Filmele vorbite pe la spate: Noiembrie/Decembrie 2013

Filme musai

Gravity

Care mi-atzi zis ca filmu asta e SF? Intzeleg sa o aud de la un manelist pentru care e SF ca Pamantu-i prezentat drept rotund, dar nu intzeleg ce cauta filmu in ochiul critic al site-urilor SF de pretutindeni, totzi chinuindu-se sa il demoleze prin tot felu de sesizari tehnice: ba ca nu e normal ca Sandra Bullock sa nu se cace atata timp in spatziu, ba ca lacrima ei n-a fost destul de groasa, ba ca freza ii statea nustiucum in imponderabilitate. N-am auzit in schimb pe nimeni sa se planga de fantoma lu George Clooney umbland prin spatziu dupa votca (oricum asta ar face filmu gothic, nu SF).

Saracu Alfonso Cuaron (Children of Men, Great Expectations) si-a ridicat in cap totzi kibitzii sefeului cand a pus-o pe Sandra Bullock sa umble in kilotzi prin spatziu. Filmu asta putea sa se intample oriunde. Putea fi prezentat drept sequel la Speed, ala cu Sandra si Keanu Reeves. Difera altitudinea la care se intampla actziunea. De cand a devenit spatziul cosmic un concept SF?

Ultima data cand suflarea SF s-a isterizat sa arunce cu kkt intr-un film de care ar fi trebuit sa se bucure a fost cand cu Avatar. Cam acelasi fenomen se intampla si acuma cu saracu Gravity, in ciuda faptului ca, daca la Avatar mai era cumva, aici chiar n-au ce cauta parerile formulate intr-un frame SF.

Povestea o stie toata lumea, mai exact faptul ca filmu nu are poveste - Sandra Bullock e lovita de niste gunoaie aruncate de rushi in spatziu si se tot chinuie sa tzopaie pe cai nongravitatzionale spre o statzie chinezeasca, cu care sa poata cobori pe Pamant sa-si vada de viatza de zi cu zi, in conditzii gravitatzionale. Dracu a pus-o sa se suie in ceruri, da acuma trebe sa se descurce. Si se descurca, insa filmu tot lasa o puternica impresie de nimicnicie a umanitatzii. In fine nu conteaza asta, filmu e foarte frumos, foarte senzorial, musai de vazut la cinema, 3Dul fiind utilizat la tot ce poate da aceasta tehnologie de kkt.
 

 American Mary

Tzinetzi minte acu cateva luni cand gagica aia din Ucraina incerca sa se transforme intr-o papusha Barbie (reminder aici)? Cam despre asta e vorba si aici, mai exact despre comunitatea body mod (= practicantzi ai unor modificari trupeshti care incep de la piercing, silicoane si se termina cu coaste scoase, amputari voluntare samd). A fost si un documentar la TIFF despre asta, nu imi mai amintesc titlul.

Eroina din American Mary e frumushica protagonista a trilogiei Ginger Snaps, acum crescuta mare in rolul unei studente la medicina care n-are bani sa-si plateasca restantzele si decide sa se apuce de striptease. Patronul strip-barului remarca in CV-ul ei ca e studenta la medicina si o introduce in lumea body mod, unde o pune sa performeze operatzii ilegale pentru o clientela fidela: lesbiene care vor sa aiba doua limbi, gotheri care vor sa aiba coarne, gemene care vor sa isi faca transplant reciproc de organe ca sa se simta mai apropiate. Teoretic filmu e destul de scarbos, dar e facut cu grija si nu arata mare lucru. Imi amintesc doar un clitoris scapat pe jos, de la o gagica care si-a cusut putza ca sa nu mai fie obiectificata sexual de barbatzi.

Am ratat premiera filmului la Frighfest din cauza nenorocitului de carnaval londonez care blocase toate statziile de metrou, dar la afterparty am reusit sa ma pup (pe obraz) cu protagonista filmului. Se pare ca am fost singurul din afterpartyul ala care nu vazuse filmu, considerat hit-ul editziei (2012). E facut de gemenele Soska, doua unguroance focoase care au debutat regizoral cu sugestiv intitulatul horror feminist Dead Hooker in a Trunk. American Mary e net superior, e o mostra de body-horror in vâna prozei lui Edward Lee, pe care in general nu o inghit, dar filmul asta reuseste sa faca treaba cum trebuie, sa fie sexy si ancorat intr-o realitate marginala si interesanta care chiar exista, si nu e foarte departe de noi.

