La multzi ani. Mai ales blogului, care tocmai a implinit 10 ani de comentarii culturale mai mult sau mai putzin cuviincioase.
A venit si ceasul topului muzical anual, cu albumele recomandate din ce am ascultat in a doua jumatate a anului 2016 (ordinea e aleatorie). Despre albumele recomandate pe primul semestru am povestit deja aici si aici. Va mai urma un ultimul calup de 10 albume care sa completeze traditzionala selectzie anuala de 40 de titluri.
A venit si ceasul topului muzical anual, cu albumele recomandate din ce am ascultat in a doua jumatate a anului 2016 (ordinea e aleatorie). Despre albumele recomandate pe primul semestru am povestit deja aici si aici. Va mai urma un ultimul calup de 10 albume care sa completeze traditzionala selectzie anuala de 40 de titluri.
*******************************************
Leonard Cohen - You Want It Darker
Dupa ce Patriciu, Condrea si Ghitza si-au inscenat moartea ca sa scape din ghearele lui Basescu, metoda a devenit un fel de moda, iar in muzica e chiar una foarte monetabila, mult mai rentabila decat banala pensionare. Artistii au invatzat sa moara spectaculos, cu albume premonitorii sau post-mortem atacand topurile muzicale. Cotabitza si-a revenit doar pentru ca a simtzit ca nu putea concura anul asta cu Bowie, cu Cohen, cu fiul lui Nick Cave, cu Gyuri Pascu. Nici 2017 nu-i va fi insa un an propice, caci se vorbeste deja despre un iminent album George Michael, iar Ozzy si cei de Rolling Stones sunt mereu cu ochii pe ceas si cu albume noi in maneca.
Unii zic ca 2016 a fost un an al tragediilor si de aia e firesc ca toate topurile publicatziilor muzicale sa includa albumele de parastas ale anului, ca e chestiune de respect. Eu creca artisti importantzi au murit si inainte cu aceeasi frecventza, insa abia acum incep sa moara cu regularitate cei care chiar au beneficiat de sustzinerea mass-media si in general de modelul de showbusiness care s-a pus pe picioare in anii 70 si i-a facut pe artisti vizibili la modul cu adevarat global. De aici incolo tot in ritmul asta o vom tzine, cel putzin pana notziunea de superstar va disparea cu totul, fiind democratizata si diluata de noile modele de industrie muzicala "indie" care erodeaza orice tentativa de a construi cate un soclu al succesului.
Am zis totusi ca as fi magar sa nu bag in topul personal chiar nici unul din albumele artistilor care au avut de a face cu moartea anul asta. Dar m-am gandit sa nici nu exagerez, caci tragedia si calitatea albumelor nu se coreleaza decat in caietele strategilor de marketing. Uite de exemplu sadness porn-ul lui Nick Cave care suna ca Enya (iar daca materialul ar fi fost semnat Enya nu dadea nimeni doi bani pe el). De Bowie n-am fost niciodata apropiat, si m-ash simtzi prost sa ingrosh randurile celor s-au simtzit obligatzi sa le placa si sa-l includa in topuri pe neascultate. Cohen, in schimb, e alta treaba. Mi-a luminat noptzile de cand l-am auzit prima data pe soundtrackul Natural Born Killers, mi-a fost alaturi in divortzuri grele, i-am fost si io alaturi cand i-a dat lui gagica papucii si a fugit cu totzi banii pe care-i agonisise.
Din pacate albumul e foarte scurt si are maxim 3 piese compuse de Cohen. De fapt deja de cateva albume patriarhul a fost tot mai dezinteresat de a compune, fiind mentzinut in activitate de manageri in incercarea de a-i recupera banii cu care fugise gagica-sa acu 15 ani. Versurile sunt, in schimb, suta la suta ale lui, si te zgandare direct in buricul sufletului. La fel si vocea. Iar orchestratzia, cu toate artificiile, e realizata de expertzi si oameni indragostitzi de Cohen. Patrick Leonard si Sharon Robinson ii sunt alaturi deja de multa vreme si cu fiecare album au gasit cai tot mai ingenioase de a pune in valoare vocea si versul artistului.
