Filmele vorbite pe la spate: Noiembrie/Decembrie 2014

Filmele musai

Gerontophilia

In sfarsit provocateurul canadian Bruce La Bruce face un film fara scene de sex gay terifiant si explicit. Sa nu se intzeleaga ca as avea ceva cu sexul gay, dar orgiile cu zombie gay din precedentele filme ale sale (L.A. Zombie, Otto) sunt o ilustrare puternica a sintagmei once seen, cannot be unseen. Am stricat mai multe prietenii cu vizionarea filmelor respective (in schimb alte prietenii s-au inchegat).

Chiar si in lipsa scenelor explicite, Gerontophilia nu e cu nimic mai putzin disturbant. Personajul principal e un tinerel, asistent medical la un azil de batrani. Tot spaland muribunzi si schimbandu-le oala de noapte, dezvolta un fetish pentru vulnerabilitatea varstei a treia-patra, devine fascinat de riduri si incepe sa intreprinda escapade sexuale (gay) cu pacientzii. Printre altele traieste o furtunoasa si aventuroasa poveste de dragoste intensa cu un negru senil.

Filmul emana o poezie amara si bolnavicioasa si, in lipsa abuzului grafic cu care ne-a obisnuit regizorul, reuseste sa rascoleasca tabuuri mai eficient decat celelalte productzii ale sale. Scenele de sex exista in continuare dar nu mai sunt explicite (oi fi vazut eu o versiune cenzurata? nu cred, cica auteurul a incercat  sa faca un film "mainstream").

Partea mai ciudata e ca te face sa realizezi ca, oricat de aberant e acest film, gerontofilia nu e cu adevarat un tabu care sa justifice reactzia pe care o creeaza in spectator. Vezi cazurile Madonna, Tina Turner, Irinel Columbeanu, care au reusit sa dezamorseze statutul de tabu al gerontofiliei mai usor decat s-a intamplat chiar si cu cultura gay in general. Si totusi am ramas deeply disturbed legat de filmul asta, e posibil ca combinatzia gay + interracial + gerovital sa fie a bit too much pentru unu ca mine crescut pe calea cea dreapta, intr-o tzara ortodoxa.

 Nightcrawler

Jake Gyllenhaal a bifat cateva dintre cele mai misto thrillere din istoria recenta a Hollywoodului – Prisoners, Enemy iar acum acest Nightcrawler despre practicile neortodoxe ale jurnalismului gonzo. Personajul sau e un disperat care traieste din furat fier vechi si sârma din garduri, apoi realizeaza ca poate face bani frumosi lucrand pentru Stirile de la Ora 5, adica filmand victime sangerande ale unor accidente, atacuri armate, etc. la mare cautare in randurile audientzei americane (nu ca noi am fi mai breji).

Metodele eroului de a face rost de materiale devin tot mai dubioase pe masura ce acesta urca pe culmile ambitziei, ajutat de un sidekick homeless care il ajuta cu partzile mai riscante ale biznisului. Cam asta ar fi partea de thriller, care de una singura nu ar face filmul tocmai o capodopera, insa felul in care e scris si jucat personajul cocalaro-malefic al lui Gyllenhaal e ceva deosebit. E ceva intre eroul din American Psycho si un cocalar care a absolvit recent un curs de management ce i-a schimbat viatza.

Dialogurile cu citate involuntare din cartzi de management si maleficul antreprenorial pe care il emana personajul, il fac unul din antieroii esentziali ai cinema-ului modern.

 

Sin City: A Dame to Kill For

Filmele de tip green screen (cu decorurile complet simulate) nu mai sunt azi miracol tehnologic cum erau prin 2000, insa Sin City continua sa fie deasupra concurentzei. Cand ma uitam la noul film 300 si la altele de gen am avut impresia ca tehnologia asta s-a can banalizat, insa uitandu-ma la noul Sin City am devenit din nou surescitat de vizualul simulat si de trucurile prin care filmul translateaza spiritul benzii desenate pentru cinema. God is in the details: sfarcuri, curbe, riduri, conturul proeminent al irishilor oculari, plus excelenta utilizare a culorii intr-un film alb-negru.

Textul lui Frank Miller e chintesentza literaturii noir, iar actorii au fost ideal alesi sa o reprezinte – in special Mickey Rourke, Josh Brolin, Bruce Willis (mai mult figurant in noul film). Evei Green pare sa ii placa de minune sa joace in green screen (vezi si noul 300) roluri de femme fatale mustind de sexualitate evil. Apare si Gordon-Levitt, calare pe un val de popularitate. Jessica Alba mi se pare cam anticlimactica, insa regizorul Robert Rodriguez are clar o slabiciune pentru ea. Mai apare Lady Gaga, care face si aici o figuratzie de aceeasi intindere ca in Machete Kills.

