Filmele vorbite pe la spate: Iulie/August 2013

Filmele musai

Paradise: Faith (aka Paradies: Glaube)

Despre prima parte a acestei trilogii inchinate patologiilor emotzionale ale contemporaneitatzii germanice, am vorbit aici. A doua parte din geniala trilogie Paradies a lui Ulrich Seidl e dedicata unor aspecte dominante in patologia asta: fundamentalismul religios si compulsia pentru puritate. Probabil stiti deja ca a treia parte din trilogie (n-am vazut-o yet) e despre pedofili (subiect tabu in Austria, care-s un fel de campionii Europei la capitolul asta, probabil in directa corelatzie cu frustrarea sexuala produsa de fundamentalismul religios si de o varianta exacerbata a notziunii de intimitate).

Daca Seidl va mai trai sa faca inca un film (sincer, creca se pune la cale asasinarea sa), probabil va avea drept subiect factziunile naziste din Parlamentul austriac, o alta rusine despre care astia prefera sa creada ca nu exista in pofida evidentzelor (pentru alegerile care se apropie, pe strada sunt postere cu un fel de VC Tudor a lor, cu un slogan de genul  "Iubeste-ti aproapele. Cu conditia sa fie austriac!"). Iar dupa ce va face asta, sigur n-o sa mai apuce Seidl sa mai faca vreun film. Si eu scriu randurile astea cu un ochi pe geam, de unde simt ca ma fileaza un vecin.

Filmul e practic ecranizarea piesei Christian Woman a lui Type O Negative. E despre o gospodina indragostita de Jesus, care umbla prin cartierele turcesti din Viena cu o statuie a Maicii Preciste, incercand sa converteasca la credintza dreapta pe vanzatorii de kebab, pe curvele rusoaice si pe romani din astia ca mine, venitzi la cershit. Mi s-a intamplat si mie sa dau peste ea in scara blocului. Personajele lui Seidl sunt cat se poate de realiste, in ciuda faptului ca par aduse de pe alta planeta.

Acasa la ea, eroina sta singura intr-un apartament stralucind de curatzenie (e obsesiv-compulsiva legat de curatzenia trupeasca, nu doar de cea sufleteasca). Asta pana intr-o zi, cand in viatza ii intra Satana, sub chipul fostului sotz paraplegic care mai e si musulman pe deasupra, si care din cand in cand ii solicita o afectziune de care austriecii duc lipsa desavarsita. Ritualurile zilnice ale femeii  sunt disturbate de acest factor impredictibil si relatzia dintre ei escaladeaza intr-un conflict crestin-musulman ce reflecta alte doua aspecte bolnave in societatea vieneza - xenofobia tacuta si neputincioasa (din partea femeii) vs. misoginismul vazut ca valoare traditzionala (din partea barbatului musulman).

The Player

Un film de acu 20 de ani pe care nu inteleg de ce l-am vazut abia acum si unul din cele mai bune filme despre cum se fac filmele (undeva intr-un top 3, alaturi de Boogie Nights, Ed Wood si... stai, mai e si What Just Happened, de care scriu umpic mai jos!)

Tim Robbins joaca rolul unui Hollywood exec care gandeste cam ca Lucian Mandrutza in recentul sau articol in care facea apologia capitalismului artistic. Eroul are o idee inovatoare ca ar putea elimina scenaristul din ciclul de productzie si sta toata ziua la birou ascultand diversi dobitoci care ii povestesc idei de filme, cam 50000 pe an, din care el trebuie sa aleaga 12 pt finantzare, in baza unei retzete similare cu cea a lui Mandrutza. La un momendat incepe sa primeasca scrisori de amenintzare de la un scenarist pe care l-a refuzat (Vincent d'Onofrio). Tim Robbins il omoara si restul filmului e un amestec de investigatzie politzista (condusa de Whoopi Goldberg) si cleveteli de Hollywood cu unii care vor sa faca un film de arta.

Filmul e un clasic al unui clasic, Robert Altman (MASH, Gosford Park), care si-a distribuit aici cam totzi prietenii (am numarat vreo 50 de cameouri, de la Harry Belafonte la Bruce Willis). Atat regia cat si scenariul au fost finaliste Oscar acu 20 de ani (in anul lui Clint Eastwood).