*******************************************
Hypnopazuzu - Create Christ, Sailor Boy
Unul din evenimentele muzicale majore ale lui 2016, de data asta unul valoros prin muzica in sine mai mult decat prin vreo valoarea emotzionala colaterala, a fost aceasta colaborare dintre poetul ocult post-hippie David Tibet (de la Current 93) si bassistul post-punk cunoscut sub porecla Youth (de la Killing Joke). Adica doua legende ale revolutziilor muzicale infaptuite in Anglia in anii 80, provenind din medii destul de paralele, a caror intersectzie sub numele Hypnopazuzu s-a anuntzat din capul locului intriganta, iar albumul rezultat din aceasta colaborare nu a dezamagit.
Youth a mai reusit sa scoata capul in mainstream, in efemerele perioade de succes comercial cu Killing Joke, iar in anii 90 a avut chiar un proiect impreuna cu Paul McCartney. In schimb David Tibet a fost mereu obscur si underground, dar extrem de activ si un inovator de nadejde al scenei underground britanice. Prin casa sa de discuri, Tibet a pastorit carierele unor artisti ai scenei queer (Antony and the Johnsons, Marc Almond, Baby Dee, Coil) si e unul din principalii curatori ai curentului neo-folk ce se ridica prin Europa de o vreme incoace. E si un poet activ, cu radacini ideologice in lirica oculta britanica (Aleister Crowley, Arthut Machen etc.) subordonandu-si adesea muzica recitatului de poezii. Prin asta gasesc ca a avut o influentza majora asupra materialelor recente ale lui Nick Cave, cu care a colaborat in cateva randuri (probabil si asupra ambitziilor egocentrice ale acestuia, ce au dus la indepartarea membrilor Bad Seeds si convertirea sa in artist solo).
Principalul necaz cu David Tibet e ca scoate materiale cu nemiluita, mulgandu-si fanii de bani cu sute de EP-uri, inregistrari live, editzii limitate si reeditari. Al doilea necaz e ca in numeroase materiale poezia sa iese in prim plan, reducand muzica la statutul de soundtrack pentru recitare de versuri. Asa ca albumul asta a fost o excelenta ocazie de a-l scoate pe Tibet din tabieturi si din zona sa de confort. Materialul e foarte fresh, partea instrumentala fiind cu totul diferita de folkul cu care ne obisnuise Current 93, mult mai cosmica si mai psihedelica. Recitatul delirant al lui David Tibet ocupa in continuare o pozitzie centrala, dar de data asta e ambalat in straie muzicale din alte lumi.
Hypnopazuzu vor participa la Roadburn 2017, poate cea mai interesanta editzie din istoria festivalului.
*******************************************
Thy Catafalque - Meta
Ca un basm suna albumu asta, cu zmei, balauri, zane, dar nu in genul Disney-metal practicat pe vremuri de Rhapsody si Hammerfall, ci cu o gravitate, o arhitectura sonora si o atmosfera deosebite, cu versuri in maghiara care suna superexotic si creca chiar niste extrase de prin poezia maghiara clasica.
Metalul cu versuri in maghiara nu mi-e strain, dar cel mai des suna ca cel cu versuri in romaneste, adica cam inadecvat, ca povestile alea SF in care faptul ca pe cosmonautzi ii cheama Gheorghe si Ion te cam scoate din atmosfera. In plus trupele din partea asta a Europei rareori au acces la mijloacele de productzie care sa faca albumele sa nu aiba soundul ala balcanic de apartament. Iar astea sunt doar cateva dintre motivele pentru care rockerul roman ignora cu desavarshire rockul maghiar, caci exista si unele ideologice - ca si cu rockul rusesc si al altor vecini care simtzim cum ne sufla in ceafa si consideram ca le-am face un serviciu nemeritat daca ne-am interesa putzin de cultura lor.
