Portofoliu de presa si ultimele concerte 2014

Articole

Conform traditziei, la capatul anului fac o recapitulare cu articolele publicate prin presa romaneasca in timpul anului si o trecere in revista a concertelor la care am fost in ultimele luni.

• Inainte de orice, tre sa anuntz publicarea traditzionalului top Slicker de final de an, alcatuit din 20 de albume din 2014 recomandate de redactia Slicker (printre care si io). Nu e chiar topu Pitchfork cu ordinea albumelor schimbata, cum se practica in mare prin presa romaneasca (si nu numai). Las tema de casa sa ghicitzi care-s alea pe care le-am recomandat eu (topu e alcatuit din 5 albume de la fiecare contributor). A fost zilele astea si traditzionalul party Slicker de popularizare a topului, singurul party din Romania la care potzi intalni la aceeasi masa satanisti, lesbiene, hipsteri, manelisti si arhitectzi.
• Apoi tzin sa semnalez aparitzia in acest an al site-ului de recenzii culturale MUZAHOLIC, cred ca prima tentativa onesta (de la Muzici si Faze incoace) de a face un site care sa intinda puntzi intre generatzii si genuri muzicale in loc sa defineasca nishe si ghettouri. Vetzi gasi la MUZAHOLIC recenzii din multe feluri de undergrounduri muzicale, de la cel metal la cel hipsteresc, plus cate ceva despre arte vizuale, literatura s.a.m.d. Pe la inceputurile site-ului am fost invitat sa dau si un interviu pentru ei (disponibil aici), iar ulterior am contribuit si cu doua recenzii: la noul album Sunn O))) + Scott Walker (aici) si la noul album Shining (aici). Tot legat de MUZAHOLIC, patronii site-ului au anuntzat si relansarea seriei de festivaluri Dark Bombastic Evenings, singurul eveniment romanesc de rock/metal psihedelic, cu shanse de a evolua in ceva similar Roadburn-ului olandez. Se pare ca va fi o editzie aniversara a festivalului, iar trupele participante se vor anuntza cu tzaraita - deocamdata s-au vehiculat nume din zona Pitchfork-metal (Esben and the Witch, Agalloch) dar si ceva din undergroundul scandinav (Shape of Despair).
• Zilele astea Dilema Veche a publicat un fragment din volumul meu de nuvele horror despre fotbalul romanesc, pe care il tot tergiversez de 3 ani. Fragmentul e extras din nuvela despre fotbalisti gay Balada pentru fundash si orchestra.
• Tot prin intermediul Dilema Veche am intrat in sfarsit in politica, cu un articol despre alegerile prezidentziale (disponibil aici).
• Alt articol atipic a fost pledoaria facuta in favoarea culturii horror cu ocazia festivalului de film horror de la Biertan (articol disponibil aici).

In rest am tzinut in continuare rubrica muzicala a Dilemei, cu cronici pe care le impart aici in urmatoarele categorii:

Jazz/blues, preponderent artisti care ne-au vizitat anul asta la Garana sau in seria de concerte organizate de Twin Arts:

• levanticul Avishai Cohen, cu un album mai mult cameral decat jazz - Almah (articol disponibil la liber aici)
• italianul Paolo Fresu, cu un album de trompeta sexy - 30,  (articol disponibil la liber aici)
• scandinavul Ulf Wakenius, acompaniatorul sud-coreencei Youn Sun Nah - Momento Magico (articol disponibil la liber aici)
• diva Youn Sun Nah, cu un album sexy de cafenea - Lento (articol disponibil la liber aici)
• The Riverside Quartet, cu un tribut adus trompetistului Jimmy Giuffre - Riverside (articol disponibil la liber aici)
• balticul Adam Baldych, reprezentant al jazzului violonistic polonez - Imaginary Room (articol disponibil la liber aici)
• organistul Joey DeFrancesco, cu un tribut adus producatorului Rudy van Gelder - One for Rudy (articol disponibil la liber aici)
• King Pug, blues underground de carciuma - Borneo Mint Shave (articol disponibil la liber aici)
• Harry Manx, cu un hibrid hindu-blues - Om Suite Ohm (articol disponibil la liber aici)
• tunisianul Dhafer Yousser, cu un album de jazz mediteranean exotic - Birds Requiem (articol disponibil la liber aici)

Rock, hipsterisme si mult mai putzin world music decat in anii trecutzi:

