Au inceput hipsterii sa descopere romanele Dune. Mi-au fost recomandate drept romane psihedelice despre spiritualitate ezoterica, revelatzii ayahuasca si personaje care se regasesc pe sine. Ajuta si faptul ca David Lynch s-a ocupat de una din ecranizari. Singurul reprosh pe care l-am auzit e ca romanul are un singur personaj gay si ala e personaj negativ (si gras pe deasupra). Nu stiu daca editurile s-au gandit vreodata sa pozitzioneze romanele Dune pe aceste coordonate, dar e bine ca tineretul gaseste inca motive sa mai deschida un SF clasic.
Oricum, la o treaba sunt de acord cu hipsterii - nu cred ca lui Frank Herbert i-a fost straina cultura hippie si fenomenul LSD, tzinand cont de locurile si vremurile in care a scris cartzile. Ne-au fost straine noua, cand se traduceau pentru prima data cartzile astea la noi si cand se forma asa-numitul fandom SF romanesc. Am stat destul de aproape de comunitatea SF de la noi in anii 90 si, chiar daca pe filiera asta au intrat pentru prima data la noi Dune, Fundatzia, GRR Martin s.a.m.d., promovarea, critica si "comunicarile" pe seama acestei literaturi rareori treceau de un nivel scolaresc de analiza/pozitzionare, dand suficiente motive criticilor literari ai vremii sa pretinda ca SFul nu exista ca gen literar, ori ca e literatura pentru copii. Unele subiecte erau de-a dreptul tabu (drogurile, SF-ul feminist sau queer, utopiile comuniste/liberaliste); unele inca sunt - nu reusesc sa gasesc feminism, LGBT sau utopie comunista in SF-ul romanesc (in schimb avem tot mai multa bascalie care trece mult dincolo de obiectivele SFului satiric).
Sigur, genul a suferit la noi din pricina gospodinelor fara capacitate de abstractizare care nu-si lasau copiii sa citeasca SF din principiu, pentru ca nu intzelegeau cu ce te-ajuta sa citesti despre alte planete cand tu ai de platit facturi pe asta de aici (inca mai aud argumentul asta si in zilele noastre, n-a disparut cu totul). Si din pricina profesorilor de limba romana din licee si facultati, care tot cam asa gandeau, desi erau platitzi sa gandeasca altfel. Din cauza asta poporul roman a crescut modelat moral si intelectual de personajele din Ion, Dallas, Mioritza, Neamul Shoimarestilor. Eventual La tziganci.
Insa nici patronii fandomului nostru SF (Mironoff, Secu etc.) nu prea vedeau in anii 90 dincolo de aventuri spatziale si scenaristica what-if. Articolele si dezbaterile SF din partzile noastre tot bateau apa-n piua cu anticipatzia stiintzifica, cu diferentza dintre om si robot, cu ce am face daca am putea calatori in timp si alte speculatzii julesverniste. Complet deconectati de increngatura culturala in care s-au format diversi scriitori si operele lor, analistii SF-ului de la noi au facut multa vreme ce au invatzat sa faca in comentariile literare la romana - rezumate, caracterizari de personaje, judecatzi la adresa poantei sau coerentzei textului, pe ici pe colo cate o extrapolare din burta (de obicei punand pariu daca cutare chestie se va intampla sau nu in viitor, daca cutare fantasma e suficient de "realista" sau ba).
Ma rog, in ultima vreme lucrurile s-au mai indreptat daca ma uit prin rubricile de eseuri din revistele on-line dedicate SF-ului, insa si acestea cu greu se pot dezbara de aura de comunitatzi impenetrabile de insideri autisti. Oricum, in vremurile in care intrau in Romania titluri ca Dune era destul de clar ca nici cei mai inflacaratzi fani nu prea pricepusera ce au citit - cititorul post-comunist era mult prea virgin dpdv cultural (o exceptzie ar fi cyberpunkul, care s-a sincronizat destul de bine cu educatzia IT romaneasca insa aici necazul e ca informatica in sine a fost vazuta multa vreme drept un hobby pentru "pasionatzii de calculatoare", ce-or fi si aia).
Revenind la Dune: faptul ca artisti ca Jodorowsky, Giger, Salvador Dali ori trupa Tangerine Dream au colaborat in anii 70 la o tentativa de ecranizare dupa Dune vine in sprijinul supozitziei ca romanul a ajuns inca de atunci la sufletul artistilor hippie-suprarealisti-psihedelici ai anilor 70. Chiar si Mick Jagger si Pink Floyd erau in discutzii pentru ecranizarea respectiva. Chinurile facerii proiectului respectiv au fost documentate recent in documentarul Jodorowsky's Dune. Proiectul a fost pus pe butuci din ratziuni financiare, iar mai tarziu pasat lui David Lynch care a facut din el o varza, dar macar n-a cheltuit multzi bani (cu exceptzia onorariului lui Sting).