Povestea din pacate e mai saracutza si mai nespectaculoasa decat cea din primul film, dar asta tzine mai degraba de materialul original. Ma tem totusi ca Robert Rodriguez e intr-un fel de inertzie nefasta – Machete Kills m-a dezamagit, iar acest nou Sin City e doar o continuare naturala a filmului de acu 10 ani. Desi n-as vrea ca aceste serii sa se incheie abrupt, si nu mi se pare ca Rodriguez mi-ar datora ceva personal (era suficient si daca Planet Terror ar fi fost unicul sau film) nu vreau sa cred ca aici i se termina aburul inspiratziei.

 The Babadook

Excelent horror maternal venit din partea unei debutante din Australia pe nume Jennifer Kent. Filmul e net superior versiunilor misticoizate ale acestui subiect (filmele Omen) si e mai aproape de sa zicem Rosemary's Baby ori Shining. Ura naturala dintre mama si copil e in general un subiect tabu, ascuns in umbra conceptului mult mai popular al iubirii materne. Insa orice femeie are doua personalitatzi, iar mamele chiar mai multe, cel putzin pana cand unele incep sa le anihileze pe celelalte.

Cam despre asta e Babadook. O vaduva tanara, mama a unui pusti suferind de sindromul hiperactivitatzii, se confrunta nu doar cu viatza grea de single mother, dar si cu certitudinea crescanda ca fiul ei e un cretin, daca nu nebun de-a dreptul. Dat afara de la scoala, evitat de rude, admonestat de prietenii de familie, baietzelul continua sa se comporte abuziv si iratzional, iar mama sacrifica tot ce i-a mai ramas de sacrificat pentru bunastarea acestuia, pana incepe sa o roada ideea ca baietzelul ar putea fi de vina pentru decesul prematur al sotzului.

Degradarea relatziei dintre cei doi are similitudini cu Shining-ul lui Stephen King, roman de referintza pentru aceasta tema, dar acolo era vorba de paternitate. Maternitatea are sub aspect psihanalitic cateva variabile in plus, pe care Babadook le metaforizeaza excelent, reusind totodata sa livreze scene scary cu efecte speciale minimale.

Filmele contra plictiselii

  Don Jon

Don Jon e povestea tragi-comica a unui labagiu patologic obsedat de filme porno, cam din aceeasi tagma cu eroul unui alt film pe aceeasi tema, ceva mai cool si mai tragic, si anume Shame. Din toate punctele de vedere Shame e superior, dar Don Jon stie totusi sa-tzi castige simpatia. In primul rand pentru ca e debutul regizoral (plus scenariu, plus rol principal) al unuia din cei mai muncitori actori din generatzia tanara de la Hollywood, Joe Gordon-Levitt (Sin City 2, Inception, Looper).

Gordon-Levitt s-a autodistribuit in rolul atipic al sus-mentzionatului pornaddict care a ajuns de tanar la teribila concluzie care scindeaza societatea actuala: no one touches me like I do. Asta il frustreaza putzin in relatziile cu femeile care ii trec prin pat, si ii distruge de-a dreptul relatzia cu Scarlett Johansson care joaca aici cel mai enervant rol in care am vazut-o vreodata, o pitzipoanca RAPO de ultima spetza cu un accent oribil. Si Gordon-Levitt simuleaza neconvingator un accent Italian, noroc cu freza, maieurile si atitudinea de manelist care ii confera credibilitate.

Nu am intzeles totusi de ce conflictul are la baza faptul ca eroina e ofensata de faptul ca gagiul se uita la filme porno. N-am intalnit asa ceva in viatza mea, mi-am intrebat si pretenii, nici ei.

  The Zero Theorem

Brazil a fost pentru cenaclurile SF de la noi un film biblic, vizionat in mare secret in anii 80 si pentru multa lume (cel putin pentru mine) incomprehensibil la data respectiva, avand in vedere ca ingredientele sale – o parodie steampunk dupa Orwell si Kafka - ne erau la fel de familiare pe cat le sunt acum nord-coreenilor. A doua parodie SF a lui Terry Gilliam a fost 12 Monkeys in anii 90, cu o bizara pozitzionare de blockbuster (Brad Pitt? Bruce Willis?), iar acum Zero Theorem vine sa incheie aceasta trilogie involuntara de distopii, desi in mare parte arata ca un rehash mai colorat (si filmat la Bucuresti) al lui Brazil.

