Am publicat mai devreme luna asta topurile de final de an. Printre albumele muzicale se numarau si cateva pe care n-apucasem sa le prezint, asa ca articolu asta umple acest gol, cu un fel de top 10 al celui de-al doilea semestru din 2013.
Haxan Cloak - Excavation
Tre sa faci sex pe muzica Haxan Cloak ca sa intzelegi de ce albumu asta trebuia sa apara in topul anului. Ajuta si participarea la un concert, care are de regula loc in conditzii de deprivare senzoriala. Pe mine m-au bagat intr-un buncar plin de fum, in bezna totala, alaturi de inca catziva insi, si au dat doua ore pe noi cu stroboscoape si muzica asta data la maxim. A fost cea mai traumatizanta experientza de cand mi-am facut colonoscopia, si aici n-a fost nimeni sa ma tzina de mana.
Haxan Cloak e versiunea electro a celor de la Sunn O))), mostenitor spiritual al perioadelor mai constipate de la Ulver sau Coil, cu accentul pus pe bass digestiv, momente de dubstep satanic si peisaje sonore sinistre create din contraste extreme de la limitele audibilului. Poate ajuta si la reglarea digestiei.
Din
zona drone am avut anu asta de facut o alegere dificila in care au mai fost consideratzi Ensemble
Pearl (proiectul celor de la Sunn O)))+Boris+Kurihara) si Jesu. M-am oprit pana la urma la
englezoiu asta care se prezinta sub numele Haxan Cloak caci de ailaltzi am tot scris de-a lungul anilor. In plus omu a primit si shtampila de aprobare Pitchfork, deci s-ar putea sa-l ia in serios si hipsterii.
Haxan Cloak e versiunea electro a celor de la Sunn O))), mostenitor spiritual al perioadelor mai constipate de la Ulver sau Coil, cu accentul pus pe bass digestiv, momente de dubstep satanic si peisaje sonore sinistre create din contraste extreme de la limitele audibilului. Poate ajuta si la reglarea digestiei.
Ulver - Messe I.X-VI.X
De-a lungul timpului, mai ales in cronicile din Dilema, m-am tot exprimat in directzia ca filarmonicile sunt un fel de cover bands, cu muzicieni care canta toata viatza lor aceleasi piese compuse acu sute de ani. Muzica de inspiratzie clasica (inclusiv opera) se adapa tocmai din ideea ca e clasica si vede in asta o calitate in sine, din ratziuni strict politice ramase din vremurile aristocratziei care vroia sa puna o distantza suplimentara fatza de clasa sociala pe care licentzios o numim astazi pulime. Boala asta a fost preluata intre timp si in jazz sau blues (paradoxal, genuri venite chiar "din popor"), unde exista o obsesie cultivata pentru "standarde" care, in termeni pop-rock, nu sunt altceva decat cover versions ale unor piese celebre.
Nu stau sa mai repet acum argumentatzia privind diferentzele dintre industria muzicala de pe vremea lui Mozart (care a ajuns totusi o marca de bomboane) si cea din ziua de azi. Am iscat acu catziva ani pe tema asta si un scandalutz cu Filarmonica din Cluj, oarecum magareshte dar cu intentzii constructive (cam ca scandalul piticulgratis vs. Oana Pellea, dar mai putzin belicos). Mesajul care trebuia sa razbata e ca show-bizz-ul muzicii clasice a descurajat sistematic compozitzia si diseminarea de material nou si ca din asta o sa-i stea moartea.
Daca de Mozart si Bach dai pe toate gardurile, inclusiv la tarabele cu CDuri la kilogram, de unii ca Philip Glass sau Steve Reich spre exemplu auzi dupa ce ai trecut prin cateva cercuri ale Iadului. Si oricum cu cateva flori nu se face primavara, nici eu nu isi prea vad compozitziile prezentate live in formate orchestrale.
Iaca in 2013 Ulver au apucat pe calea sus-numitzilor, propunand o simfonie in 6 partzi compusa pentru filarmonica Arctica din Tromso. Materialul e interesant pt. ca urmeaza o cale mai putzin obisnuita: daca in general se practica prelucrarea de material pop-rock in cheie simfonica, aici s-a intamplat invers - materialul compus pentru filarmonica a fost adus inapoi in studio si stropit cu putzina post productzie care face soundul sa se apropie de al pomenitzilor Glass/Reich, inca o cotitura surprinzatoare a grupului norvegian, care a surprins cu fiecare album scos in ultimii 20 de ani.
