Top muzical 2022: partea 4 - inca niste albume notabile

Gata si cu topul muzical restant de pe 2022, asta e ultimul calup de albume notabile. Calupul anterior a fost aici, iar albumele musai aici si aici.

Curand tre sa ma apuc de topul pe 2023 asa ca trebuie sa inchid si gaura asta din viatza.

P.S. Creca am ramas si cu topul pe 2021 descompletat...

***********************************************************

Magna Carta Cartel - The Dying Option

Acu 6 ani grupul Ghost parea pe cale sa se destrame, cand membrii anonimi ai grupului au dat in gat identitatea liderului si s-au sindicalizat pt ca nu aveau drept de proprietate intelectuala asupra portofoliului trupei, erau obligatzi sa poarte masti si sa se semneze totzi Nameless Ghoul si sa se multzumeasca cu ceva contract de prestari servicii. Pana la urma liderul Tobias Forge i-a dat afara pe totzi si a angajat pe altzii, iar azi Ghost o duce mai bine ca niciodata, cu cateva nominalizari Grammy la activ si un sprijin puternic din partea Metallica, deci o poveste frumoasa de antreprenoriat si outsourcing de rahat.

Cei datzi s-au apucat de diverse alte proiecte, iar unii s-au regrupat in proiectul Magna Carta Cartel pe care, pentru topul pe 2022, l-am preferat albumului Ghost aparut in acelasi an, poate si din ratziuni ideologice. Oamenii se straduie, albumul se zbate sa placa si fanilor Ghost dar sa aiba si o identitate distincta cat de cat, iar sindicalistul din mine a simpatizat cu efortul.

*******************************************************************

Adeem the Artist - White Trash Revelry

Al doilea artist LGBT-country iesit din dulap dupa Orville Peck, are spre deosebire de Peck beneficiul autenticitatzii, adica nu pare adus din alt film ca sa enerveze pe votantzii lui Trump ci pare un redneck LGBT pur sange, born and raised in America profunda, homosexual cottage-core.

Nu e albumul la fel de spectaculos ca experimentul de laborator CIA numit Orville Peck, dar e mai onest si mai personal, si chiar canta despre ce inseamna sa fii the only gay in the village, nu o tzine doar in post-modernisme.

***************************************************************

Witch Fever - Congregation

Una din trupele noului val de metal feminist-castrant cu gagici care baga riffuri si vorbe grele la adresa patriarhiei si patriarhatului. Nu cred ca trupele astea au suficiente idei sa faca cariera si multe vor ramane doar niste bube in istoria muzicii, dar cateva albume bune tot au iesit din scena asta.

Alaturi de olandezele Vulva pe care le-am recomandat in calupul trecut, englezoaicele de la Witch Fever mi s-au parut destul de convingatoare, construind peste o fundatzie cu iz de Deftones dar adaugand suficienta prospetzime. Iar pt un album de debut suna extraordinar de elocvent - clar debutul anului 2022.

******************************************************

Telekinetic Yeti - Primordial

Duet american de chitara+tobe dupa retzeta Bolzer/Mantar, retzeta concentrata pe a produce un zid de sunet masiv si vibrant, aici cu mai mult accent pe riffuri stoner-doom dar urmarind un efect similar de energizare sonora.

Tematic, grupul joaca pe teren sigur - intr-o lume in care orice bucatzica de content creativ risca sa ofenseze pe cineva direct sau prin prisma unor interpretari cu mantă, singura solutzie e sa te apuci sa cantzi despre un Yeti care dobandeste puteri telekinetice dupa ce fumeaza iarbă. Eat this, ChatGPT!

*************************************************************

Blue Violet - Late Night Calls

Am avut o perioada dupa ce a murit tipa de la Cranberries in care am tot dat clickuri triste prin recomandari Youtube dupa trupe care ar putea sa umple golul ramas in urma ei, ceva ce sa aiba o oarecare similaritate sonora sau emotzionala.

Evident ca n-am gasit multe, de fapt mai nimic care sa sune macar asemanator cu Dolores, dar acesti Blue Violet mi-au trezit simpatia, un cuplu englez lansat cu sprijinul celor de la Portishead (o influentza evidenta asupra vocalistei). Barbatu face si el ceva voce pe cateva piese dar in mare e albumul doamnei, de un romantism extrem pentru cine are suflet. Cine n-are, sa-l manance Iadu.

*********************************************************

Ashenspire - Hostile Architecture

Always three months to the gutter,

Never three months to the crown,

Another day to grind your fingers for the simple right to eat

Grup anti-capitalist, anti-imperialist si anti-UK din Scotzia care canta despre traumele Brexitului, despre rostul muncii (munca ucide), despre necroliberalism (prima piesa e despre industria mortală a azbestului), despre ostilitatea by-design a arhitecturii spatziului public modern (vezi titlul albumului). Si un indemn marxist de pe piesa selectata mai jos, sa stea in gât noului presedinte al Argentinei si lui Năsui:

Fuelled with labour, 

Built with your bones, 

There are no Great Men, only Great Many!