La o adica cu ce e mai breaza o pitzipoanca care isi pune pungi de plastic pe post de tzatze, fatza de unu care vrea sa-si puna coarne?

Black Rock

De la oribilitatea aia de Safety Not Guaranteed (premiul publicului bezmetic de la festivalul de la Biertan), am inceput sa ma impiedic foarte des de fratzii Duplass, pionierii genului mumblecore (=filme indie in care se vorbeste extrem de mult si se intampla extrem de putzin). Nu le caut neaparat filmele, dar au inceput sa faca atat de multe si intr-un ritm atat de intens incat dau peste ele fara sa vreau. Cam cum era Judd Apatow in urma cu vreo 5 ani. Ramasesem si cu impresia ca toate filmele lor sunt comedii hipsteresti cu umor sec, dar am fost surprins sa remarc o recenta cotitura inspre horror (Bad Milo, despre un demon care traieste in rectul unui corporatist, detalii aici) si spre o noua moda de care am mai pomenit, genul mumblegore (=filme horror in care se vorbeste extrem de mult si se intampla putzin).

Cu Black Rock, cotitura e confirmata cu varf si indesat si, din punctual meu de vedere, asta ar fi filmul definitoriu al genului mumblegore. E regizat+jucat de nevasta lui Mark Duplass, el figurand ca scenarist si producator. Asta inseamna ca scenariul e 90% dialog, ceea ce da personajelor destul de multa carne pe oase dar explica si nota 4 de pe imdb, fanii horror nefiind tocmai incantatzi. Eu in schimb am fost, mixul de umor sec, personaje tembele si horror situatzionist e foarte bine dozat de scenariu, iar regizoarea/actritza face o treaba excelenta in a delimita filmul de aria tematica din care pare sa provina.

Povestea e cam asa: trei gagici bete stau la foc de tabara cu trei braconieri betzi peste care au dat din intamplare intr-o padure si cu care au oarecare conexiuni din copilarie (de genu ca una dintre tipe i-a facut un blowjob unuia din tipi cand erau la acelasi liceu). Problema e ca anii au trecut si copiii de alta data au acum probleme de oameni mari: flacaii tocmai s-au intors din Irak, datzi afara din armata pentru ca erau cam trigger-happy, gagicile nu se suporta intre ele de cand au combinat acelasi barbat. Alcoolu ii impinge pe totzi in directzii nedorite si de la un momendat gagicile si flacaii se fugaresc si se omoara unii pe altzii in padure ca descreieratzii.

Avem si woman empowerment, si feminism de cea mai joasa spetza, dar amuzant (filmu e facut, totusi, de o femeie, care mai si joaca rolul principal).

World's End

Intr-o viatza anterioara, inainte sa ma reincarnez ca un ungur imputzit, am fost englez. Nu chiar lord, dar nici huligan, ci un fel de pub crawler consumator de Dr. Who, Alan Moore, literatura gotica, rock ocult observatzional si in general dezinteresat de mersul (spre Iad) al societatzii. Filmul World's End mi-a racait chakrele vietzii anterioare si m-a facut sa ies imediat din casa si sa-mi petrec restu serii in cel mai apropiat irish pub, singur la o masa, holbandu-ma la o sesiune de speed dating care se petrecea la mesele alaturate.

Povestea e despre 5 amici care in tineretze au eshuat in finalizarea unui pub crawl epic de 11 baruri (cu o bere bauta in fiecare). Douazeci de ani mai tarziu, alcoolicul grupului (fan Sisters of Mercy) da de urma amicilor si ii aduna la un loc intr-o incercare de a depasi performantza tineretzii. Problema e ca amicii sai au acum familii si lucreaza in corporatzii, iar unul dintre ei chiar s-a lasat de baut. Pretenii reusesc totusi sa isi depaseasca divergentzele.