Nu stau sa mai repet acum argumentatzia privind diferentzele dintre industria muzicala de pe vremea lui Mozart (care a ajuns totusi o marca de bomboane) si cea din ziua de azi. Am iscat acu catziva ani pe tema asta si un scandalutz cu Filarmonica din Cluj, oarecum magareshte dar cu intentzii constructive (cam ca scandalul piticulgratis vs. Oana Pellea, dar mai putzin belicos). Mesajul care trebuia sa razbata e ca show-bizz-ul muzicii clasice a descurajat sistematic compozitzia si diseminarea de material nou si ca din asta o sa-i stea moartea.
Daca de Mozart si Bach dai pe toate gardurile, inclusiv la tarabele cu CDuri la kilogram, de unii ca Philip Glass sau Steve Reich spre exemplu auzi dupa ce ai trecut prin cateva cercuri ale Iadului. Si oricum cu cateva flori nu se face primavara, nici eu nu isi prea vad compozitziile prezentate live in formate orchestrale.
Iaca in 2013 Ulver au apucat pe calea sus-numitzilor, propunand o simfonie in 6 partzi compusa pentru filarmonica Arctica din Tromso. Materialul e interesant pt. ca urmeaza o cale mai putzin obisnuita: daca in general se practica prelucrarea de material pop-rock in cheie simfonica, aici s-a intamplat invers - materialul compus pentru filarmonica a fost adus inapoi in studio si stropit cu putzina post productzie care face soundul sa se apropie de al pomenitzilor Glass/Reich, inca o cotitura surprinzatoare a grupului norvegian, care a surprins cu fiecare album scos in ultimii 20 de ani.
New Model Army - Between Dog and Wolf
La Cluj avem o forma de hipsterism mai aparte decat in restul tzarii, cu catziva DJ foarte pornitzi pe readucerea in atentzie a post-punkului britanic din anii 80, ala din filmu 24 Hours Party People (Joy Division, The Smiths, The Cure etc.). Ceea ce e totusi dubios e ca preocuparea respectivilor e legata strict de trupe care au murit sau nu mai exista, in timp ce cele inca active (e.g. Killing Joke, New Model Army) nu merita atentzia, poate pt ca nu li se poate aplica eticheta revival (la mare cautare in gandirea hipstereasca in general). E acceptabil si ca trupa sa aiba o reuniune-surpriza dupa pauze de 10-20 de ani, dar e descalificant sa aiba o cariera constanta de 30 de ani.
New Model Army sunt interesantzi ca veriga genetica intre pomenita generatzie optzecista si generatzia progresiva nouazecista (Anathema, Porcupine Tree). Nu stiu de ce lumea ii tot compara pe Anathema cu Pink Floyd, mie tot timpu mi s-au parut mai asemanatori cu New Model Army. Englezii astia stirbi sunt niste punkeri romantici proletari care n-au fost nici suficient de punk, nici suficient de romantici ca sa aiba succes. Din randurile lor a plecat Ricky Warwick (barbatu Vanessei, pt cine isi mai aminteste de Headbanger's Ball), dar nu ca sa se sinucida, ci ca sa-si faca trupa Almighty. Daca s-ar fi sinucis, poate auzeam si o piesa New Model Army la partyu de Craciun din clubul clujean Shelter.
Albumele lor de batranetze sunt excelente, iar asta parca e cel mai misto dintre ele. Cu varsta, trupa a alunecat tot mai mult spre rockul melancolic pe seama caruia pun comparatzia cu Anathema, treaba care se reflecta si pe albumu din fatza (nu si pe piesa pe care am ales-o, mai orientata spre nostalgia optzecista):
New Model Army sunt interesantzi ca veriga genetica intre pomenita generatzie optzecista si generatzia progresiva nouazecista (Anathema, Porcupine Tree). Nu stiu de ce lumea ii tot compara pe Anathema cu Pink Floyd, mie tot timpu mi s-au parut mai asemanatori cu New Model Army. Englezii astia stirbi sunt niste punkeri romantici proletari care n-au fost nici suficient de punk, nici suficient de romantici ca sa aiba succes. Din randurile lor a plecat Ricky Warwick (barbatu Vanessei, pt cine isi mai aminteste de Headbanger's Ball), dar nu ca sa se sinucida, ci ca sa-si faca trupa Almighty. Daca s-ar fi sinucis, poate auzeam si o piesa New Model Army la partyu de Craciun din clubul clujean Shelter.
