Ultimul calup de impresii despre filmele musai de vazut de la TIFF 2018. Despre celelalte filme am scris aici, aici, aici, aici iar calupul precedent despre filmele musai a fost aici.
Love and Bullets
(regizat de Fratzii Manetti, mafiotzi)
Musicalul a fost mixat cu multe genuri, unele in combinatzii extrem de improbabile (vezi Repo: The Genetic Opera, horror cu Paris Hilton). Creca e prima data cand cuiva ii trece prin cap sa faca un mafia-musical, si inca unul vorbit-cantat integral in oribilul dialect napoletan (probabil singurul dialect italian in care domina vocalele î și ă, incat adesea ai impresia ca se vorbeste in ceva dialect tziganesc de la noi). Atat de urat pocesc aia cuvintele, incat dialogurile au trebuit subtitrate in italiana oficiala.
Filmele italiene cu mafiotzi (indiferent ca vorbim de Nashu, Caracatitza sau Gomorra) pot fi suspectate de orice, mai putzin de a fi vesele si dansante. Din contrastul asta se trage tot farmecul acestui film: momentele de musical alese de regizori sunt inoportune si mai surprinzatoare decat in orice musical de Bollywood - se canta in timpul unei goane cu motocicleta, in mijlocul unei rafuieli cu focuri de arma, se canta cu arma la tampla, chiar si un mort isi canta inauntrul unui cosciug regretul de a fi fost asasinat etc. Vocile nu sunt din cele mai muzicale - unii actori au gatlejuri brute de manelisti atinsi de muza din San Remo. Cine viseaza sa vada un musical cu si despre Dani Mocanu in rolul principal va gasi in Love and Bullets ceva destul de aproape de ideea respectiva.
Povestea e minimala dar nu chiar schematica, are cateva twisturi de oferit: un asasin crescut de mic sa slujeasca o familie de mafiotzi e insarcinat sa-si lichideze fosta iubita din adolescentza. In consecintza isi declina loialitatea si decide sa lupte impotriva propriului clan mafiot ca sa-si apere gagica.
Pe regizorii Manetti Bros i-am intalnit la FrightFest pe vremea cand faceau filme horror superieftine. Se pare ca cu filmu asta au reusit un fel de blockbuster, cel putzin la ei in tzara.
************************************************
Black Tide
(regizat de Erick Zonca, francez semiclasic)
Excelent policier frantzuzesc cu un Vincent Cassel channelling Hellblazer si Romain Duris (Mood Indigo) in rolul principalului suspect, al unui prof de literatura infumurat si creepy care tot citeaza din Kafka. Personajele sunt excelent alcatuite, twisturile-s cool fara sa fie fortzate.
Cassel e divortzat, alcoolic si are o relatzie tulburenta/turbulenta cu fiul instrainat care s-a apucat de vandut droguri. Cand mai merge la curve sau prin perchezitzii cere mereu cate un paharel de whiskey sub pretextu ca e insetat. Noaptea transpira alcool si plange dupa nevasta-sa. Nu e chiar un personaj original, unii l-ar putea acuza ca e o suma de clishee din clasicii literaturii politziste, insa e foarte placut la privit si ascultat cum interactzioneaza cu celelalte personaje, mai ales ca dialogurile sunt dense, bazate pe material literar (al celebrului autor israelian de policier Dror Mishani). Personajul sau are unele in comun cu eroii vicioshi ai ecranizarilor dupa norvegianul Jo Nesbo (vezi si recentul Snowman), dar si cu Hellblazer, cu mentziunea ca aici nu e nimic fantastic si nici horror sangeros (dincolo de crima care se investigheaza). So noir, you may want to watch it with lights on, zicea o recenzie.
Cazul investigat e al unui adolescent dat disparut undeva pe poteca ce trece prin padurea care ii separa domiciliul de scoala. Se intampla ca padurea e bantuita si de diversi aventurieri gay in cautare de un blowjob sub veghea stelelor si-a lunii, cu care pustiul ar putea sau nu sa fi avut o legatura.
Amatorii de policier smart gen serialu Cracker, trilogia Department Q sau romanele lui Jo Nesbo ar trebui sa se bucure de ce e aici, si mai ales de un Vincent Cassel in forma maxima, care pe masura ce imbatraneste pare sa convearga in spirit si look cu Nicolas Cage.
Amatorii de policier smart gen serialu Cracker, trilogia Department Q sau romanele lui Jo Nesbo ar trebui sa se bucure de ce e aici, si mai ales de un Vincent Cassel in forma maxima, care pe masura ce imbatraneste pare sa convearga in spirit si look cu Nicolas Cage.
***************************************
*************************************
Money
(regizat de Gela Babluani, autorul lui 13 Tzameti)
Poate chiar mai mult Jo Nesbo (adica mai mult umor negru) e de gasit in filmul asta, al georgianului-francez Gela Babluani care facuse ceva valuri prin 2005 cu 13 Tzameti (descoperit tot la TIFF). Valurile au fost suficient de mari incat a fost invitat atunci sa traga si un remake la Hollywood - a iesit unul cu 50 Cent si Jason Statham, spre marea disperare a regizorului. Exasperat dupa experientza hollywoodiana, Babluani revine cu acest film la thrillerul francez de buget redus si la frate-sau George Babluani ca actor principal.