What Just Happened

Cand am vazut The Player am zis sa revad si filmul asta, care e cam la fel de genial si cam despre acelasi lucru si se foloseste tot de Bruce Willis ca simbol al decadentzei de la Hollywood (sa apreciem totusi ca Bruce Willis are simtzul autoironiei).

De fapt vazusem filmu asta acu catziva ani, dar mi-am uitat impresiile despre el ratacite intr-un articol dedicat carierei lui Barry Levinson, proiect pe care l-am cam abandonat intre timp. Levinson a regizat Wag the Dog (una din comediile mele all-time favourites, cu De Niro si Dustin Hoffman), Rain Man (ala cu Dustin Hoffman autist), Sfera (ecranizarea dupa Crichton, tot cu Hoffman), Disclosure (ala cu Demi Moore violandu-l pe Michael Douglas), Bugsy si Good morning Vietnam. Trei sferturi din filmele lui Levinson au fost nominalizate la Oscar, de regula pt regie, pt. scenariu sau pt. Dustin Hoffman. Tot el a facut si horrorul ecologist The Bay, de care am scris in articolul dedicat festivalului de la Biertan. A produs serialele Oz si Borgia. Asadar, o cariera extrem de diversa si cu foarte multe titluri mari, care ar trebui sa-l faca pe Levinson sa fie pomenit in aceleasi liste cu Oliver Stone, Scorsese sau Spielberg si totusi am impresia ca numele sau nu s-a prea impregnat in memoria publicului de pe strada. Poate tocmai datorita diversitatzii, care sugereaza o oarecare inconsistentza stilistica (desi filme ca Bugsy numai de lipsa de stil nu pot fi acuzate).

What Just Happened reia unele teme din Wag the Dog, cele legate de drama si stresul de a fi producator la Hollywood, si pare un fel de tribut adus filmului lui Altman de care ziceam deasupra. De Niro joaca un producator divortzat de doua ori, care traieste singur si se culca cu pitzipoance in cautare de cariera la Hollywood. Pe parcursul filmului, el are doua probleme de rezolvat:

• sa-l lamureasca pe Bruce Willis, care s-a ingrasat nasol si si-a lasat o barba ca Moise, sa isi revina la forma lui originala si apreciata de public, in vederea inceperii filmarilor la o superproductzie de care depinde cariera multora. Willis insa sustine ca barba si burta fac parte din integritatea lui artistica si filmul tre sa se alinieze la asta;
• sa lamureasca un regizor englez junkie (Michael Wincott) sa faca un compromis artistic si sa nu isi incheie filmul cu impuscarea unui maidanez, caci nu se poate prezenta la Cannes cu un astfel de final.

Prin film mai apar Turturro si Catherine Keener si cred ca am dat suficiente argumente pt. care filmu asta trebuie vazut, nu va luatzi dupa nota 5 de pe IMDB si faptul ca e unul din marile esecuri de box-office (ceea ce l-a facut probabil pe Levinson sa se retraga in vagauna in care a facut The Bay). Ca si The Player, e un inner-joke hollywoodian care nu e facut pt. toata lumea.

Filmele contra plictiselii

Elysium

Sudafricanul Neill Blomkamp isi continua seria de SFuri sociale inceputa cu District 9. Pastreaza acelasi ton, acelasi stil techno-punk, aceeasi cromatica gri, chiar si acelasi mesaj, poate putzin impins spre marxism-leninism de data asta. Unii zic ca filmu e despre drama mexicanilor care fug in America, dar pt. aia filmul esentzial e Machete. Elysium e despre drama romanilor care se duc la Viena sa se opereze.

Elysium e o statzie orbitala inelara in genul celei propuse de Ringworldul lui Larry Niven. Bogatasii lumii sunt retrasi acolo sa traiasca in huzur si au niste cabine medicale care le regenereaza tzesuturile. Pulimea a ramas pe pamant sa se inmultzeasca ca iepurii, sa munceasca pentru bogatashi si sa fie mancatzi de maidanezi. Matt Damon mai are de trait 5 zile, deci trebe neaparat sa ajunga la Viena sa se opereze. Sharlto Copley (eroul din District 9) e un mercenar platit de guvern sa stea in Romania si sa taie cauciurile celor care incearca sa treaca granitza. Matt Damon are insa avantajul ca in capul lui a fost uploadat un software de fraudat referendumuri de care parlamentara Jodie Foster are mare nevoie pentru propriile ambitzii politice de a ajunge presedinte pe Elysium.

