Gata cu TIFFul, asta e ultimul calup cu filme recomandate calduros, alaturi de cele de care am scris aici si aici.
Non-Fiction
(regizat de Olivier Assayas, autorul lui Clouds of Sils Maria)
Film francez hiperintelectualist, dens in dialoguri destepte, conceput ca o comedie de Woody Allen pe un subiect de actualitate: disparitzia cartzilor, a librariilor, a interesului pentru citit intr-o lume care se intoarce la cele primordiale - mancare, politica si fitness/wellness, eventual condimentate cu narcisism chic urban si sapiosexualitate.
Un scriitor care seamana cu Dan Ciupureanu are o aventura amoroasa cu Juliette Binoche care e nevasta editorului sau, care are la randul lui o aventura cu o internshiperitza mai tanara de la editura, care de fapt e lesbiana si are o aventura cu etc.etc.etc. deci totu e un human centipede amoros pe stil frantzuzesc in care fiecare personaj e cu nasul in fundul cuiva din alt cuplu.
Totzi cei implicatzi in poveste sufera cate o criza intelectuala - scriitorul are un roman nou in care se recunoaste cam multa lume, cu evenimente pe care amanta le-ar dori ascunse (un blowjob la cinema in timpul unui film despre Auschwitz); editorul nu agreeaza subiectul romanului si ii descurajeaza publicarea, posibil datorita suspiciunilor asupra nevestei sale; amanta editorului incearca sa-l convinga ca lumea nu mai citeste text mai lung decat un SMS si a venit momentul ca lumea literara sa fie revolutzionata de noi forme de contzinut adaptate la deficitul de atentzie al populatziei (aproape ca l-am auzit pe recentul Ministru al Culturii); nevasta editorului e o actritza frustrata ca nu mai prinde decat roluri de rahat, dupa ce in tineretze fusese o vedeta arthouse ce concura de la egal la egal cu Juliette Binoche (ea fiind jucata aici chiar de Juliette Binoche facand misto de propria persoana).
Dincolo de increngaturile amoroase si glumitzele hipsteresti, filmul abunda in dialoguri despre rostul literaturii si canalele care o fac consumabila, despre artistii care fac arta mai mult in interes sexual, despre digitizarea care converteste intelectualii in cersetori de atentzie digitala.
*************************************
The Spy Gone North
(regizat de Yong-bin Yoon, din Coreea)
Foarte ciudat ca exista filmul asta. Mie nu mi-e clar ce e in sufletul coreenilor - Coreea de Nord si de Sud sunt practic aceeasi tzara in mijlocul careia s-a trasat o granitza artificiala, cand jumatate din populatzie a optat pentru liberalism iar cealalta jumatate pentru socialism, ca o familie in care se decide intr-o buna zi ca o parte din membri sa-si foloseasca doar mana stanga iar ceilaltzi doar mana dreapta. Practic la asta se reduce toata tevatura despre filozofiile de "stanga" si de "dreapta", dupa cum ne-a lamurit si politica romaneasca. Cand o faptura cu doua maini decide sa-si foloseasca doar una dintre ele si sa dea foc celeilalte in virtutea unor "principii", e o problema ce tzine de psihiatria popoarelor - se intampla si la noi, iar coreenii au pus botul nasol de tot la asta (desi istoric vorbind, la ei a fost optziune proprie in mai mica masura decat la noi).
Ambele optziuni au degenerat in Coreea - jumatatea sudica a avut multa vreme foamete, dictaturi nasoale si proteste reprimate sangeros (vezi filmul A Taxi Driver de la TIFFul de anul trecut) dar a avut si mecanisme de autoreglare cu sfatuire internatzionala (vandute azi drept "beneficiile liberalismului"). Jumatatea de nord a inceput mai bine dar a degenerat sistemic si mai asumat, in iluzii de autosuficientza belicoasa.
Ambele optziuni au degenerat in Coreea - jumatatea sudica a avut multa vreme foamete, dictaturi nasoale si proteste reprimate sangeros (vezi filmul A Taxi Driver de la TIFFul de anul trecut) dar a avut si mecanisme de autoreglare cu sfatuire internatzionala (vandute azi drept "beneficiile liberalismului"). Jumatatea de nord a inceput mai bine dar a degenerat sistemic si mai asumat, in iluzii de autosuficientza belicoasa.