Fratzii Babluani sunt imigrantzi in Frantza iar filmele lor sunt drame ale unor imigrantzi de ghetto disperatzi sa faca rost de bani pentru familiile lor. In Money e vorba de o comunitate de imigrantzi sârbi violentzi care au organizat o mini-mafie locala pe langa portul Le Havre, desi pe-acolo se invarte si o mafie mai serioasa, italiana, cu care acestia intra in conflict.
Intr-o noapte trei sarbi din astia (imbracatzi in treninguri, marca de look a imigrantului iugoslav) incearca sa dea spargere in casa unui bogatash, insa nimeresc fix cand gazda incerca sa se spanzure din pricina unor probleme personale. Fraieri si inimoshi ca orice est-european, decid ei sa il dea jos din shtreang, uitand clasicul proverb “pe cine nu lasi sa moara n-o sa te lase sa traiesti”. De aici povestea se complica intr-o alergatura de twisturi si incurcaturi umpic violente, umpic amuzante.
Nu e nimic spectaculos cinematografic, insa filmele fratzilor Babluani au un sharm noir aparte si cei doi insista sa se impuna cu acest stil de thriller (musai de vazut si 13 Tzameti pentru cine nu-l stie).
P.S. Filmul intra zilele astea in cinematografele romanesti.
**********************************************
Streaker
(regizat de Peter Luisi, elvetzian)
Cea mai amuzanta comedie de la TIFF 2018 a venit din Elvetzia, tzara altfel nu prea vestita pentru simtzul umorului (mai ales ca filmul vine de pe partea germana). Pe de alta parte e o tzara vestita pentru practica nudismului sportiv (in special in contextul alpinismului) si e cumva firesc ca un astfel de film sa vina din spatziul culturii freikorper.
Povestea speculeaza pe tema practicii numita "streaking" - a patrunde gol pusca in toiul unor evenimente sportive. In Europa se practica predominant in fotbal, prin alte partzi in baseball, baschet, hochei desi cele mai notorii evenimente de gen au avut loc in timpul unor cursuri la universitatzi de inalt prestigiu din SUA (ca ritual de initziere in cadrul unor organizatzii studentzesti).
In Romania e o practica mai rara, ultimul de care am auzit era un zălăuan care a intrat pe teren infashurat in drapelul tricolor ca sa "multzumeasca arbitrului". Iar cand eram mai mic imi amintesc o gagica in sutien care intrase cu o pancarta pe care scria "Dani, mai treci pe-acasa!" Se pare ca in Romania practica streakingului a fost dezincriminata abia in 2014 (in sensul ca pana atunci faceai puscarie, acu doar platesti o amenda - aviz amatorilor).
Protagonistul acestui film e un profesorash ratat care pune pe picioare o organizatzie secreta de guerilla streaking - oameni de diverse sexe, varste si natzionalitatzi antrenatzi anume pentru a provoca astfel de faze la meciuri din divizia natzionala elvetziana. Antrenamentul se refera in special la forma fizica, streakingul fiind vazut ca un sport in sine - se masoara cate secunde rezista intrusul pe teren inainte sa fie doborat de autoritatzi. Pe langa forma fizica intervin si altzi factori - abilitatea de a se infiltra in pozitzii cheie, viteza cu care-si da jos hainele, rezistentza la tackling ori abilitatea de "a face elicopteru". O comedie perfecta cu o gramada de gaguri dar si umor de situatzie ori dialog.
*************************************
The Insult
(regizat de Ziad Doueiri, cameramanul lui Tarantino)
Un film important despre functzioneaza psihologia insultei si a conflictului, ca sa pricepetzi mai bine cum functzioneaza Romania si de ce suntem un popor condamnat la autosabotare.
Un palestinian ii face observatzie unui libanez ca are o tzeava de scurgere montata prost. Libanezu ii zice sa se duca dracului, cu totzi palestinienii laolalta. Doua zile mai tarziu, palestinianu e obligat de shefu de la serviciu sa isi ceara scuze, dar mai rau se enerveaza si ii trage un pumn libanezului cam magar. Acesta insceneaza niste ingrijiri medicale ca sa il poata da in judecata pe palestinian.
Jumatate din film se desfasoara in tribunal, unde niste avocatzi creshtini incearca sa scoata la iveala cine e omu rau din povestea asta. Dureaza o vreme pana sa-si dea seama ca totzi oamenii sunt in fond buni, doar ca-s cam nervosi prin partzile alea. Libanu a avut parte de un sangeros razboi civil care s-a incheiat in 1990, iar sufletele oamenilor au ramas incarcate de resentimente manifestate in cele mai mici detalii ale interactziunilor sociale.