Filmul e sub District 9 la toate nivelele si seamana umpic cam tare cu remakeul Total Recall de anul trecut. Adica are un scenariu tembel, un mesaj prea-prea ostentativ dar si o gramada de gaselnitze cool, in special in zona efectelor speciale si a gadgeturilor. Asta face din el un SF onorabil, pt. cei care isi inchipuie ca Neill Blomkamp a inventat comentariul social in SF.

Pacific Rim

 

Dintr-o gaura cascata in mijlocu Pacificului incep sa iasa shoparlieni urieshi care se napustesc asupra metropolelor de pe coastele pacifice (Siberia, California, Hong Kong, Australia etc.). Omenirea pune mana de la mana sa construiasca niste robotzi la fel de urieshi condusi de pilotzi umani. In restu filmului robotzii se bat cu shoparlienii si incearca sa astupe gaura din care ies acestia.

Dupa un shir de filme (Cronos, Hellboy, Pan's Labyrinth) care l-au consacrat drept unul din vizionarii cinemaului modern, Guillermo del Toro goes a bit retard cu Pacific Rim si ofera propria sa versiune de Transformers meets GI Joe, justificata cultural ca omagiu adus filmelor ridicole japoneze din anii 50 (si desenelor animate aferente), cu monstrii gigantici atacand Japonia si omuletzi mici ripostand cu robotica de ultima ora. Nu stiu daca era nevoie de filmu asta, oricum se face un Godzilla nou in viitorul apropiat, in plus toata lumea asteapta Hellboy 3 de la Del Toro.

Desi pe ansamblu apreciez acest tip de omagiu (traim moda revivalurilor oricum), mi se pare proasta decizia de a ramane si la nivel intelectual tot la nivelul filmelor respective, si de a sacrifica orice potentzial meta- al acestui tip de tribute movie. Pana si Stallone a facut un efort in sensul asta cu (al doilea) Expandables. Filmul arata ca un otaku's wet dream, o animatzie 3D de 2 ore cu cateva randuri de dialog (maxim 2 pagini) inserate in prima parte. Probabil un scenariu scris pe genunchi, incercand sa lege cumva toate animatziile pe care le-au putut aduna cand s-a terminat bugetul. Ramai iar cu impresia ca te uitzi la cineva cum se joaca pe calculator si ramai frustrat ca nu te lasa si pe tine. Mai rau, jocurile video din ziua de azi au scenarii mai interesante decat majoritatea filmelor iesite vara asta.

Daca in cazul adaptarilor dupa BDuri cu supereroi am tolerat abuzul de cafteala si galagie (respecta spiritul materialului original), aici mi-am cam pierdut rabdarea. Ce-i drept, creca si Pacific Rim respecta spiritul materialului omagiat, doar ca mi-a scazut mie tolerantza la spiritul respectiv. De fapt, hai sa fiu sincer - in general ma scoate din sarite aproape tot ce vine din cultura pop japoneza, de cand am avut niste clientzi care au incercat sa ma convinga de creativitatea japoneza aratandu-mi 50 de autori de benzi desenate care deseneaza identic (dupa ceva shablon care se preda in scoala la ei), 50 de filme horror cu casete video/celulare/WCuri/lifturi bantuite si 50 de restaurante din diverse coltzuri ale planetei, care reusesc sa faca sushi-ul exact la fel fara sa se fi intzeles de dinainte!

P.S. A iesit recent si ceva mai interesantul Atlantic Rim (nota 1.7 pe IMDB!), versiunea low-budget facuta de casa de productzie Asylum, specializatzi pe shtifturi de tip mockbusters (filme ce profita de recente succese Hollywoodiene, schimbandu-le putzin titlurile - ei au facut Titanic 2, Transmorphers si Paranormal Entity).

Lovely Molly 

Ia sa-mi spunetzi fara sa va uitatzi pe IMDB cine e regizorul lui Blairwitch Project.