Albumele lor de batranetze sunt excelente, iar asta parca e cel mai misto dintre ele. Cu varsta, trupa a alunecat tot mai mult spre rockul melancolic pe seama caruia pun comparatzia cu Anathema, treaba care se reflecta si pe albumu din fatza (nu si pe piesa pe care am ales-o, mai orientata spre nostalgia optzecista):
Corrections House - Last City Zero
Anu trecut Scott Kelly a aparut in topu meu anual cu doua albume, cel cu coveruri dupa Van Zandt si cel scos cu trupa-mama Neurosis. In 2013 apare iaca din nou, cu proiectul Corrections House lansat, n-o sa va vina sa credetzi, prin intermediul PitchforkTV. Proiectul e un fel de supergrup de metalisti sinucigasi ai anilor 90 din care mai fac parte unii de la Eyehategod, Yakuza si Nachtmystium insa albumu suna totusi ca un Neurosis mai sacadat (=cu drum machine) si mai nihilist. Titluri de genu Dirt Poor and Mentally Ill ar trebui sa fie sugestive.
I-am vazut si live, arata vai de capu lor si cam ruptzi in cur, iar gagica-mea m-a intrebat N-a facut si Scott Kelly destui bani sa-i ia o pereche de teneshi ca lumea aluia de la voce? Sa speram ca o sa faca cu albumu de fatza.
I-am vazut si live, arata vai de capu lor si cam ruptzi in cur, iar gagica-mea m-a intrebat N-a facut si Scott Kelly destui bani sa-i ia o pereche de teneshi ca lumea aluia de la voce? Sa speram ca o sa faca cu albumu de fatza.
Ihsahn - Das Seelenbrechen
Ihsahn se chinuie de multa vreme sa isi prezinte fatza progresiva si sa se debaraseze de originile sale black metal (cu Emperor) insa dupa mine abia cu albumul asta reuseste cu adevarat sa o faca. Celelalte tentative ale carierei sale solo au fost mereu viciate de chiraitul de sobolan castrat sau de productzia proasta, insa se pare ca a luat niste idei bune din colaborarea cu proggerii de la Leprous (care l-au acompaniat in concerte in ultimul an). La urma urmei tipu e norvegian si trebuia sa-si respecte blazonul de muzician imprevizibil.
Chiar daca noul sau album seamana destul de tare cu Opeth, e destul de sofisticat, iar vocea lui Ihsahn s-a rafinat semnificativ, acesta riscand chiar niste bucatzi cu voce curata. Piesa de mai jos e preferata mea si nu numai.
Nepotul legendarului Hank Williams e, teoretic, inca in underground, din cauza ca ocupa o nisha unde nu vrea nimeni sa se cufunde, cea a cocaine cowboy-lor retrograzi, ramasi la marginea societatzii moderne (de la care au preluat doar chitara electrica si cocaina ca inlocuitor pt whiskey). Muzica country e in general asociata cu patriotismul american si o oarecare politetze traditzionalista (cam ca folkul nostru de pe vremuri). In schimb Hank Williams 3 e cel care ne explica ca muzica country nu vine de la Dumnezeu si patriotzi, ci de la rednecksi betzivi care incearca sa-si descopere latura sensibila a fiintzei.
Hank 3 isi continua marshul nihilist prin viatza cu doua albume scoase anul asta. Primul e in stilul sau standard, un country alert cu tobe punk agresive. Al doilea e un experiment mai bizar, un fel de punk unplugged cu portavoce care suna foarte din topor, dar si original.
Pt cine nu-l stie inca, Hank Williams 3 are si niste colaborari cu Phil Anselmo de la Pantera (Superjoint Ritual, Assjack) dar in general cariera lui se imparte intre doua genuri aparent incompatibile, punk si country.
Chiar daca noul sau album seamana destul de tare cu Opeth, e destul de sofisticat, iar vocea lui Ihsahn s-a rafinat semnificativ, acesta riscand chiar niste bucatzi cu voce curata. Piesa de mai jos e preferata mea si nu numai.
Hank Williams 3 - Brothers of the 4x4 + A Fiendish Threat
Nepotul legendarului Hank Williams e, teoretic, inca in underground, din cauza ca ocupa o nisha unde nu vrea nimeni sa se cufunde, cea a cocaine cowboy-lor retrograzi, ramasi la marginea societatzii moderne (de la care au preluat doar chitara electrica si cocaina ca inlocuitor pt whiskey). Muzica country e in general asociata cu patriotismul american si o oarecare politetze traditzionalista (cam ca folkul nostru de pe vremuri). In schimb Hank Williams 3 e cel care ne explica ca muzica country nu vine de la Dumnezeu si patriotzi, ci de la rednecksi betzivi care incearca sa-si descopere latura sensibila a fiintzei.