• proiectul longeviv al distrusului Vini Reilly, Durutti Column - Chronicle XL (articol disponibil pe bani aici)
• canadienii dark-folk Timber Timbre - Hot Dreams (articol disponibil la liber aici)
• avangardistii Kayo Dot - Coffins on Io + Krakow live (articol disponibil pe bani aici)
• John 5, chitaristul lui Manson/Rob Zombie - Careful with that Axe (articol disponibil pe bani aici)
• geriatricii Yes - Heaven and Earth (articol disponibil la liber aici)
• disco-blueserii The Black Keys - Turn Blue (articol disponibil pe bani aici)
• hipster god-ul Jack White - Lazaretto (articol disponibil la liber aici)
• legendele prog Dream Theater - Dream Theater (articol disponibil la liber aici)
• stonerul Afroman - Marijuana Music (articol disponibil la liber aici)
• nemtzii doom piano Bohren and der Club of Gore - Piano Nights (articol disponibil pe bani aici)
• goticii folk Current 93 - I am the Last of all the Field that Fell (articol disponibil la liber aici)
• rebelii tuaregi Tinariwen, cu un album world music salbatec - Emmaar (articol disponibil pe bani aici)
• homeopatul Kitaro - Final Call (articol disponibil pe bani aici)
• Hank 3, maestrul genului cocaine country - A Fiendish Threat + Brothers of 4x4 (articol disponibil la liber aici)

 Mult mai putzine articole patriotice decat in anii trecutzi:

• Maria Raducanu - Pure Music (articol disponibil la liber aici)
• Alexandru Andries - Interioare si Adrian Enescu - Invisible Movies (articol disponibil la liber aici)
• Adrian Enescu - Bird in Space (articol disponibil la liber aici)

*****************

Concerte

Am cam facut abuz de concerte in ultimii ani, asa ca am de gand sa pun capat acestui obicei al carui satisfactzie a capatat o anume uzura, mai ales ca totzi pretenii au imbatranit, au disparut in campul muncii sau pur si simplu nu mai vor sa mi se alature, si nici eu nu mai am varsta la care sa pot incasa capete in burta la un pogo cu zambetu pe buze.

Deci asta ar fi o ultima lista cu ce am mai vazut in ultima parte a fatidicului an 2014 (concertele din prima jumatate a anului le-am trecut in revista aici).

*************

Cel mai important eveniment a fost concertul Einsturzende Neubauten, trupa pe care o vanez de multzi ani, dar care iese foarte greu din barlog. Anul asta au avut un album nou dupa o indelungata absentza, iar concertul de la Praga a prezentat cap-coada acest album, plus cateva bucatzi clasice. Am avut si ocazia amanata nepermis de mult de a cumpara primul meu tricou cu trupa.

Un interesant aspect e oferirea de stickuri USB cu inregistrarea live a concertului, o amintire de care m-as bucura peste ani si ani daca nu ar fi asociata conditziilor oribile in care m-am tarat pana la Praga si inapoi, in ziua alegerilor prezidentziale. Da, domle, in turul doi n-am mai ajuns sa votez din cauza lui Einsturzende Neubauten si pentru ca mi-am petrecut noaptea intr-un bar de homeleshi si prositutate de langa gara din Praga, asteptand un autobuz care a venit mai greu decat Godot.

Despre trupa n-as zice mare lucru, cine n-o stie nu intzeleg de ce ar citi blogul asta. Daca mai sunt totusi tineri inocentzi si dezinformatzi, e trupa fostului chitarist al lui Nick Cave, pe nume Blixa Bargeld, veteran al curentului industrial rock (cel adevarat, in care se foloseau scule si utilaje pe scena, nu asta modern facut cu laptopuri). Concertul de la Praga a avut si el parte de o larga instalatzie industriala - s-a cantat la lantzuri, la pompe de aer comprimat, tuburi, shuruburi, chiar si la o pereche de cârje. Apropo de cârje, tema concertului (si a noului album) e primul razboi mondial, iar materialul e un fel de performance dramatico-muzical, chiar un fel de musical pe alocuri.

For some reason, Blixa e convins ca un nou razboi mondial sta sa inceapa si am impresia ca incearca sa-l previna prin acest album/turneu. Daca va reusi, probabil nu vom afla niciodata - asta e drama providentzialilor care schimba cursul istoriei. Dupa cum nu vom afla niciodata cum ar fi fost daca iesea Ponta presedinte.