Christoph Waltz e un Big Data scientist schizoid care traieste intr-o biserica si e obsedat de ideea ca intr-o zi va primi un telefon important care sa-i explice sensul vietzii. Pana atunci expectativa a la Godot il face sa traiasca o viatza mizerabila, sfashiata intre aventuri amoroase cu o stripperitza on-line care prinde drag de el, presiunea practicata de management (Matt Damon), interventziile unui psiholog artificial (Tilda Swinton) si intreruperile cauzate de diversi vizitatori bizari.

Probabil am imbatranit, dar am gasit dificil de urmarit personajele hiperactive, care vorbesc foarte repede chestii criptice, unde mai pui diversiunea permanenta a decorurilor de circ. In plus povestea si morala nu aduce mai nimic in plus fatza de Brazil, lasand impresia ca e doar un upgrade tehnic al filmului respectiv. Singurul aspect cu care am rezonat e ca descrie perfect viatza pe care o duc de vreo 3 ani incoace si probabil pentru inca o vreme de acu incolo.

 Only Lovers Left Alive

Cu ceva ani in urma am recenzat in Dilema un album al lui Jim Jarmusch care se anuntza a fi soundtrackul unui film cu vampiri. Stiindu-l pe Jarmusch, am banuit ca vorbeste la misto, altzii au sugerat ca am intzeles eu prost ce vroia el, subtilul, sa spuna. In cele din urma Only Lovers Left Alive s-a dovedit a fi cu vampiri in cel mai concret sens al termenului, ceea ce m-a cam desumflat.

Unul din vampiri e Tilda Swinton, in sfarsit cu o freza misto care nu o mai face sa para barbat. Al doilea e Tom Hiddlestone (actor de teatru britanic tarat de Kenneth Branagh in filmele Marvel Comics, in rolul zeului viking Loki). Ar mai fi mosh John Hurt si adolescentina Mia Wasikowska in roluri minore, tot de vampiri.

Dupa cum e normal intr-un film de Jarmusch, actziunea e minimala, exact atat cat sa oblige personajele sa nu stea chiar in acelasi loc, desi aici petrec excesiv de mult timp pe o canapea sau rezematzi de un perete. Pe tot parcursul filmului vampirii astia se lamenteaza despre mersul societatzii si isi amintesc cu nostalgie despre incidente pe care le-au trait alaturi de personaje istorice. John Hurt pretinde chiar ca el ar fi scris piesele lui Shakespeare, iar numele personajelor principale sunt Adam si Eve.

Jarmusch e prezent in toate aspectele filmului sau – soundtrack, vizual si referintze culturale hiperelitiste. Personajele sunt un fel de hipsteri autosuficientzi, cu o dimensiune emo suicidala si apucaturi artistice. Problema e ca spatziile dintre scene sunt prea mari si prea adesea filmul lasa impresia ca ar fi un nou capitol din seria Twilight. Probabil asta fost si intentzia regizorului, dar spectatorului ii provoaca somnolentza - a sugera ca doar dragostea poate face eternitatea suportabila imi suna a stating the obvious, iar Jarmusch nu era pana acum un om al obviousului.

The Taking of Deborah Logan

Bryan Singer, creatorul seriei de filme X-men si a serialului House MD, trece in perioada asta printr-un scandal de pedofilie, necaz pe care a decis sa si-l exorcizeze producand acest film in care pedofilia e prezentata intr-o cheie mistica, oarecum similara celei din True Detective. Principalul neajuns al filmului e ca apartine genului found footage, un mod foarte obosit si abuzat de a face horror. Compenseaza cat de cat faptul ca povestea e ceva mai originala si mai bogata decat ne obisnuise acest gen.

Prima parte a filmului arata ca Paranormal Activity, insa are o premisa mai interesanta: eroina e bolnava de Alzheimer si accepta sa fie filmata de niste studenti care fac un documentar despre provocarile de zi cu zi ale pacientilor Alzheimer. Fiica eroinei e o lesbiana (a jucat si in L Word) cu amintiri vagi despre un pediatru pedofil care facuse victime cu 30 de ani inainte in regiunea respectiva. Undeva pare sa fie o legatura intre Alzheimerul pacientei si scandalul cu pedofilia, insa nu e atat de straightforward pe cat ar parea.

Filmul e mult mai dens in evenimente decat ceea ce ofera in mod normal genul found footage. Inca de la Blairwitch Project genul a mizat pe slow burn si pe sugestie, in crescendo spre un punct culminant exploziv (eventual chiar lipsit de deznodamant). Ori filmul asta face lucrurile fix pe dos, devine agitat deja dupa vreun sfert de ora iar spre final de-a dreptul isteric si incomprehensibil. E clar ca s-a incercat improspatarea genului, insa genul are limitele sale inerente si excesul de zel investit aici devine mai mult iritant decat inovator.