Pub crawlul incepe devreme si dureaza pana dimineatza, timp in care eroii analizeaza transformarile societatzii, asa cum se vad ele prin fundul halbei de bere: pub-urile sunt tot mai starbuckizate, cu putzine feluri de bere, si aia corporatista, punkerii sunt pe cale de disparitzie (inlocuitzi in mare parte de microbisti cretini), fetele de gashca au crescut in femei de cariera. Pana si vanzatorul de marijuana a ajuns distribuitor de farmaceutice. Singura constanta e nebunul satului, care a ramas neschimbat si detzine informatzii despre o corporatzie extraterestra care incearca sa controleze umanitatea cu ajutorul modelului de cariera corporatist/capitalist.

Filmul e ultima parte a trilogiei Cornetto, care i-a pus pe harta pe Edgar Wright si Simon Pegg si a lansat la apa comedia horror britanica. Primele doua partzi au fost comedia zombie Shaun of the Dead si policierul ocult Hot Fuzz. Singura legatura intre cele trei filme (in afara de autori) e inghetzata Cornetto care apare in fiecare film, cu alta aroma si alta culoare (rosu, albastru, verde - referintza la trilogia culorilor a lui Kieslowski).

Filmul musteshte de englezism, cu o coloana sonora brit rock (Suede, Pulp, Sisters of Mercy, The Charlatans) si simboluri ale culturii britanice la tot pasul. Ma intreb cum ar arata ceva similar pentru cultura romaneasca - manelisti, moldoveni alergandu-si rudele cu drujba, politicieni spanzuratzi, biserici bantuite si... da, iata ca avem ceva in comun cu ei: fotbalisti supraplatitzi si microbisti spalatzi pe kreer.

Filme contra plictiselii

Upstream Color

Shane Carruth e un programator cu ambitzii de regizor si, ca totzi programatorii, isi inkipuie ca e mai destept decat restul planetei. Debutul sau, Primer, a facut ceva furori in urma cu aproape 10 ani, dar nu l-am vazut. Upstream Color e primul meu contact cu individul.

Pe gagica-mea a enervat-o la culme, ei ii plac placerile simple. Pe motivu asta nu-l prea are la suflet nici pe Terrence Mallick. Mie Mallick imi place in doze mici si la mare distantza una de alta. Nu stiu daca Carruth isi inchipuie ca a inventat roata sau daca e constient ca Mallick a facut inaintea lui genu asta de filme larger than life, pe teme de o metafizica incomprehensibila cetatzeanului care crede ca Ponta e cea mai mare problema a cosmosului.

Daca Tree of Life a fost un film-divinatzie cu momente annoying, Upstream Color e un film annoying cu momente divine. Schema generala e misto si e despre ciclul de viatza al unui vierme intestinal care trece de la oameni la porci, de la porci la plante si inapoi la oameni. Deci merge upstream, adica fix invers decat suntem obishnuitzi (cei care au suferit vreodata de trichineloza o sa intzeleaga la ce ma refer).

Cand parazitu e la oameni, acestia intra intr-o stare hipnotica in care fac orice li se spune. Cand e la porci, acestia intra intr-o relatzie metafizica cu omul de la care au luat viermele si ii influentzeaza starea de spirit, dragostea, pofta de viatza. Cand e la plante, acestea se coloreaza albastru si dau nastere unor viermisori care trebuie inghitzitzi de om pentru ca ciclul sa reinceapa. Eroii filmului sunt un cuplu care la un momendat in viatza au fost gazde ale viermelui respectiv iar acum destinele le sunt influentzate de purceii cu care au ramas conectatzi spiritual.

Toate trebile astea sunt lamurite in cam juma de ora de film, restul fiind alocat recitatului de poezii din Thoreau, imaginilor cu oameni uitandu-se pe geam, comuniunii cu natura de care tindem sa ne instrainam si a altor chestii care probabil v-au enervat in Tree of Life. Pentru genu asta de filme s-a inventat eticheta artsy-fartsy, dar avem aici totusi un film competent si un regizor de urmarit in viitor. Probabil o sa ma uit si la Primer.

Frances Ha

O sa auziti la Oscarurile de anu asta de Frances Ha, dar filmu e un fel de Woody Allen fara umor, sau un Ghostworld fara creer.