Un alt concert pe care il tot ratez de vreo 10 ani (adica il gasesc mereu sold-out), a fost Queens of the Stone Age. Din pacate l-am prins in cadrul unui festival super-cocalaresc din Austria (Frequency) unde mai cantau celebritatzi precum Blink 182 si Skrillex, ceea ce imi confirma ca QOTSA au apucat pe o panta care o sa-i umple de bani si o sa-i rupa definitiv de istoria muzicala pe care au facut-o ca pionieri stoner rock in anii 90.

Ce-i drept trupa a depus eforturi majore in a-si depasi conditzia si a fi acceptata in cercurile mainstream, incepand de la freze si costume, pana la influentze muzicale din zona hipster rock (Placebo, Arctic Monkeys etc.), ceva invitatzi fancy pe noile albume (Elton John!) si ceva din coolnessul lui Mike Patton in atitudinea generala. Albumele lor recente au fost excelent primite, iar spectacolul live e unul de super staruri, cu lumini spectaculoase si foarte multe fitze. Dar se canta cam de pe toate albumele si atmosfera se incinge chiar si cu excesul de cocalari in public. Ori poate tocmai datorita lor.

 

Trupa Rival Sons a fost una din revelatziile acestui an, nu doar pentru mine, ci pentru toata presa rock. Imbinarea de country, stoner, blues rock si ceva hipsterisme e o punte perfecta peste generatzii, care reuseste sa aduca la aceeasi masa pe fanii Led Zeppelin si pe hipsterii din zilele noastre. A fost unul din acele rare concerte in care media de varsta a publicului era mult peste media de varsta a membrilor trupei.

Prezentza lor live e putzin in contra-timp cu muzica, atitudinea de scena fiind una de attention whores (ma asteptam ca dintr-o clipa in alta sa intre si Tudor Chirila pe scena), insa vocalul e excelent si se schiauna intr-un mare fel ce aduce aminte ba de Zeppelin, ba de Jim Morrison, ba de blueserii clasici, foarte convingator si cu mare incarcatura emotzionala in piese. Sunt cam nemultzumit la capitolul solo-uri de chitara, chitaristul fiind mai preocupat sa arate cool, dar piesele sunt centrate pe voce/refrene si asta mascheaza lipsurile cu succes.

Deine Lakaien sunt veterani ai electro-goticului nemtzesc, in ultima vreme cu o tendintza tot mai puternica spre latura melodica, cu piese rearanjate pentru orchestra simfonica si lipsite de vibe-ul techno pe care il are in mod normal acest gen. Avusesem demult un DVD misto cu ei si mi-am dorit mult sa-i vad, insa cred ca i-am vazut cam tarziu. Trupa pare imbatranita, e extrem de molcoma, calma, vocalul spune intre piese bancuri nemtzesti proaste, iar atmosfera generala e una somnolenta.

S-a cantat totusi corect, trupa are anul asta un album reusit, public a fost gramada, insa m-am cam saturat de stilul asta de concert in care ai impresia ca ar trebui sa fie scaune in sala, ca sa stea lumea jos. Raman cu un sentiment nasol de cate ori merg la un concert la care publicul nemtzesc apatic se intalneste cu o trupa nemtzeasca si mai apatica si fiecare incearca sa-i demonstreze celuilalt cat de putzin ii pasa ca participa la concertul cu pricina. Ascultatzi totusi albumul nou al trupei.

Sunt putzine trupele pe care le-am vazut in concert si care sa fie in stare sa isi faca publicul sa sara fara oprire timp de 2 ceasuri. Am mai avut experientze din astea doar la DJ Boros, Gogol Bordello si la Tiesto unde oricum toata lumea era pe ecstasy.

Combichrist live e un concert musai de vazut, indiferent ca vii dinspre rock sau dinspre muzica electronica. Trupa a inceput in zona techno, printre primii care faceau asa ceva in Norvegia, dar ultimele 2 albume au legaturi tot mai stranse cu scena metal, mai ales dupa recentul turneu de mare succes cu Rammstein de la care norvegienii au invatzat unele trucuri despre cum sa faca un show electrizant.

De data asta in deschidere au fost americanii William Control, un grup interesant cu personalitate puternica, ceva intre Apoptygma Berzerk si Elvis, cu un vocal foarte charismatic, muzica dansanta si un vibe puternic erotic. Am fost incantat sa-i descopar, insa si mai incantat sa-i revad pe Combichrist intr-un format nou, ceva mai heavy - au avut si chitaristi acum, nu doar percutzionisti si DJ ca acu 2 ani. Cum au si un excelent album nou anul asta, a fost una din trupele marcante pentru experientza mea muzicala de anul asta.