Filmul e bazat pe evenimente reale din anii 90, cand un spion din Sud s-a infiltrat in anturajul lui Kim Jung-il. Scopul oficial era sa faca rost de informatzii privind programul nuclear din Coreea de Nord, insa infiltrarea l-a ajutat sa afle mai mult lucruri murdare despre relatziile la nivel inalt dintre cele doua Corei, despre modul in care guvernul Sudului mentzinea o dushmanie artificiala intre cele doua popoare in interes pur electoral.
Filmul are personaje pozitive si negative in ambele tabere - facut nu atat pentru a ridiculiza Coreea de Nord cat pentru a impaciui sentimentele celor doua popoare. Persoanele reale din spatele personajelor au avut destine dubioase - de exemplu spionul protagonist al filmului a fost considerat in Sud cand erou, cand terorist, in functzie de cine era la guvernare. Filmul a aparut recent sub o guvernare care ii recunoaste niste merite insa e posibil ca intr-o guvernare viitoare filmul sa fie interzis. Caci desi marii liberali de la noi incearca sa ne spuna altceva, marile economii capitaliste (Singapore, Coreea de Sud) tot din niste dictaturi parshive s-au ridicat.
P.S. Sa nu uitam ca labelul oficial al Coreei de Nord este "Republica Democrata Populara". Vointza poporului si democratzie, cum ar veni.
P.S. Sa nu uitam ca labelul oficial al Coreei de Nord este "Republica Democrata Populara". Vointza poporului si democratzie, cum ar veni.
***************************************
CoinCoin and the Extra-Humans
(regizat de Bruno Dumont)
Protagonistii sunt un cuplu de jandarmi absurzi, ceva intre Militzianu Garcea, Inspectoru Clouseau si Jandarmu Louis de Funes. Se investigheaza niste rapiri, de fapt extraterestri posedand trupurile unor cetatzeni. Totul se petrece intr-un sat francez de pe malul Atlanticului (vezi poza de mai jos) ingrijorat de imigrantzii care si-au gasit refugiu pe campiile din imprejurimi, iar un partid local eurosceptic da vina pe imigrantzi pentru problemele cu extraterestrii. Care probleme se agraveaza cand incep sa apara prin sat zombie si lesbiene. Atmosfera generala e un fel de Ion Creanga fucked up.
Candva pe vremea lui Ceausescu avea mare succes la noi o comedie frantzuzeasca cu Louis de Funes intitulata Jandarmul si Extraterestrii. Filmul asta pare un fel de omagiu-parodie a acelui film trecut prin filtrul post-modern (ceva din Quentin Dupieux) si teme de actualitate (refugiatzi/imigrantzi banuitzi a fi in cardashie cu extraterestri ca sa ne fure pamanturile stramosesti).
De la bun inceput filmul se prezinta drept extrem de silly, cu grimase, schimonoseli si gaguri care au doze serioase de Buster Keaton si de Funes, un absurd de situatzie a la Dupieux, personaje ce aduc aminte de comediile lui Kusturica si chiar trimiteri la noul Twin Peaks. E foarte lung (spre 4 ore, disponibil si sub forma de 4 episoade TV) asa ca vizionarea sa e o provocare serioasa ce polarizeaza spectatorii intre cei care vor abandona dupa jumatate de ora, iritatzi de grimase si sentimentul ca regizorul isi bate joc de spectatori, si cei care vor ramane captivatzi de dadaismul hilar al povestii. Eu zic ca cine reuseste sa treaca de prima ora va ramane captivat, in numele unui principiu expus chiar de unul din personaje - daca faci o tampenie suficient de insistent incepe sa tzi se para funny. Dupa ce in prima ora m-a enervat cumplit, ultimele doua ore le-am petrecut razand in hohote.
*****************************************
Li'l QuinQuin
(regizat de Bruno Dumont)
Asta n-a fost acum la TIFF 2019, ci la o editzie precedenta si e prima parte a filmului de care ziceam mai sus (doar ca numele protagonistului e scris QuinQuin in loc de CoinCoin). Cand am vazut CoinCoin and the Extra-Humans am fost suficient de intrigat incat sa caut si aceasta prima parte - aceiasi actori cu catziva ani mai tineri (unii chiar copii), tot o durata de 4 ore, acelashi stil si acelasi schelet de investigatzie politzista, de data asta fara aspecte supranaturale.