Hank 3 isi continua marshul nihilist prin viatza cu doua albume scoase anul asta. Primul e in stilul sau standard, un country alert cu tobe punk agresive. Al doilea e un experiment mai bizar, un fel de punk unplugged cu portavoce care suna foarte din topor, dar si original.
Pt cine nu-l stie inca, Hank Williams 3 are si niste colaborari cu Phil Anselmo de la Pantera (Superjoint Ritual, Assjack) dar in general cariera lui se imparte intre doua genuri aparent incompatibile, punk si country.
Carcass - Surgical Steel
Fratzilor, sa fie clar, nu Black Sabbath a fost revival-ul anului in metal. Aia e o facatura pt pensia lui Ozzy, cu doua piese misto si cele mai de kkt versuri din istoria muzicii. Comebackul anului a fost Carcass, trupa cu un impact asupra muzicii metal comparabil cu cel al lui Sabbath, care revine dupa 17 ani de absentza cu un album incarcat de nostalgii death metal si cu cele mai misto versuri din istoria genului. 17 ani in care membrii grupului au cantat blues (Firebird), stoner (Spiritual Beggars), death metal feminist (Arch Enemy) si hard rock (Blackstar).Ca si in cazul Sabbath, revenirea e doar partziala, o absentza notabila fiind chitaristul Michael Amott, ocupat cu nevasta-sa (Arch Enemy) si cu albumul Spiritual Beggars aparut ceva mai devreme anu asta. Sper totusi sa se completeze formula si sa nu fie asta un one-time shot (in 2011 i-am vazut in formatzie completa, inclusiv cu bateristul original semi-paralizat).
In metal a fost anul revivalurilor, cu reveniri spectaculoase dupa absentze foarte lungi (minim 10 ani) - pe langa Sabbath si Carcass am mai avut albume misto de la Fates Warning, Tad Morose, Gorguts, Warlord. Dar Carcass e perla anului. Va las cu piesa cea mai misto de pe album, care se intampla sa aiba si cel mai misto titlu. The Granulating Satanic Mills!
Arctic Monkeys - AM
Rockul mainstream al ultimilor 10 ani a cunoscut un proces pe care unii il numesc peiorativ pizdificare (efeminare, voci mieunate, blugi stramtzi, punk derivativ cu chitara redusa la rol decorativ). Uitatzi-va la clipurile vechi cu Arctic Monkeys ca sa intzelegetzi la ce ma refer. Caracterul mesianic al rockerului alternativ din generatziile lui Jim Morrison, Cobain sau Marilyn Manson, sa zicem, a fost eliminat cu desavarshire. Pur si simplu nu pot sa-mi inchipui un hipster crucificat sau cu capatul shotgunului in gura. Ce-i drept, nici pe Marilyn Manson nu-l vad protestand pentru Rosia Montana, asa ca undeva exista un echilibru cosmic.
Sunt incantat sa observ o usoara schimbare de atitudine la Arctic Monkeys, in directzia antipizdificarii. Nu stiu daca le-a crescut testosteronu, ori pur si simplu au depasit o varsta critica. Noul lor album e un succes pe toate planurile, cu puternice influentze Queens of the Stone Age - la randul lor afectatzi de colaborarea cu Arctic Monkeys de pe noul lor album, relatzie din care ambele trupe au avut de castigat. Pana la urma veteranii QOTSA au trecut printr-un proces de hipsterizare, iar mucosii de la Arctic Monkeys au asimilat ceva din spiritul cock rock american, insa ce conteaza e ca ambele trupe au scos albume de top anu asta.
Sunt incantat sa observ o usoara schimbare de atitudine la Arctic Monkeys, in directzia antipizdificarii. Nu stiu daca le-a crescut testosteronu, ori pur si simplu au depasit o varsta critica. Noul lor album e un succes pe toate planurile, cu puternice influentze Queens of the Stone Age - la randul lor afectatzi de colaborarea cu Arctic Monkeys de pe noul lor album, relatzie din care ambele trupe au avut de castigat. Pana la urma veteranii QOTSA au trecut printr-un proces de hipsterizare, iar mucosii de la Arctic Monkeys au asimilat ceva din spiritul cock rock american, insa ce conteaza e ca ambele trupe au scos albume de top anu asta.