Anul trecut a avut loc un fenomen foarte ciudat in randurile hipsterimii. O trupa din California a scos un album black metal cu o coperta roz care a primit nota foarte mare pe Pitchfork si in consecintza tineretu a inceput sa se minuneze la soundul inovator al acestor Deafheaven. Au incercat sa-i atribuie tot felul de etichete cool (e.g. extreme shoegaze, post-black metal), dar in definitiv e doar o trupa tanara care profita de ignorantza americanilor (si implicit a hipsterilor), recicland ce se facea acu 20 de ani in Norvegia. Probabil chiar si trupa a aflat despre asta abia recent, caci pana prin 2005 nu exista urma de black metal pe continentul american si n-aveau de unde sa capete idei din astea. Noroc cu Youtube.

Tinerii razvratitzi care acu 2-3 ani n-ar fi ascultat asa ceva nici sub amenintzarea castrarii, au descoperit in metalul extrem o noua supapa de expresie revoltata, complet incomprehensibila cultural, dar care pana una alta arata cool si incepe sa aiba recenzii elogioase la autoritatzile culturale actuale (anul asta un impact similar au avut death-metalistii de la Behemoth).

Am fost si eu sa-i vad live pe hipsterii astia, mai mult din cauza ca in deschidere canta o gagica care ma intriga, Chelsea Wolfe, un fel de Lana del Rey mai intunecata si mai livida. La sfarsit insa preferintzele mi s-au inversat - Chelsea Wolfe a avut o prestatzie mizerabila, de pitzipoanca dark care nu stie sa cante la absolut nimic, o attention whore care tzine o chitara atarnata de gat fara nici un rost si se miauna fatidic in microfon. Deafheaven in schimb s-au prezentat foarte energic si au avut un show antrenant. Ma temeam ca or sa se imbrace in roz dar nu, au avut haine negre, iar chitaristu ochelarist scos parca din Big Bang Theory purta un tricou cu Mickey Mouse prin care vroia sa transmita subtil ca trupa asta e pe jumatate la misto, dar s-a trezit luata in serios si acum e prea tarziu sa mai dea inapoi.

Daca anul trecut hipsterii au avut ocazia de a descoperi, prin intermediul sus-pomenitzilor Deafheaven, genul black metal, in 2014 a fost randul genului doom metal sa intre in gratziile hipsterimii. Atat YOB cat si Pallbearer au albume noi foarte bine cotate prin Pitchfork, Quietus etc. desi mai slabe decat albumele precedente pe care nu le-a bagat nimeni in seama.

Ca si in cazul Deafheaven, principalul atu e ca sunt trupe americane, iar principalul motiv pentru aceasta popularitate subita e ca americanii si hipsterii nu-s la curent cu nimic din ce s-a intamplat in muzica europeana din 1990 pana prin 2005. Ce e mai vechi de 90 e acceptat sub pretext de revival, iar ce e dupa 2005 se gaseste pe Youtube, insa intre aceste limite exista o imensa gaura de natura sa produca revelatzii paradoxale precum popularitatea subita a unor trupe de acest soi.

Pe Pallbearer ii mai vazusem la Roadburn, tot ca trupa de deschidere cu concert scurt, dar bine pus la punct. Nimic iesit din comun, cu exceptzia vocii ocazional calde, cu inflexiuni a la Psychotic Waltz. In schimb barbosu de la YOB are o prezentza scenica impresionanta, desi el e mic, imbracat in bermude si cu o chitara mititica care arata ca versiunea electronica a unei ukulele. Insa cand ii da drumu si cand incepe sa urle se umple sala de sunet intr-un fel pe care nu l-am mai resimtzit la o trupa doom, decat poate la Uncle Acid. Nu suna la fel de psihedelic ca pe album, dar e o fortza sonora devastatoare.

Pe Jex Thoth draga de ea n-am apreciat-o cum se cuvenea acu 3 ani cand am vazut-o prima data. Ma nimerisem mai mult din intamplare la concertul ei, a fost aproape gol, am si baut o bere cu ea ca n-o baga nimeni in seama si credeam ca e la agatzat. Nici macar n-am stat pana la sfarsit ca se auzea ca dracu. Dupa superbul album de anul trecut si dupa inlocuirea catorva membri ai trupei, s-a prezentat acum la un cu totul alt nivel, cu sala plina, cu oarecare spectacol pirotehnic-wiccan pe scena, cu un sound excelent si cu piese noi foarte catchy.

