TIFF 2017 (part 6) - filmele misto: Neruda, The Orphan, Baahubali 2, A Distinguished Citizen

Gata, cu articolul asta inchei darea de seama despre filmele de la TIFF 2017. E al doilea calup de filme din categoria "musai de  vazut". Despre restul filmelor am povestit aici, aici, aici, aici, aici.

Neruda

(regizat de Pablo Larrain, chilean, autorul lui Jackie)

Poetul chilean (laureat al Nobelului) Pablo Neruda a fost comunist pana in maduva oaselor, o vreme ocupand chiar pozitzii politice importante (aproape candidat la prezidentziale din partea Partidului Comunist). Chile are o istorie tumultuoasa din care romanii ar avea (MULTE) de invatzat. A fost o spirala a abuzurilor entuziaste justificate cu cele mai inaltzatoare lozinci, tzara fiind guvernata cu schimbul cand de idealisti poetzi comunisti pozand drept "vointza poporului", cand de fascisti pragmatici afisandu-se drept importatori ai democratziei americane, fiecare parte fiind pornita sa o extermine pe cealalta - mai intai ideologic, apoi si fizic. Pinochet si Allende au fost deja subiectul unor filme (inclusiv dintre filmele lui Larrain) si apar chiar in filmul asta undeva prin decor. Cei care au urmarit si recentele filme autobiografice ale lui Jodorowsky au vazut si acolo franturi din istoria respectiva insa nu stiu cat au priceput din ea, caci Jodo pune totul intr-o lumina glumeatza suprarealista. Filmele chileene raman insa printre putzinele filme moderne in care comunistii apar drept personaje pozitive (n-am vazut inca filme nord-coreene).

Ceea ce mi se pare interesant la comunismul chilean e masura in care i-a antrenat pe artisti. La noi Pablo Neruda ar fi la ora asta interzis datorita activismului si rolului avut in sustzinerea lui Allende (tatal scriitoarei Isabel Allende), nu mai vorbesc de odele sforaitor-vadimiste pe care le-a scris la adresa lui Stalin (care nu i-au stat, totusi, in calea Nobelului!). Filmul Neruda releva lirismul si pasiunea cu care chileenii au imbratzisat comunismul si nostalgia care ii leaga de el. Nu a apucat sa capete dimensiuni monstruoase si e inca bine reprezentat in Parlamentul lor (ca si in al nostru, haha). Dimpotriva, dictatura de dreapta finantzata de americani a fost la ei istoria monstruoasa, in timp ce tinerii, hipsterii si artistii promotori ai libertatzilor elementare s-au pozitzionat la ei mereu in stanga politica, chiar si la extrema sa. E o istorie aproape inversata (la nivel de slogan) fatza de cea in care ne scaldam noi, care insa poate da o perspectiva mai larga asupra geopoliticii ultimilor 50 de ani si a modului in care americanii si rusii isi tot impart planeta - unii exportand "democratzie si stat de drept", ceilaltzi "patriotism si valori traditzionale".

Regizorul Pablo Larrain, fiind de-al locului, reuseste sa faca lucrurile si mai interesante, prezentand totul ca pe o poveste politzista in care Garcia Bernal e un detectiv al statului de drept incercand sa dea de urma lui Neruda - terorist al cuvintelor si subversiv politic cu reputatzia terfelita de pasiunea pentru orgii si boemie. Neruda se ascunde prin bordeluri, cafenele si incearca sa fuga din tzara care il declarase persona non grata si un corupt moral absolut. Intr-un interesant twist meta, sticletele jucat de Bernal e macinat de intuitzia ca nu el e personajul principal si pozitiv al povestii, iar dintre el si Neruda nu el e cel care va ramane in istorie. Poetul se joaca cu el de-a soarecele si pisica, lasand in urma sa cartzi de beletristica, recomandandu-i militzianului sa mai citeasca si el o carte.

Chileanul Pablo Larrain a intrat in atentzia Hollywoodului dupa cateva filme despre istoria recenta din Chile iar anul trecut s-a ocupat chiar de biografia lui Jackie Kennedy cu care a si ajuns la Oscaruri. Dupa succesul cu Jackie, si-a reintors iata atentzia spre un erou natzional - poetul Pablo Neruda - tot cu un film biografic insa unul neobishnuit ca structura si stilistica. Nu ma pricep defel la poezie, iar numele lui Neruda mi-era doar vag cunoscut, insa filmul asta reuseste sa faca ce trebuie sa faca o biografie mishto: sa trezeasca curiozitatea celor nefamiliarizatzi cu subiectul si in acelasi timp sa ofere o doza de imprevizibil celor familiarizatzi.

P.S. In echipa de filmare e listat un cascador pe nume Salvador Allende :)

******************************************************* 

Baahubali 2

(regizat de S. S. Rajamouli, un obisnuit al TIFFului)

Am recomandat deja prima parte a acestui film - e probabil cel mai spectaculos produs care a iesit vreodata de la Bollywood (tehnic vorbind e de la Tollywood - segmentul de cinema indian care se face la studiourile din Hyderabad si care le rivalizeaza pe cele de la Bombay, prin care s-a lansat termenul "Bollywood").