Thy Catafalque insa suna cu totul neasteptat. Conteaza si faptul ca liderul proiectului, Tamas Katai e un muzician extrem de activ - a avut deja vreo 4 trupe in Ungaria incepand din anii 90 si s-a relocat de catziva ani in Scotzia colaborand cu muzicieni si producatori din spatziul occidental, dar si cu soprane unguroaice (vezi mostra de mai jos). Noul sau album are puternice radacini unguresti atat in versuri cat si in unele influentze folk, insa nimic nu suna balcanic/inadecvat iar materialul poate sta fara probleme pe aceeasi masa cu cele mai bune albume din avangarda folk-metal scandinava. De fapt din cauza acestui album am lasat in afara topului asta cateva albume ale unor trupe norvegiene ori finlandeze mult mai consacrate (e.g., cu jumatate de gura as recomanda si noul In the Woods, in ciuda impresiei proaste pe care au lasat-o concertele din 2016).
Metalul cu versuri in maghiara nu mi-e strain, dar cel mai des suna ca cel cu versuri in romaneste, adica cam inadecvat, ca povestile alea SF in care faptul ca pe cosmonautzi ii cheama Gheorghe si Ion te cam scoate din atmosfera. In plus trupele din partea asta a Europei rareori au acces la mijloacele de productzie care sa faca albumele sa nu aiba soundul ala balcanic de apartament. Iar astea sunt doar cateva dintre motivele pentru care rockerul roman ignora cu desavarshire rockul maghiar, caci exista si unele ideologice - ca si cu rockul rusesc si al altor vecini care simtzim cum ne sufla in ceafa si consideram ca le-am face un serviciu nemeritat daca ne-am interesa putzin de cultura lor.
*******************************************
Arabrot - The Gospel
Norvegienii Arabrot au scos albumul pe care ar fi trebuit sa-l scoata anul asta Swans, daca Michael Gira nu si-ar fi uitat chitara si ego-ul in priza. I-am gasit in pozitzia fruntasha a topului Quietus - topul cel mai eterogen, anti-sistem si muncit din publicatziile pentru hipsteri, in sensul ca nu contzine doar albumele din topul Pitchfork cu ordinea schimbata (dovada ca nicaieri altundeva nu vetzi gasi pomenit albumul asta).
Arabrot nu sufera de simptomele de balonare si diluare in care se complace Gira de cand a intrat in atentzia hipsterilor si a gagicilor mai tinere cu 40 de ani decat el. Nu sunt la fel de disperatzi sa ramana relevantzi, nu au un statut de clasici pe care sa se chinuie sa-l conserve cu orice pretz, au o capacitate de concentrare net superioara. Adica piesele, desi mizeaza pe acelasi gen de percutzie hipnotica-shamanista, nu se bazeaza si pe faptul ca ascultatorul e beat/drogat si dezinteresat de cum ii trece timpul atata vreme cat sunetu e dat suficient de tare. Avem aici piese relativ concise, la obiect, dense in versuri si cu niste modulatzii vocale interesante. In plus, ce-mi place foarte mult la cantaretzii norvegieni e dictzia englezeasca (este si o anecdota la ei, ca sunt nevoitzi sa invetze engleza foarte bine ca sa se poata intzelege intre ei, caci dialectele norvegiene nu prea-i ajuta).
Ma rog, ca sa fim cinstitzi, Arabrot calca in multe privintze pe urmele Swans si e posibil ca in viitor sa faca aceleasi gafe. Vocea si prezentarea au aceleasi manierisme de predicator - ce-i drept, aici si titlul/conceptul albumului o cerea. Sunt semne si ca liderul Kjetil Nernes pare decis sa transforme grupul intr-un proiect personal, asa ca nu stiu cat vom mai avea de a face cu o trupa propriu-zisa. Gasesc ca ideile lui Michael Gira sunt binevenite ca influentza muzicala, insa nu si apucaturile.
*******************************************
Damian Wilson - Built for Fighting
Asta e cel mai pop si mai radio-friendly album din aceasta lista, un material surprinzator de accesibil pentru o voce care a facut cariera intr-o scena prog-rock britanica, altfel destul de pretentzioasa si pretzioasa. In unele aspecte l-as compara chiar cu albumele lui Neal Morse, dupa ce s-a creshtinat si a inceput sa scoata imnuri baptiste pe banda rulanta. Doar ca aici nu sunt semne ca, dincolo de candoarea stilistica, am avea de a face cu vreo ideologie de genul ala - albumul e pur si simplu facut sa placa si sa fie fredonabil, acoperind o gama stilistica larga, de la pop-rock siropos (in genul mostrei pe care am pus-o dedesubt) pana la art-pop ce aduce aminte de Antony and the Johnsons si modernisme mai aventuroase.