Din noul val de rock ocult feminist mi se pare de departe trupa cea mai simpatica, iar Jex e o frumusetze la care stai sa te holbezi chiar daca se imbraca de parca e o groupie pentru Manowar. Noii membri ai grupului au adus un suflu nou si ceva solo-uri melodice a la Deep Purple care coloreaza frumos sound-ul doom de la baza.

Mostra live de mai jos din pacate e din turneul de acu 3-4 ani, n-am gasit nimic mai proaspat, insa recomand calduros albumul de anul trecut, Blood Moon Rise.

 

Slim Cessna's Autoclub e o trupa de country mistico-psihedelic care ofera una din cele mai entertaining experientze live pe care o potzi trai. In plus fatza de prima data cand ii vazusem, au avut de data asta si tricouri de vanzare (cu biserica din satu lor natal), plus niste cartzi de poezii si proza hillbilly-gotica scrise de membrii trupei (nu mai stiu care dintre ei, mi-am luat si eu una doar pt autografe, ca din lectura n-am intzeles nimic).

In minus fatza de prima data, am fost singur la concert si experientza n-a fost la fel de exuberanta. Sala a fost alta si avea un garduletz nasol in fatza scenei care nu le-a permis membrilor sa coboare in public. Asta a redus mult din impact, avand in vedere ca in mod traditzional astia isi canta cam jumatate din concert din mijlocul publicului, nu de pe scena. Au lansat si un DVD de pe care avetzi mai jos o mostra de ce se poate intampla la un concert cu baietzii astia. Highly recommended.

Audrey Horne au fost o mare surpriza acu 10 ani, cand era inca anormal ca membri ai unor trupe norvegiene de black metal sa isi faca un grup de rock alternativ (paradoxal, am impresia ca era momentul la care trupele de hipsteri americani incepeau sa cocheteze cu black metalul). Cu numele luat de la un personaj din Twin Peaks, cu versuri din zona glam-emo si videoclipuri cu gagici hot, grupul a fost hulit de puristii metal, dar a cunoscut totusi oarecare succes comercial. Trupa a reusit sa adune un portofoliu de 5 albume dragutze, la inceput cu influentze grunge, mai nou cu un suflu de Van Halen.

Au trecut de vreo 5 ori pe sub nasu meu (de 2 ori anul asta) si intr-un tarziu am gasit oportunitatea sa-i si vad intr-un concert dragutz cu alte doua trupe hard rock promitzatoare in deschidere: danezii Pet the Preacher (un fel de Alice in Chains ceva mai doom) si spaniolii 77 (clone AC/DC). A contribuit la energia show-ului si prezentza unui fan club de cehoaice focoase (din pacate cu niste tipi care sa le pazeasca pe langa ele).

Mosh Marilyn Manson e gras, buhait, nu mai are voce, iar trupa cu care umbla acum in concerte e formata din niste pushti platitzi cu ziua. Acu 2 ani cand il vazusem in deschidere la Rob Zombie mi-am explicat lipsa de entuziasm a concertului sau prin statutul de opener si umilintza de a deschide un concert, in conditziile in care in anii 90 omul umplea singur stadioane. L-am revazut acum ca headliner, insa nu s-a prezentat cu nimic mai spectaculos, in afara de faptul ca a avut un concert nitzel mai lung.

Muzical vorbind, mi se pare ca albumele recente au mai recuperat ceva din spiritul de alta data, de cand omu a reluat colaborarea cu Twiggy (principala sa fortza creativa), insa chitaristul nu il si urmeaza si in concerte, iar baietzeii pe care i-a angajat la instrumente canta solourile pe jumatate, de parca n-ar fi avut timp sa le invetze cum trebuie. Ramai cu impresia ca nici o piesa nu e terminata in varianta live.

Unde mai pui ca Manson a inceput sa afisheze cruci normale, neintoarse, incat ma face sa ma tem ca urmatorul pas e creshtinarea. Ceea ce ar fi similar trecerii lui Iohannis la ortodoxie.

Mai jos am ales o mostra amuzanta dintr-un concert in care Johnny Depp si ala de la Die Antwoord i se alatura pe scena lui Manson.