Sunt totusi cateva scene cool, in caz ca avetzi o gagica care se sperie usor.

VHS: Viral

Tot found-footage e si asta, dar e un calup de scurt metraje, al treilea calup al seriei-antologie VHS care in general m-a incantat prin contributzii inovative de la regizori din noul val al horrorului american. Creca genul found footage se preteaza mai bine la scurt-metraj, cel putzin daca vorbim de filme isterice (si nu de slow burn).

Prin presa o sa auzitzi ca aceasta a treia (si probabil ultima) parte a trilogiei e foarte slaba. Nu e cu nimic mai slaba decat partea a doua (are doua bucatzi excelente si doua inutile/galagioase). Necazu e ca sta cam slab la partea horror, cele mai reusite segmente fiind umoristice. Spaniolul Nacho Vigalondo (Cronoscrimenes) are o bucata excelenta despre orgii sexuale in universuri paralele. Gregg Bishop (Dance of the Dead) are o bucata despre un cocalar care descopera pelerina magica a lui Houdini si incepe o cariera de succes in prestidigitatzie, cu unele implicatzii fantastice. Cele doua segmente mai banale (ambele de la regizori irelevantzi) sunt: a) despre niste skateri cu camere de filmat montate pe casca, care se bat cu niste zombie mexicani; b) despre o epidemie care se transmite prin telefoane mobile.

Cine a urmarit seria VHS nu are nici un motiv sa evite acest capitol. Restul probabil ar trebui sa ramana la prima parte, care ramane cea mai reusita.

  Housebound

Comedie horror exuberanta din Noua Zeelanda, cu ceva din spiritul filmelor de inceput ale lui Peter Jackson, ceva din comediile horror britanice ale lui Jake West (Evil Aliens, Doghouse) si un plot partzial preluat din clasicul horror saptezecist Black Christmas.

O punkeritza junkie e condamnata de tribunal sa traiasca in arest la domiciliu alaturi de maica-sa vaduva si cam dusa cu pluta, plus amantul ei - un barbatau taciturn si bun la toate, plus o fantoma care bantuie casa. Fantoma devine tot mai enervanta, iar parerile despre cum ar trebui indepartata sunt impartzite, mai ales ca bantuirea pare sa aiba a face cu prezentza unei proteze dentare si o crima care a avut loc cu multzi ani inainte.

Filmul e entertaining, dar are atatea twisturi si plot deviceuri incat te ia durerea de cap si de la o vreme devine cert ca regizorul-scenarist face misto de spectator. Incepe ca o drama, pe la mijloc pare un detective story si se termina ca o comedie cu gaguri, lasand o puternica senzatzie de inconsistentza. Recenziile lauda tocmai aceasta "complexitate" si, ca sa fim sinceri, pe genul asta de retzete s-a cladit conceptul de comedie horror in anii 80, insa schimbarile de ton sunt prea subite.

The Revenant

The Revenant a facut acu 5 ani putzina valva in undergroundul horror prin aceea ca arata mult mai bine decat i-ar fi permis bugetul. A fost anuntzat si drept raspunsul american la Shaun of the Dead iar in retrospectiva pare un important premergator al comediei romantice cu zombie care a napadit anul asta genul horror.

Regizorul nu e tocmai anonim si nici la inceput de drum, dar portofoliul sau tzine mai mult de sectorul efectelor speciale – a lucrat pentru Abisul lui Cameron, pentru toate filmele Phantasm si cateva din seria Nightmare on Elm Street. The Revenant e proiectul sau de vanitate si, in consecintza, gagurile bazate pe efecte speciale sunt momentele cele mai reusite ale filmului. Altfel, din comparatzia cu Shaun of the Dead are de suferit – nu e umor britanic plin de referintze pop, ci e umor cocalaresc american, plus ceva din comentariul social standard al filmului cu zombie.

Tehnic vorbind nu cred ca e cu zombie, de aici si ambiguitatea titlului The Revenant: personajul principal se tot intreaba de-a lungul filmului daca e zombie sau vampir, argumente existand pentru ambele variante. Protagonistul e un soldat rapus intr-o misiune in Irak care, dupa ce moare, se intoarce din mormant si incearca sa se reintegreze in societate, ori macar in cercurile apropiatzilor care ii intampina invierea cu reticentza. I know the feeling.

Beneficiind de faptul ca nu poate sa moara de la rani obisnuite (gen impuscaturi) incepe sa isi petreaca noptzile cu acte de vigilantism cetatzenesc, alaturi de un amic responsabil cu momentele umoristice ale filmului. It works for a while, dar la 2 ore pentru o comedie cu zombie e excesiv de lung.