Damian Wilson e prezent a doua oara in topul meu personal pe 2016. Prima data l-am inclus in selectzia de recomandari pe primul semestru, cu albumul trupei Headspace. Se intampla rar sa includ in selectzia aceluiasi an doua albume de la acelasi om, si de regula asta inseamna doua albume de facturi foarte diferite, demonstrand un range stilistic si conceptual extrem de larg al omului respectiv. Wilson e una din vocile muncitoare si totusi relativ anonime ale rockului progresiv britanic - in anii 90 am luat contact cu el ca voce a grupurilor Landmarq si Threshold. Nu m-am omorat initzial dupa stilul sau pitzigaiat, dar ulterior mi-a tot iesit in cale intr-o gramada de colaborari, mereu invitat pe ici pe colo, mereu infiintzand cate o trupa noua ori lansand un album solo, iar daca stau acu sa ma uit peste portfoliul sau cu greu pot identifica un muzician mai muncitor in rockul european ultimilor 25 de ani - e cam in aceeasi liga cu Steven Wilson ori Dan Swano (totusi mai putzin activ ca producator).
*******************************************
Opeth - Sorceress
Pentru cine nu-i stie, Opeth sunt un grup suedez care prin anii 90 cantau death-metal iar dupa ce au iesit la o bere cu Steven Wilson (Porcupine Tree) au inceput sa cante un metal progresiv tot mai aerisit si mai accesibil, culminand cu albumul asta care mi se pare cel mai bun al carierei lor. Sunt aici o groaza de influentze ale trupelor de referintza pentru istoria prog-rock - de la King Crimson la Emerson/Lake/Palmer, chiar niste clape a la Deep Purple si, complet surprinzator, niste momente grunge nouzeciste. O intreaga istorie rock e sintetizata aici si nu exista in istoria recenta multe albume care sa tzina laolalta atatea influentze cu atata gratzie.
Recomand calduros materialul in special celor care pana acum gaseau Opeth drept o trupa plicticoasa si inutil de sofisticata, mereu in pericol de a incepe un jam session fara rost la mijloc de piesa. Comparativ cu materialele lor recente, avem pe albumul asta un simtz al dozarii fara precedent la trupa si cateva din piesele cele mai catchy ale lor. O contributzie esentziala a avut-o schimbarea producatorului - dupa ce au renuntzat la colaborarile cu Steven Wilson, acum de sound se ocupa Tom Dagelty a carui experientza e legata de Killing Joke, Ghost, Royal Blood, deci un cu totul alt tip de sound, mai incisiv, mai comercial, cu contraste mai clare decat lingoarea psihedelica pe care o cauza Steven Wilson la albumele si trupele produse de el.
P. S. Anul acesta avem shansa de a-i vedea la Festivalul Rockstadt, in cadrul a ceea ce se anuntza drept cea mai spectaculoasa editzie a festivalului.
P. S. 2. O recenzie mai oficioasa a acestui album am bagat deja in Dilema veche.
*******************************************
Ihsahn - Arktis
Album metal glorios dedicat cuceritorilor si exploratorilor spatziului arctic. Tot felu de schiori, muntzomani si navigatori ai ultimului secol sunt omagiatzi in aceasta oda adusa ecologiei arctice si spiritului de cuceritori al geografilor de altadata. Avem asadar de a face cu o forma mai sofisticata a eco-metalului norvegian, un gen derivat din black metalul rudimentar inventat de scandinavi in anii 80 (de aici si vocea cam zgruntzuroasa, potrivita sentimentului de crivatz pe care il creeaza albumul).