Un palestinian ii face observatzie unui libanez ca are o tzeava de scurgere montata prost. Libanezu ii zice sa se duca dracului, cu totzi palestinienii laolalta. Doua zile mai tarziu, palestinianu e obligat de shefu de la serviciu sa isi ceara scuze, dar mai rau se enerveaza si ii trage un pumn libanezului cam magar. Acesta insceneaza niste ingrijiri medicale ca sa il poata da in judecata pe palestinian.
Jumatate din film se desfasoara in tribunal, unde niste avocatzi creshtini incearca sa scoata la iveala cine e omu rau din povestea asta. Dureaza o vreme pana sa-si dea seama ca totzi oamenii sunt in fond buni, doar ca-s cam nervosi prin partzile alea. Libanu a avut parte de un sangeros razboi civil care s-a incheiat in 1990, iar sufletele oamenilor au ramas incarcate de resentimente manifestate in cele mai mici detalii ale interactziunilor sociale.
Stiti genu ala de shoferi bucuresteni care se opresc in intersectzii si ies din masini sa latre unul la altul blocand complet circulatzia? Ei bine, au inceput sa apara si in Cluj. Si nu doar in intersectzii, ci si la diverse cozi sau alte forme de aglomerare. Ultima data eram la coada la poshta cand au sarit doi sa se bata ca nu se intzelegeau de unde incepe coada. Alta data am prins doi colegi batandu-se la un team-building (si nu pentru a cuceri inima vreunei hasheritze, ci ceva mult mai ridicol). Niciodata nu e clar cine e vinovatul, adesea nu e nimeni, ci e doar lipsa aerului conditzionat in combinatzie cu spiritu romanesc contaminat de teorii ale persecutziei si un sentiment exacerbat de entitlement. E ura care mocneste, oarba si contagioasa, in preajma unui conflict major din care toata lumea are de pierdut.
Asadar The Insult un film extrem de actual despre procesul de transformare a tzantzarului in armasar, motiv pentru care a si prins o nominalizare Oscar (a contat probabil si lobbyul lui Tarantino, pentru care regizorul libanez a lucrat in trecut ca cameraman).
Asadar The Insult un film extrem de actual despre procesul de transformare a tzantzarului in armasar, motiv pentru care a si prins o nominalizare Oscar (a contat probabil si lobbyul lui Tarantino, pentru care regizorul libanez a lucrat in trecut ca cameraman).
*************************************************
The Giant
(regizat de Aitor Arregi si Jon Garano, basci)
Film vorbit integral in interesanta limba basca, despre cazul real al unuia devenit faimos prin secolul 19 ca fiind cel mai inalt om de pe Pamant. Fecioru era un tzaran suferind de gigantism care a facut ceva bani afishandu-se ca ciudatzenie a naturii, iar la moarte si-a donat oasele shtiintzei ca sa isi salveze familia de la foamete.
Filmul spune povestea lui de la frageda tineretze, cand inca arata ca un om normal iar boala abia incepea sa i se manifeste si pana la moartea celebra. E un film de epoca cu mare atentzie la designul perioadei - haine, decoruri etc. Si cu tot felu de detalii picante - curiozitatea Reginei Spaniei cu privire la dotarea sexuala a gigantului, intalnirea secreta pe care acesta o are cu altzi gigantzi intre pietrele de la Stonehenge, relatzia eroului cu familia si mai ales cu fratele care ii asigura impresariatul si se ocupa de interesele financiare ale familiei.
Filmul a fost un campion al Premiilor Goya (Oscarurile Spaniei) - mereu o sursa de incredere pentru filme de calitate, de unde TIFFul aduce in fiecare an 1-2 filme simpatice. Vizual filmul e o placere, cu filmari superbe in natura si spatzii deschise. Limba in care se vorbeste e foarte ciudata, nu cred ca am mai auzit pana acum dialoguri in basca (n-are nimic in comun cu spaniola si mi-e imposibil sa-i delimitez cuvintele).
Un film istoric, nu foarte entertaining, dar solid, un fel de Elephant Man mai sobru si mai expansiv vizual.
Filmul spune povestea lui de la frageda tineretze, cand inca arata ca un om normal iar boala abia incepea sa i se manifeste si pana la moartea celebra. E un film de epoca cu mare atentzie la designul perioadei - haine, decoruri etc. Si cu tot felu de detalii picante - curiozitatea Reginei Spaniei cu privire la dotarea sexuala a gigantului, intalnirea secreta pe care acesta o are cu altzi gigantzi intre pietrele de la Stonehenge, relatzia eroului cu familia si mai ales cu fratele care ii asigura impresariatul si se ocupa de interesele financiare ale familiei.
Filmul a fost un campion al Premiilor Goya (Oscarurile Spaniei) - mereu o sursa de incredere pentru filme de calitate, de unde TIFFul aduce in fiecare an 1-2 filme simpatice. Vizual filmul e o placere, cu filmari superbe in natura si spatzii deschise. Limba in care se vorbeste e foarte ciudata, nu cred ca am mai auzit pana acum dialoguri in basca (n-are nimic in comun cu spaniola si mi-e imposibil sa-i delimitez cuvintele).
Un film istoric, nu foarte entertaining, dar solid, un fel de Elephant Man mai sobru si mai expansiv vizual.
No comments:
Post a Comment