E cam musai de vazut asta inaintea primului si nu cum am facut eu, caci multe poante din sequel sunt dezvoltari elaborate ale unor poante de aici - vazute laolalta evenimentele din a doua parte nu mai par la fel de inexplicabile, ori unele evenimente inexplicabile devin mult mai funny cunoscandu-le originea (de exemplu ni se releva aici de unde provin zombie si lesbienele din partea a doua, aspecte care nu au o introducere adecvata acolo).
Sunt filme care nu seamana cu nimic din ce se face in zilele noastre, dar au o gramada de ancore in istoria comediei. Un recenzent le caracteriza drept "comedies with no jokes", un mod experimental de a genera umor prin gaselnitze vizuale si ticuri fizice/verbale, aproape ca pe timpurile comediei mute. Nu stiu ce alte filme mai face Bruno Dumont - intre francofili pare sa fie un regizor arthouse apreciat, cu filme mai sobre decat mistocareala pe care o face aici. Asta e un proiect cu totul special al sau pe care il recomand calduros, cu avertismentul ca laolalta cele doua filme aduna vreo 8 ore si trebuie feliate pentru o digestie cat mai buna.
Sunt filme care nu seamana cu nimic din ce se face in zilele noastre, dar au o gramada de ancore in istoria comediei. Un recenzent le caracteriza drept "comedies with no jokes", un mod experimental de a genera umor prin gaselnitze vizuale si ticuri fizice/verbale, aproape ca pe timpurile comediei mute. Nu stiu ce alte filme mai face Bruno Dumont - intre francofili pare sa fie un regizor arthouse apreciat, cu filme mai sobre decat mistocareala pe care o face aici. Asta e un proiect cu totul special al sau pe care il recomand calduros, cu avertismentul ca laolalta cele doua filme aduna vreo 8 ore si trebuie feliate pentru o digestie cat mai buna.
*************************************************
Face Off
(regizat de John Woo, superstar al filmelor cu batai din Hong Kong)
Banuiesc ca toata lumea a vazut filmul asta in afara de mine (aparuse in vremea cand nevasta-mea nu ma prea lasa sa ma uit la filme). Stiam ca e unul din titlurile in care Nicolas Cage lasa impresia ca joaca la mishto, dar nu stiam ca e chiar in halu asta. E oarecum firesc ca in timpul vizitei sale la Cluj a venit cu acest film si cu Mandy, sugerandu-ne astfel ca a innebunit candva ori a decis sa se specializeze pe roluri over-the-top - filmul asta e o sursa inepuizabila de meme cinematografice si o avalansha de absurditatzi.
Contribuie la asta si faptul ca e realizat de John Woo - legenda a filmelor kung fu care a avut la finele anilor 90 o scurta delegare la Hollywood (a apucat sa faca si un Mission Impossible). Combinatzia de explozii si cafteli marca John Woo cu grimasele lui Nicolas Cage si aberatziile scenariului fac din Face Off un film obligatoriu de vazut, din epoca in care Hollywoodul a stat poate cel mai prost cu simtzul penibilului, ori pur si simplu producatorii se bazau ca intr-o buna zi se vor inventa memele virale iar filme ca asta aveau sa devina astfel de neuitat.
Povestea e despre cum lui Nicolas Cage i se transplanteaza mecla lui John Travolta si viceversa, astfel incat cei doi actori fac mishto incercand sa se joace unul pe celalalt. Travolta e un agent FBI care preluase fatzaul lui Nicolas Cage ca sa se infiltreze intr-o organizatzie terorista, iar Nicolas Cage face la fel ca sa se infiltreze in FBI. Fiecare dezvolta o relatzie deosebita cu familia celuilalt angajandu-se intr-un duel al oportunitatzilor imposibile. Finalul e din pacate cam standard, se mai putea abera mult si bine aici insa daca strangi niste preteni si niste beri e o experientza memorabila.
No comments:
Post a Comment