Ihsahn e o celebritate a metalului de avangarda norvegian, urmand oarecum aceeasi traiectorie ca sus-numitzii Opeth - a fost un mic superstar al metalului extrem in anii 90, in calitate de voce a grupului black metal Emperor, insa la batranetze a inceput sa cocheteze cu rockul progresiv, afishandu-se drept un intelectual curatzel cu idei tot mai avangardiste, surprinzand cu fiecare album si lasand in urma aventurile din tineretze (in consecintza dezamagindu-si unii dintre fanii romani). Atzi avut ocazia sa-l vedetzi asta-vara la festivalul Artmania, iar anul asta umbla vorba ca va fi implicat chiar intr-o (noua) reformare a trupei sale originale, Emperor, pe care o asteapta cu sufletul la gura totzi metalistii adevaratzi si nu numai.
Spre deosebire de Opeth, Ihsahn mai pastreaza cate ceva din agresivitatea de alta data, n-a rupt definitiv legaturile cu metalul extrem, asa ca unele bucatzi de pe albumul asta ar putea fi iritante pentru urechile mai sensibile. Exista totusi si bucatzi mai calde si mai melodioase decat mostra de mai jos - e un album care are de toate pentru totzi care au rabdare pentru o experientza de metal intelectual si bine dospit de catre un muzician uns cu multe unsori.
Ihsahn e o celebritate a metalului de avangarda norvegian, urmand oarecum aceeasi traiectorie ca sus-numitzii Opeth - a fost un mic superstar al metalului extrem in anii 90, in calitate de voce a grupului black metal Emperor, insa la batranetze a inceput sa cocheteze cu rockul progresiv, afishandu-se drept un intelectual curatzel cu idei tot mai avangardiste, surprinzand cu fiecare album si lasand in urma aventurile din tineretze (in consecintza dezamagindu-si unii dintre fanii romani). Atzi avut ocazia sa-l vedetzi asta-vara la festivalul Artmania, iar anul asta umbla vorba ca va fi implicat chiar intr-o (noua) reformare a trupei sale originale, Emperor, pe care o asteapta cu sufletul la gura totzi metalistii adevaratzi si nu numai.
Spre deosebire de Opeth, Ihsahn mai pastreaza cate ceva din agresivitatea de alta data, n-a rupt definitiv legaturile cu metalul extrem, asa ca unele bucatzi de pe albumul asta ar putea fi iritante pentru urechile mai sensibile. Exista totusi si bucatzi mai calde si mai melodioase decat mostra de mai jos - e un album care are de toate pentru totzi care au rabdare pentru o experientza de metal intelectual si bine dospit de catre un muzician uns cu multe unsori.
*******************************************
New Model Army - Winter
Inca un album cu colinde rock despre iarna si omat, propice acestui sezon daca am avea vreun pic de omat si nu doar pishoarca asta care se tot lasa si se topeshte de cate ori declara Dragnea cate ceva. E umpic tulburator ca vocalul Justin Sullivan incepe sa semene cu Ducu Bertzi, intarind senzatzia de album de colinde, insa pe ansamblu albumul nu e chiar usurel, de fapt e unul din cele mai dure ale trupei, foarte bogat in chitara si adesea agresiv in riffuri. Nu lipsesc totusi nici baladele usurele, iar unele piese sunt prezentate si in interesante versiuni unplugged.
New Model Army sunt veterani ai scenei post-punk britanice, din aceeasi generatzie cu Joy Division ori The Smiths, ramasi insa in umbra acestor nume din simplul motiv ca au avut o activitate constanta, n-au murit, nu s-au sinucis, nu s-au desfiintzat sa lase mosteniri muzicale ci pur si simplu si-au facut treaba cu constantza vreme de 35 de ani. N-o sa intzeleg niciodata de ce in ochii hipsterilor o trupa desfiintzata sau cu membri mortzi are o valoare implicit mai mare decat una activa care scoate albume bune in mod constant, mai degraba decat sa dea 1-2 tunuri intr-o cariera efemera. O fi avand de a face cu imaginea idealizata pe care artistii respectivi o au in tineretze, in timp ce Justin Sullivan si baietzii lui s-au cam zbarcit, nu mai au chiar totzi dintzii, au imbatranit nu neaparat frumos, iar imaginea, se stie, cantareste mai bine de 50% in preferintzele hipsterilor. Incercatzi totusi sa nu va uitatzi la strungareatza omului din clipul de mai jos si sa va concentratzi asupra piesei.