Eroina e o hipsteritza cu atitudine schizofrenica despre viatza: se crede hetero desi e lesbiana toata ziua, se crede saraca si boema desi e de bani gata, se crede artista desi e naturally born kelneritza, se crede autosuficienta pentru ca e singura cuc + fukkin miserable, se crede la liceu desi face mintenash 30 de ani si viatza trece pe langa ea, se crede frantzuzoaica desi e tzaranca americanca care paraziteaza pe la New York, iar cand ajunge totusi la Paris doarme toata ziua in hotel si vorbeste la telefon cu pretenii de-acasa.

Mai ingrijorator e ca e genu de eroina care poate deveni model in viatza, filmu fiind prezentat intr-o nota de optimism irezistibil (sper sa urmeze totusi si un sequel in care sa ni se arate ca Frances Ha sfarseste kelneritza la Hooters si e batuta toata ziua de barbatu shofer de camion). Calitatzile filmului sunt stilistice, datorate regizorului Noah Baumbach (oscarizat in anii recentzi si apropiat colaborator al hipster-god-ului Wes Anderson). Scenariul e in mare parte scris si improvizat de actritza principal, Greta Gerwig, o diva mumblecore pentru care Baumbach a si divortzat. Tipa e dragutza, sper sa apucam sa o mai vedem in vreun film inainte ca Baumbach sa-i dea si ei papucii.

Suspectez nominalizari pentru regie si actritza principala.

Savages

Povestea e despre un focos threesome BFB în care cei doi B se ocupă cu cultivatu de marijuana și fata o freacă pe lângă casă, până într-o zi cand un cartel mexican condus de Salma Hayek și Benicio del Toro pune ochii pe biznisul tinerilor și o răpește pe gagică în scopuri șantajiste. Băieții au de partea lor niste veterani de razboi intorsi din Irak cu scule cu tot si un agent FBI corupt (John Travolta botoxat sau cancer survivor, nu-mi dau seama, dar oricum cel mai simpatic personaj din film). Între cele două tabere începe un război șantajist care se lasă cu unele vărsări de sânge și multe împușcături ce devin booooooring de la o vreme. Filmul e excesiv de lung pentru ce oferă, și personajul lui Travolta e singurul pe care il ții minte. Nici Salma Hayek nu mai e ce era, însă susține că nu e botoxată, ci are doar botox of the heart. 

Oliver Stone a fost cândva un vizionar al cinematografiei americane, după care un fel de acces de megalomanie l-a împins să facă un șirag nepermis de lung de filme despre președinți/domnitori (JFK, Nixon, Alexander, W., documentare despre Fidel Castro si Hugo Chavez) care l-au cam împins pe un drum înfundat și plin de mize politice care nu interesează pe nimeni. Cu Savages, Stone se întoarce la violența veselă pe care o practica la mijlocul anilor 90 (Natural Born Killers, U-Turn) însă filmul asta nu se ridică la dimensiunile respective, din cauza actorilor de mâna a doua din rolurile principale.

E, totuși, entertaining și până la un punct sexy.

Jackpot (aka Arme Riddere)

Jo Nesbo e un crime novelist norvegian aflat pe val, dupa care s-a ecranizat si excelentul Headhunters (detalii aici). Jackpot e a doua sa ecranizare, e tot film norvegian si are acelasi ton de comedie neagra, pe alocuri brutala. Dar prospetzimea lui Headhunters lipseste si lasa deja impresia ca Nesbo e un autor de retzeta.

Un muncitor la o fabrica de brazi artificiali castiga la Pronosport pe un egal facut acasa de Rosenborg, insa tre sa imparta banii cu amicii ex-pushcariasi care i-au dictat cateva dintre scoruri. Amicii se omoara intre ei unu cate unu, sperand sa aiba de impartzit banii la cat mai putzin, mai ales ca unu dintre ei datoreaza o gramada de bani strip-club-ului in care a lucrat ma-sa ca stripperitza cand era tanara.

Filmu are foarte multe in comun cu trilogia Brenner (dupa romanele austriacului Wolf Haas) sau cu romanele lui Rejto Jeno (aviz connoisseurilor unguri) sau cu ce facea Guy Ritchie in tineretze. Mult haz, mult sange si in general mult entertainment, dar nimic care sa te puna pe ganduri.