Comparatziile cu Lord of the Rings sunt exagerate, ceea ce avem aici e pe jumatate parodie, pe jumatate film cu batai in spiritul blockbusterelor chinezesti cu razboaie medievale, pe jumatate thriller politic cu elefantzi. E un film superentertaining, extrem de amuzant, FOARTE colorat, cu muzica catchy si numeroase momente memorabile. Umorul nu e chiar involuntar, caci nici indienii nu-s chiar idiotzi, au incercat si ei ceva din pulp fictionul autoreferentzial si ironic post-tarantino, dar aplicat pe retzetele lor clasice. Nu e prima lor incercare de gen (si filmele precedente ale regizorului Rajamouli tot intr-acolo tzintesc) dar asta e de departe cel mai memorabil.

Povestea e despre doi fratzi rivali la un tron, ambii vanjoshi si mustacioshi insa unul modest si cu suflet bun, celalalt o acritura cu sete de putere. Indienii au o obsesie cu rivalitatzile dintre fratzi. In familiile lor numeroase mai devreme sau mai tarziu fratzii ajung sa se bata pe mancare, gagici sau alte resurse, iar obsesia asta a luat in cinematografia lor proportzii epice. La ei familia e primul context in care se exerseaza puterea si competitzia. Cine isi aminteste filmele indiene care rulau la noi pe vremea lu Ceaushescu stie despre ce vorbesc - mereu era vorba de rivalitatzi intre fratzi, intre shogori, chiar si intre parintzi.

Cam asa e si aici, insa rivalitatea dintre cele doi fratzi capata proportzii apocaliptice, cu batalii masive, inglodate in CGI pe alocuri cam sloppy, insa nu va agatzatzi de maruntzisuri - o vizionare a filmelor Baahubali alaturi de prieteni tipsitzatzi dupa 2 beri va fi o experientza de neuitat. 

  *******************************************************

The Orphan (aka Orpheline)

(regizat de Arnaud des Pallieres, francez)

Ziceam in articolele precedente ca unul dintre regizorii prezentatzi in sectziunea 3x3 de la TIFFul din acest an a fost Arnaud des Pallieres, autor de filme intense insa dificil de urmarit datorita fragmentarii puternice a scenariului. Acest The Orphan e chiar extrem de fragmentat, prezentand evenimentele in ordine inversa - nu chiar ca Irreversible, caci aici totul se petrece pe parcursul a vreo 30 de ani si tre sa depui un oarecare efort sa te prinzi cum intineresc personajele (caci sunt jucate de actori diferitzi si rareori se pronuntza numele personajelor).

Protagonista filmului e o interlopa a carei viatza e recapitulata de-a lungul hartzuirilor sexuale care au facut-o sa devina interlopa, de la orfana  dezorientata care fusese in copilarie si sfarsind cu momentul in care decide sa inceapa o viatza noua in Romania! (sau sa traverseze Romania spre Rusia, nu mai tzin minte exact, insa unele scene au fost clar filmat pe aici si la un momendat se aude Petre Magdin vorbind dintr-un radio din background). Cum ziceam, eroina e jucata de actritze diferite in etape diferite ale vietzii si itzi ia o vreme sa te prinzi care cine e, pe masura ce povestea avanseaza (una din actritze e aia din La Vie l'Adele, pusa aici sa o joace pe eroina in perioada ei bi-curious). Mesajul general e ca totzi barbatzii-s porci, mai putzin unul pe care trebuie sa tzi-l cautzi de-a lungul vietzii, deci filmul e foarte conectat la paradigma post-Weinstein in care va functziona heteronormativitatea de aici incolo.

Am intrat din greseala la filmul asta, caci bausem o bere in plus si n-am mai nimerit sala de cinema corecta, insa e unul din putzinele filme de la TIFFul asta care lasa scene si replici intiparite pe cortex multa vreme dupa ce l-ai vazut.

*******************************************************

The Distinguished Citizen

(regizat de Gaston Duprat si Mariano Cohn, argentinieni)

Cea mai amuzanta comedie de la TIFFul asta a fost propunerea argentinienilor pentru Oscaruri (fara sa ajunga pe lista finala, filmul e totusi modest vizual insa minunat jucat si scris, mi-a adus aminte de umorul lui Nae Caranfil).

Protagonistul e un scriitor argentinian care, in urma castigarii Premiului Nobel, e invitat sa participe la zilele festive ale satului in care s-a nascut. Omul prefera sa dea curs acestei invitatzii naive in detrimentul numeroaselor solicitari de la politicieni si edituri de pe toata planeta. Isi inchipuie el ca astfel face un serviciu comunitatzii din care a iesit, insa cine e familiarizat cu exorcismul de la Tanacu stie cum sunt primitzi oamenii care se intorc acasa dupa ce au muncit o vreme in strainatate.

Cum-necum, protagonistul reuseste sa calatoreasca pana in satul natal insa primirea nu e atat de prietenoasa precum spera, interesul din spatele sau fiind strict mediatic si politic. Lumea se shterge la cur cu cartzile sale (la propriu) iar reputatzia de scriitor apreciat de toata planeta e rapid terfelita de mici invidii si rivalitatzi - gagici pe care le avusese in tineretze, fosti colegi de liceu purtandu-i pica pentru evenimente demult uitate, maruntzi politicieni locali care s-au ofticat recunoscandu-se prin prozele scriitorului. Cine a stat o vreme in strainatate si la intoarcere, in loc sa gaseasca prietenie si familiaritate, a fost primit cu scuipatzi va intzelege despre ce e vorba aici.

E in mod deosebit amuzant momentul in care satenii, incercand sa-l pupe in cur pe scriitor, il compara cu altzi marii fii ai natziei: Maradona, Messi si papa Francisc.