Inca un album cu colinde rock despre iarna si omat, propice acestui sezon daca am avea vreun pic de omat si nu doar pishoarca asta care se tot lasa si se topeshte de cate ori declara Dragnea cate ceva. E umpic tulburator ca vocalul Justin Sullivan incepe sa semene cu Ducu Bertzi, intarind senzatzia de album de colinde, insa pe ansamblu albumul nu e chiar usurel, de fapt e unul din cele mai dure ale trupei, foarte bogat in chitara si adesea agresiv in riffuri. Nu lipsesc totusi nici baladele usurele, iar unele piese sunt prezentate si in interesante versiuni unplugged.
New Model Army sunt veterani ai scenei post-punk britanice, din aceeasi generatzie cu Joy Division ori The Smiths, ramasi insa in umbra acestor nume din simplul motiv ca au avut o activitate constanta, n-au murit, nu s-au sinucis, nu s-au desfiintzat sa lase mosteniri muzicale ci pur si simplu si-au facut treaba cu constantza vreme de 35 de ani. N-o sa intzeleg niciodata de ce in ochii hipsterilor o trupa desfiintzata sau cu membri mortzi are o valoare implicit mai mare decat una activa care scoate albume bune in mod constant, mai degraba decat sa dea 1-2 tunuri intr-o cariera efemera. O fi avand de a face cu imaginea idealizata pe care artistii respectivi o au in tineretze, in timp ce Justin Sullivan si baietzii lui s-au cam zbarcit, nu mai au chiar totzi dintzii, au imbatranit nu neaparat frumos, iar imaginea, se stie, cantareste mai bine de 50% in preferintzele hipsterilor. Incercatzi totusi sa nu va uitatzi la strungareatza omului din clipul de mai jos si sa va concentratzi asupra piesei.
*******************************************
The Veils - Total Depravity
Anul asta topurile publicatziilor pentru hipsteri au fost surprinzator de respectuoase cu clasicii si cu mainstreamul. Asa-numita muzica "indie" s-a dat putzin in spate - a lasat mortzii sa-si primeasca omagiile, le-au lasat si pe Rihanna, Beyonce si pe sora-sa sa-si faca de cap. E un soi de timiditate, poate corelata cu timorarea generala a planetei in anul post-Trump, post-Dragnea, e un spirit nasol care a cam taiat avantul creativ al generatziei Pitchfork. Am criticat destul generatzia asta, dar ma tem ca voi ajunge sa o regret. Creca au ajuns millenialii la punctul la care tre sa-si gaseasca si ei de lucru si le-a cam pierit avantul artistic.
Asa ca am avut destul de mult de furca cu a gasi prin topurile lor un album cat de cat tineresc, exuberant si bogat in idei. Pana la urma am spicuit materialul londonezilor The Veils, care prezinta toate simptomele albumelor pentru hipsteri, in special pe acela al reciclarii unor trupe populare, validate in randul tinerimii - pe piese diferite, ai impresia aici ca auzi ba Coil, ba Nick Cave, ba David Bowie, ba The Black Keys, ba Arctic Monkeys. Lansatzi cu aprox. un deceniu in urma, trupa imprumuta copios si din stanga si din dreapta ceea ce m-a iritat putzin la prima ascultare, insa albumul m-a prins repede. Extrem de bogat in influentze, reuseste totusi sa le racordeze in feluri ce nu par deloc fortzate si demonstreaza un studiu foarte muncit al trupelor pomenit (probabil favorite ale membrilor grupului). Conteaza ca liderul trupei e fiul lui Barry Andrews de la XTC, trecut candva si prin trupele de acompaniament ale lui David Bowie si Iggy Pop, asa ca pustiul a avut de unde invatza. De fapt tinerelul pare sa se fi infiltrat destul de bine in show-business, umbla vorba ca a primit un rol chiar in noul sezon Twin Peaks, asa ca vom mai auzi de el si de trupa asta.