Mai sunt totusi niste piese mieunate pe-aici, dar pe ansamblu albumu e foarte snappy (e si ceva din The Black Keys aici) si aud ca concertele de anu asta au fost de mare clasa. Piesa de mai jos reflecta spiritul cocky si noua orientare a grupului - ma rog, versurile inca pot fi acuzate pe ici pe colo, dar trupa e pe drumul bun.
Warlord - Holy Empire
Genul macho-metal e marginalizat in zilele noastre pana dincolo de crepuscul si nici macar hipsterii nu-s interesatzi de vreun revival al sau. Doar baptistii si penticostalii mai apeleaza la sabloanele genului in recentul new wave al imnurilor religioase bombastice (vezi Glorie Mielului, Dumnezeu e Taria Mea etc.) Ultima data cand am fost in Hard rock (singurul loc in care mai potzi asculta Manowar in Cluj) localul era pustiu, cel mult 5 rockeri alcoolici pe care ii stiam de acu 15 ani si gagicile lor cascand la nostalgiile baietzilor a caror glorie a apus. Pe vremuri erau vajnici ca leii si plini de energie, acu sufera de somnolentza de la ficatul obosit, calvitzie accelerata si se uita cum revolutziile si idealurile le-au fost deturnate de #unitisalvam si de hipsteri.
Recunosc, ma numar printre cei care au sugrumat cultul macho-metal al generatziei Manowar cu masuri active de subminare a simbolurilor si idealurilor comunitatzii. Poate pt ca nu eram la fel de macho ca ei, nu stiu, ei asa zic. Ca m-au crescut ca pe un sharpe, pe vremea cand ma infiltram in comunitatea metal si dupa aia i-am muscat sanul de la care am baut bere (cam cum ma acuza comunitatea jazz acuma).
Continui sa cred ca macho-metalul si trupe ca Manowar trebuiau puse la locul lor inainte sa se transforme in partide si religii organizate. Opiniile pe care le scoteau pe gura la finele anilor 90 erau de un sexism scarbos mixat cu un fel de legionarism animat de refrene cvasi-penticostale (despre Odin/Thor in loc de Dumnezeu/Jesus). Si totusi, ca orice miscare culturala, trebuie consemnata istoric si comemorata, nu starpita si ingropata in uitare.
In numele acestui deziderat am decis ca in topul de anu asta tre sa apara si albumul Warlord, un material interesant din mai multe perspective.
- Cel mai important e ca e trupa lui Mark Zonder, mai cunoscut in prog rock ca baterist al celor de la Fates Warning (de aici sa intzelegetzi ca materialul e semnificativ mai softisticat decat Manowar/Hammerfall etc.).
- Apoi, trupa are un renume de legenda obscura - sunt contemporani cu Manowar, au scos doar 4 albume in 30 de ani (asta nou vine dupa o absentza de 11 ani, iar pe precedentul album vocea a fost facuta de tipu de la Hammerfall);
- Trupa nu are basist! Asta e o bizarerie in heavy metal, si face albumul sa sune destul de light, mai putzin bombastic decat standardele genului, lasand mai mult loc sensibilitatzilor prog rock care sunt punctul forte al albumului.
In concluzie, albumul asta e pentru heavy metal ce a fost albumul Carcass pentru death metal sau My Bloody Valentine pentru hipsteri.
Avatarium - Avatarium
In mod clar, in 2013 undergroundul rock a fost dominat de ocultismul retro, un fel de revival hipsteresc aplicat in sectorul metal pe retzete din anii 70, uitate sau impinse in ridicol la data respectiva, dar reasamblate acum cu o doza de post-ironie, un sound superior, putzina psihedelie care lipsea din versiunea originala a genului si o impresionanta prezentza feminina / feminista de tip bitch witch (gen American Horror Story sezonul 3). Genul e reprezentat de trupe cu 2-3 albume la activ, majoritatea din zona feminista: Jex Thoth, Devil's Blood, Purson, Blood Ceremony, Jesse and the Ancient Ones etc.
In 2013 au iesit si cele mai bune albume ale acestui val, urmand ca de anul viitor sa inceapa faza de sufocare clisheistica si penibilizare generala. Ma rog, creca a inceput deja, dar nu a devenit inca iritanta. Recomandat cu precadere fanilor Jex Thoth, Avatarium e un supergrup alcatuit din membri secundari ai unor trupe sudeze celebre - unu de la Candlemass, unu de la Tiamat, unu de la Evergrey plus o supergagica la voce care nu vine de nicaieri.
Versuri psihedelice, riffane doom supervibrante si o concurentza puternica pentru Jex Thoth.
No comments:
Post a Comment