In general autorii filmelor de referintza ajung celebri, dar in cazul asta ceva n-a functzionat, sarmanu om a ramas pe dinafara propriului succes. Toata lumea stie cine a facut Nasul, Avatar, Exorcistu, Evil Dead sau Night of the Living Dead, dar nimeni nu mai stie cine a facut Blairwitch Project. Poate si din cauza marketingului pervers al filmului care a insistat pe ideea ca materialul e cules de pe casete video gasite intr-o padure, ceea ce a obscurat identitatea celor care au muncit efectiv la film. Iata ca regizorul Eduardo Rodriguez se zbate inca sa isi faca un nume la mai bine de 10 ani de la BWP, cel mai profitabil film din istorie (masurat in raportul buget/profit). Lovely Molly sufera de aceeasi ambiguitate morbida, care la BWP era o calitate, tinand cont de perspectiva first person din care era spusa povestea, dar aici da impresia de lacuna.

Ma rog, ceva ceva se poate inchega din indiciile lasate de autor: Molly e o tanara proaspat maritata care incepe sa fie bantuita de fantoma tatalui care o molestase in copilarie. Treaba asta e destul de oabla, insa sunt numeroase alte detalii care deraiaza de la acest subiect in directzii care nu prea se leaga. Filmul e extrem de low budget (in ciuda afisului care promite ca banii au venit de la producatorii Lord of the Rings) si, asemeni, lui Blairwitch Project, incearca sa creeze o atmosfera tenebroasa cu posibilitatzi minimale. Pe alocuri reuseste, insa nu ma astept ca regizorul sa devina cu nimic mai celebru dupa acest film.

The Conjuring

Un demonologist cu o superba garderoba de hipster sobru impreuna cu nevasta lui clarvazatoare (dragutza Vera Farmiga, cam incercanata in acest film, de la atata demonologie) sunt solicitatzi de propritarii unei case bantuite sa faca curatzenie in beciul populat de taraturi perfide.

Aflam ca in casa cu pricina au trait oameni nasoi, unii au murit, unii s-au spanzurat, iar acuma spiritele lor isi bat joc de locatarii care si asa au probleme cu platitu ratelor. Pe la mijloc filmu se transforma din ghost story in Exorcistu, ceea ce probabil se doreste a fi un twist. Ceea ce deosebeste acest film de celelalte facute dupa retzeta este ca

1. e bazat pe fapte adevarate (valoarea derivata de aici nu consta in credibilitate, ci in faptul ca chiar exista oameni care au crezut niste chestii pe care li se pare ca le-au vazut)
2. e facut de James Wan care, dupa ce a creat seria Saw, se chinuie sa isi faca un nume ca regizor de ghost stories (Dead Silence, Insidious).

Legat de primul punct ar fi cateva chestii interesante de citit despre cazul din acest film, in special despre cuplul de demonologisti Ed si Lorraine (vezi poza de mai jos), care se ocupa de investigarea cazului. Se pare ca cei doi sunt persoane adevarate, relativ celebre in SUA si luate oarecum in serios la ei, atat de biserica cat si de unele universitatzi americane gen Spiru Haret. Mai mult, lor li se datoreaza popularitatea genului in SUA, fiind autorii materialelor sursa pentru numeroase filme cu pretentzii de veridicitate, printre care chiar Amityville Horror (care a cam pus bazele variantei moderne a genului). Se pare ca cei doi s-au chinuit serios in ultimii 50 de ani sa-si popularizeze "cercetarile" si au gasit in Hollywood un canal perfect pentru asta. Au devenit celebri si pentru colectzia lor de obiecte blestemate tzinute sub supraveghere magica (prezentata si in filmul de fatza).

Legat de al doilea punct, James Wan face o treaba buna in a realiza un horror fara efecte digitale, bazat strict pe umbre, efecte de sunet naturale (scartzait, bocanituri) si ceva machiaj. Sa mai observam si ca cineva de la Hollywood continua sa aibe impresia ca dupa o perioada in care vampirii si zombie au fost pe val, ar fi logic sa urmeze o perioada de succes a povestilor cu fantome (vezi recentele Lady in Black, Innkeepers, Lovely Molly). I strongly doubt it, insa sa notam totusi ca acest The Conjuring are un succes de public si critica semnificativ si numeroase merite tehnice.