Mostra de o pun aici dedesubt e piesa care seamana cu The Black Keys. Mai au videoclip si la piesa care imita pe Coil, dar n-o pun ca nu e la fel de catchy iar Black Keys creca o referintza mai la indemana celor care se nimeresc din intamplare sa citeasca acest top.
*******************************************
Bloody Hammers - Lovely Sort of Death
E greu (in Romania) sa lamuresti fete sa se apuce de ascultat metal, cand nu au ele insele vreun motiv personal puternic, cum ar fi ala ca nu le baga nimeni in seama si n-au incotro decat sa se refugieze in astfel de nishe, ori ca le-a obligat vreun frate mai mare, ori un iubit abuziv. Fetele mai fashnetze, mai dezghetzate, rareori gasesc o ratziune pentru care sa depaseasca learning curve-ul si obstacolul senzorial pentru a se apropia de un fel de muzica cu care perceptzia generala spune ca nu prea potzi agatza decat ITisti alcoolici si obositzi (nu e asa, nu suntem totzi ITisti!).
Au existat totusi in istorie cateva perioade in care fetele au luat cu asalt lumea metal. Au fost anii 70 cand toata lumea se droga si avea perceptzia alterata; au fost anii 80 ai epocii glam cand rockerii au inceput sa se machieze si fetelor li s-a parut o vreme ca au ce discuta cu ei; si a fost finalul anilor 90 cand a aparut HIM, stilul "love metal" si inca 100 de trupe finlandeze care toate sunau la fel si se tanguiau erotic (si astia se machiau). Ma rog, in zilele noastre treaba e mai complicata pe masura ce gender roleurile se disipa si gusturile fetelor au devenit mai flexibile (dovada ca incepem sa ne confruntam cu metal feminist, lesbian s.a.m.d.), dar asta e alta poveste. Vorbesc aici doar de istoria clasica a rockului, pre-2005.
Injuram destul de mult goticul romantic practicat atunci de HIM si imitatorii lor, dar in zilele noastre genul pare sa fi disparut aproape fara urma. A contribuit la asta si disparitzia trupei Type O Negative care a pus bazele genului in anii 90.
Au existat totusi in istorie cateva perioade in care fetele au luat cu asalt lumea metal. Au fost anii 70 cand toata lumea se droga si avea perceptzia alterata; au fost anii 80 ai epocii glam cand rockerii au inceput sa se machieze si fetelor li s-a parut o vreme ca au ce discuta cu ei; si a fost finalul anilor 90 cand a aparut HIM, stilul "love metal" si inca 100 de trupe finlandeze care toate sunau la fel si se tanguiau erotic (si astia se machiau). Ma rog, in zilele noastre treaba e mai complicata pe masura ce gender roleurile se disipa si gusturile fetelor au devenit mai flexibile (dovada ca incepem sa ne confruntam cu metal feminist, lesbian s.a.m.d.), dar asta e alta poveste. Vorbesc aici doar de istoria clasica a rockului, pre-2005.
Injuram destul de mult goticul romantic practicat atunci de HIM si imitatorii lor, dar in zilele noastre genul pare sa fi disparut aproape fara urma. A contribuit la asta si disparitzia trupei Type O Negative care a pus bazele genului in anii 90.
Iaca totusi ca cineva si-a amintit de vremurile alea, acesti Bloody Hammers complet ratacitzi in industria muzicala moderna. Conteaza si faptul ca sunt americani (provin din... Transylvania County, un judetz de la ei din North Carolina) asa ca influentzele lor nu se limiteaza la reproducerea retzetei europene de love metal, iar engleza e engleza, nu cu accentul ala oribil al finlandezilor ("bharadize" in loc de "paradise"). Chiar as risca sa spun ca albumul e cu mult peste orice au scos HIM si epigonii lor, apropiindu-se mai puternic de Tiamat, Type O Negative si de trupele care i-au influentzat pe aceia (de la Bauhaus la Danzig). In consecintza, pe langa baladele morbide precum mostra aleasa mai jos exista si cateva superbe bucatzi de orientare mai (post)punkista. Las totusi o mostra pur gotica, sa conving fetele sa dea o shansa albumului.
No comments:
Post a Comment