Only God Forgives

Dupa relativ dinamicul si elogiatul Drive, danezul Refn revine la ambitzia de a-l concura pe Von Trier pentru titlul de cel mai pretentzios regizor iesit din Danemarca cea putreda. Avem din nou stilul din Valhalla Rising, cu dialog minimal, violentza excesiva si personaje taciturne ce rezoneaza la vibratzii cosmice. Sexosul Ryan Gosling reia stilul somnambulist din Drive, in rolul unui expat traind in Tailanda, care incearca sa-si razbune fratele macelarit de un peshte pe cand mergea la curve (si le mai omora, deci si-o cam cauta).

Problema nu e peshtele, ci un militzian local care taie tot ce-i iese in cale cu o maceta si a fost amestecat si el in problema, dar la un nivel mai meta. Cum insa tot filmu se petrece la un nivel meta, implicarea acestuia a fost mirosita de nasul metafizic al lui Ryan Gosling si de presiunile oedipiene ale mamei sale, care nu suporta sa stie ca i-a murit fiul cu putza cea mai mare. Ryan Gosling ar mai da-o la pace dar ma-sa (Kristin Scott-Thomas) nu si nu, ceea ce impinge lucrurile pe o spirala violenta cu cateva popasuri meditative in care militzianul meta e prezentat cantand karaoke.

Bizareria filmului e explicata pe genericul final ca un tribut adus lui Jodorowsky, insa asta n-a fost suficient sa impiedice huiduirea generala a unui film, pe cat de pretentzios pe atat de saracacios, chiar si la standardele lui Refn, care mereu a cochetat cu zona asta, dar niciodata n-a mai facut cinema atat de lenesh. Daca n-ar fi fost imaginea si muzica superbe, putea trece drept un film de Cristi Puiu.

The Call

Regizorul Brad Anderson a crescut in industria thrillerelor indie (Session 9, Masinistu, Vanishing on 7^th street) pe o traiectorie oarecum asemanatoare cu a lui Christopher Nolan. Serialul Fringe l-a propulsat in lumea maharilor, iar consecintza directa e ca The Call e primul sau blockbuster. Creca mai slab ca filmele sale precedente, dar orishicum un friller antrenant, scurt si la obiect.

It feels umpic ca frillerele urgente ale lui Joel Schumacher, alea care se petrec intr-un interval de timp scurt si aproape in real time. Mare parte din film e cu Abigail Breslin (Little Miss Sunshine) inghesuita intr-un portbagaj si vorbind la telefon cu telefonista de la serviciul de urgentze, jucata de Halle Berry, care vrea sa o ajute sa scape din portbagaj. In ultima parte a filmului fata e scoasa afara de soferul psihopat si dusa in barlogul psihopatic al acestuia, in timp ce politzia si Halle Berry incearca sa ii trianguleze telefonu.

In corelatzie cu recentul success al lui Prisoners avem iata un nou val de povesti cu psihopatzi americani cu ceva apucaturi pedo si sexualitate torturata. Deci nu e doar un trend austriac, m-am mai linistit. E doar un semnal cu privire la drumul pe care se indreapta mentalul individului-resursa umana in societatzile avansat-capitaliste.

Filme kkcioase

Revolver

Asta e filmu facut de Guy Ritchie pe cand Madonna ii facea circumcizie si il introducea in secta sa cabalista, in sperantza desharta ca astfel isi va salva casnicia (istoria ne invatza ca omu s-a circumcis degeaba). E si unicul film in care Jason Statham are par pe cap (plus mustatza), iar scenariul e scris de Luc Besson, aflat si el intr-o cumplita criza spirituala la data respectiva.

Filmu lasa impresia ca toata echipa care a lucrat la el era beata sau drogata. E plin de monologuri si scene psihedelice pe un topic care n-are nimic psihedelic in el: Statham e un gainar care iese din pushcarie si incearca sa se reconecteze la cercurile interlope din care a plecat, dar e umpic skizofrenic si vede lucruri care nu sunt sau nu le vede pe cele care sunt. Genericul de final al filmului ne explica ca morala povestii ar fi ca ego-ul sta in calea fericirii, ceea ce e cam far-fetched avand in vedere ce si cat de putzin se intampla de fapt in film: avem niste impuscaturi si gangsteri urland unu la altu si un montaj incoerent de MTV si pe Statham imbarligand niste biznisuri interlope cu Ray Liotta si Mark Strong (o clona Andy Garcia care avea sa devina ulterior actorul preferat al lui Guy Ritchie).