In timp ce colegii sai cineasti aveau sa reutilizeze o parte din designurile grafice ramase de la Dune in filme ca Alien si Star Wars, Jodorowsky si-a mutat frustrarea in lumea benzilor desenate, unde avea sa publice o serie de lucrari SF in care recicleaza si remixeaza ideile pe care nu le-a putut concretiza prin ecranizarea Dune. Povestile si personajele sale nu sunt luate chiar de acolo, sunt scenarii originale, insa bazate pe retzeta care a facut din Dune romanul memorabil care este: feudalism shakespearian teatral transpus in cadre futuriste la scara cosmica, contrastarea tehnologiei cu sexualitatea liberala hippie, imbinarea jocurilor politice a la Game of Thrones cu spiritualitatzi ezoterice stimulate cu ajutorul drogurilor si shamanismului, diverse teologii exotice care azi sunt larg imbratzishate ca alternative hipsteriste la creshtinism.
Cele mai importante dintre titlurile BD scrise de Jodorowsky sub influentza Dune sunt Metabarons si Technopriests, recent traduse in editzii luxuriante in engleza. La acestea se adauga unele lucrari de mai mica anvergura, bunaoara acest Megalex, beneficiind de grafica computerizata 3D a lui Fred Beltran (cu care Jodo a facut si Technopriests).
Megalex este, din pacate una din povestile mai slabutze ale lui Jodo. Am inceput cu ea pentru ca era cea mai subtzire, pentru ca avea gagica aia pe coperta si pentru ca m-am gandit ca e un bun punct de introducere in universul space-opera creat de Jodorowsky in format BD. Nu e.
Povestea e despre o planeta-oras supertehnologizata in care oamenii sunt conditzionatzi cu ajutorul drogurilor sa nu mai vrea sa faca sex, toata lumea moare la fix 40 de ani (decimatzi in cadrul unui ritual festiv) cu exceptzia nobilimii care are voie sa traiasca 400 si a conducatorilor supremi - un imparat-zombie si fiica sa ramasa virgina din pricina ca oricine pune mana pe ea moare. Natura a fost desfiintzata pe aproape toata planeta, cu exceptzia unei insule-padure in care traiesc niste rebeli hippie pasionatzi de muzica, magie si sex (hobbyurile pe care Jodorowsky le propovaduieste prin toata opera sa). Personajul principal e o clona din armata imparatului, rapit de hippioata cu tzatze mari din pozele de mai sus, sa ajute la rasturnarea regimului.
Chiar si fatza de standardele genului povestea e o colectzie de clishee, iar la standardele lui Jodorowsky e doar o reciclare a temelor recurente in celelalte lucrari SF ale sale. N-ar fi asta o problema foarte mare insa lucrarea sufera major in ultimul sau capitol, cu evenimentele derulandu-se accelerat in mod fortzat, ca la serialele alea anulate in care simtzi ca in ultimele episoade producatorii au trebuit sa incheie socotelile si inventeaza din mers evenimente care uneori contrazic flagrant idei de pe la inceputul povestii. Treaba asta devine evidenta si in stilul grafic care se degradeaza pe masura ce avanseaza povestea - primele 2/3 din carte folosesc grafica digitala creata cu 3DSMax, iar ultima treime e desenata cu pixu, oferind doar o aproximare a graficii din prima parte (potzi recunoaste personajele, insa impresia ca autorii aveau de incheiat o obligatzie contractuala e suparatoare).
Grafica asta 3D e o chestie dupa care nu ma omor in BD in primul rand pentru ca pagina e oricum 2D, insa in anii 90 Beltran era un pionier al acestui stil, abuzand in mod frecvent de formele feminine (tzatze si cururi superbombate in 3D Studio).
In fine, ma folosesc de ocazie pentru a atrage atentzia asupra editurii Humanoids care a tradus in engleza o gramada din BD-urile lui Jodo, in editzii destul de luxoase. Amatorii de BD franco-belgian care citesc in franceza sunt probabil familiarizatzi cu ele dar noi, ceilaltzi, a trebuit sa asteptam o gramada de ani pana cand aceste lucrari sa devina disponibile cititorului in engleza. Sunt lucrari care au, pentru istoria BD, o importantza comparabila cu a lui Dune pentru literatura SF dar care la noi sunt cvasinecunoscute si nu cred ca vor ajunge sa fie traduse in romana, fiind umbrite de isteria Marvel - genul de isterie care nu se va disipa usor (pana si hipsterii, care teoretic ar trebui sa aiba un spirit al chestionarii autoritatzii, par sa fi fost la noi subjugatzi de acest Hollywood al benzilor desenate, percepandu-l probabil drept o "cultura alternativa" la literatura normala si nu ca un mainstream al unei culturi de sine statatoare).
No comments:
Post a Comment