scene de sex, cum e cazul aici, pana la punctul la care te loveshte la lingurica si itzi vine mancarea inapoi in gura.
Au gasit niste actori atat de antipatici pentru personajele masculine (atat pentru versiunea tanara si cea batrana a abuzatorului), incat termini filmul cu senzatzia ca barbatzii (albi, caci apare si un negru de treaba) sunt niste gandaci care trebuie exterminatzi. Noroc ca in aceeasi editzie a TIFFului a fost si filmul lui Kim Ki Duk care a mai echilibrat ideologiile - de acolo iesi mai resemnat, cu concluzia ca totzi oamenii trebuie exterminatzi iar sexul nu ar trebui sa fie un factor in aceasta decizie.
Mama protagonistei gaseste un caietzel din copilaria acesteia, cu amintiri reprimate despre relatzia pe care o avusese cu un pedofil cu care-si petrecuse o vreme vacantzele de vara. Pe masura ce Laura Dern isi reciteste caietzelul amintirile i se dezvelesc treptat, recapituland in flashbackuri interesant regizate evenimentele cheie ale unei relatzii care atunci in copilarie ii placuse, dar acu la batranetze o vede cu totul altfel, prin ochii #metoo. Pana la urma se enerveaza retroactiv atat de rau incat decide sa-l viziteze pe pedofil si sa-i strice ziua.
Brrrr, mi se par nasoale filmele cu pedofili si le evit cat pot. Mai ales cand sunt bazate pe fapte adevarate din biografia personala a scenaristului/regizor, in cazul asta autoarea de documentare Jennifer Fox. Mai ales cand includ scene de sex, cum e cazul aici, pana la punctul la care te loveshte la lingurica si itzi vine mancarea inapoi in gura.
Au gasit niste actori atat de antipatici pentru personajele masculine (atat pentru versiunea tanara si cea batrana a abuzatorului), incat termini filmul cu senzatzia ca barbatzii (albi, caci apare si un negru de treaba) sunt niste gandaci care trebuie exterminatzi. Noroc ca in aceeasi editzie a TIFFului a fost si filmul lui Kim Ki Duk care a mai echilibrat ideologiile - de acolo iesi mai resemnat, cu concluzia ca totzi oamenii trebuie exterminatzi iar sexul nu ar trebui sa fie un factor in aceasta decizie.
*************************************
Foxtrot
(regizat de Samuel Maoz, israelian)
Parerile despre Israel sunt tot mai polarizate, de catziva ani incoace se disipa simpatia post-holocaust si lumea se uita mai atenta la conflictul cu Palestina si ce mai e pe-acolo. Nu doar lumea din afara a inceput sa comenteze, ci si cea dinauntru, cum e cazul acestui film criticat de politicienii lor pt ca ar fi prea critic la adresa razboiului si militarizarii populatziei Israelului, si ca e un fel de defaimare venita din interior.
Am stat si eu o saptamana pe acolo si am fost surprins de numarul de oameni inarmatzi cu care te intalnesti pe strada, dar si de psihologia amenintzarii permanente a unui popor nevoit sa se obisnuiasca cu ideea ca e nedorit in zona. Am auzit povesti horror de la localnici, dar am avut si un coleg care n-a putut trece de aeroport din simplul motiv ca il chema Mohamed. Impresia generala e ca mai repede o sa se impace Coreea de Nord cu cea de Sud decat sa fie pace pe-acolo.
Am stat si eu o saptamana pe acolo si am fost surprins de numarul de oameni inarmatzi cu care te intalnesti pe strada, dar si de psihologia amenintzarii permanente a unui popor nevoit sa se obisnuiasca cu ideea ca e nedorit in zona. Am auzit povesti horror de la localnici, dar am avut si un coleg care n-a putut trece de aeroport din simplul motiv ca il chema Mohamed. Impresia generala e ca mai repede o sa se impace Coreea de Nord cu cea de Sud decat sa fie pace pe-acolo.
Filmul Foxtrot se foloseste de metafora dansului indicat de titlu pentru a sublinia modul in care conflictele din zona respectiva cam bat pasul pe loc. E o poveste simplista foarte lenta, filmul e aproape romanesc ca stil, scenariul poate fi rezumat in doua fraze - v-o dau doar pe prima: un tata primeste vestea ca fiul sau a fost omorat pe front, iar dupa ce petrece cateva zile in doliu si angoasa cumplita primeste vestea ca a fost o confuzie si de fapt n-a murit. O alta (mare) bucata din film prezinta experientza tinerilor soldatzi israelieni pazind o bariera pe la care nu trece decat un dromader (si jucandu-se Call of Duty ca sa nu se plictiseasca).
Actorul principal (tatal) e Lior Ashkenazi, poate cunoscut la noi datorita horrorului Big Bad Wolves. Filmul a fost propus de Israel la Oscaruri insa nu a fost nominalizat. E intens ca film character-oriented, insa e si genul de film la care ai shanse foarte mari sa adormi si sa-l vezi in doua ture.
No comments:
Post a Comment