*******************************************************

Power Paladin - With the Magic of Windfyre Steel

Daca membrii Hammerfall ar face copii cu cei de la Rhapsody si la orgie s-ar mai baga si cineva de la Europe ori Stratovarius in timp ce Coiotu de la Trooper ar comenta de pe margine, copiii care ar iesi ar arata si ar canta ca islandezii de la Power Paladin, o trupa care pare ca a crescut jucand Heroes of Might and Magic pana la versiunea 4 inclusiv (cea mai bun, pentru cine cunoaste).

Trupa nu lasa nimic la mila interpretarii: au un dragon pe coperta, cuvantu Windfyre in titlul albumului si cuvantu Power in numele trupei, au versuri parca generate de ChatGPT la promptul "inventeaza bre niste texte cu cuvintele Kings, Crystal, Storm, Forest si Evermore". Unele galopuri chitaristice sunt plagiate involuntar din istoria tumultuoasa a power metalului european, dar putzine albume ale genului din ultimii 10 ani au fost atat de simpatice.

**************************************************************

An Evening Redness - An Evening Redness

Echivalentul muzical al lecturarii unui anti-western de Cormac McCarthy, de la care dealtfel s-a si preluat numele proiectului (expresia apare in subtitlul de al Blood Meridian, oare de ce n-am citit niciodata cartea asta?).

E un proiect solo (cu niste contributzii invitate) al unui multi-instrumentist care pe langa inspiratzia literara e si fan Earth ori Godspeed You! Black Emperor. Incredibil de intens si atmosferic (condimentat cu ploaie, vant, murmur de gagici) transcende monotonia inerenta a genului cu unele solo-uri surprinzatoare. De ascultat pe intuneric cu Winamp visuals puse pe repeat.

**************************************************************

Wiegedood - There's Always Blood at the End of the Road

I-am vazut o data live la Roadburn si mi-au zbarnait urechile doua zile, e incredibil valul de sunet din concert - se intampla ca au prezentat chiar albumul asta si daca dai piesa de mai jos tare potzi pricepe ce e in sufletu cuiva care se nimereste in calea unui astfel de concert.

Grupul face parte din noul val de metal extrem olandez (de prin Utrecht, Rotterdam, Eindhoven) care sunt promovate la Roadburn insa nu ca trupe locale menite sa mai umple niste gauri in program, e chiar o scena care inoveaza si infloreste de la an la an (vezi si alte grupuri din aceeasi comunitate: Laster, Authark, Grey Aura, Fluiteraars). E o scena cu 20 de ani inaintea americanilor care acum se chinuie sa maimutzareasca black metalul european nouazecist.

**********************************************************

IJdelheid - Unholy

Grey Aura din Utrecht se numara printre grupurile pe care le-am enumerat mai sus, exponentzii noului val de metal extrem olandez, insa albumul asta in particular e mai deosebit - experiment solo folk al liderului Grey Aura, cu un sound minimalist, grav-melancolic si extrem de rece.

Proiectul pare ca vrea sa testeze cam cum ar putea suna black metalul daca ar fi cantat unplugged, alteori tinde spre muzica folk bisericeasca cu reverberatzii de criptă. Aduce aminte de perioada de tranzitzie a lui Ulver cand au parasit genul black-metal, pastrand o vreme unele idiosincrasii ale genului dar traducandu-le in cu totul alt registru sonor - in special pare inspirat de Kveldssanger, dar cu voci si versuri de inspiratzie literara clasica.

Top muzical 2022: part 3 - inca 10 albume notabile

Se termina si anul 2023 si eu inca nu-s gata cu 2022. Albumele musai de anu trecut au fost listate aici si aici dar, ca de obicei, aveam puse deoparte si cateva albume notabile de care imi pare rau ca n-au prins topu dar mi le amintesc cu placere.

Deci mai jos e al treilea calup de recomandari din 2022. 

 ******************************************

Theigns & Thralls - Theigns & Thralls

Proiect nou de folk-rock betzivănesc englez-irlandez alcatuit din membri Skyclad si Cruachan. In Anglia si Irlanda am vazut cei mai multzi oameni betzi pe strada intr-o seara de mijloc de saptamana (nu neaparat in zile de sarbatoare), in Dublin practic am ajutat doua tipe sa se dea jos din lift (n-ai zice ca e ceva complicat), deci e absolut normal ca acolo s-a inventat genul asta de muzica, care se imita palid si pe la noi, si pe la nemtzi sau scandinavi.

Mai nou avem si un festival dedicat acestui gen de muzica, Festivalul Celtic Transilvania de langa Beclean - in parteneriat real cu ceva investitori din Irlanda (plus dacii liberi de la noi, plus comunitatzi folk-metal din Germania si altzii pasionatzi de combinatzia rock-istorie-alcool-păgânisme). Am avut sansa sa-i vad pe Skyclad acolo, una din trupele top 5 al vietzii mele, iar pe anul viitor s-au anuntzat Blind Guardian, semn ca festivalul creste, sper sa nu ne trezim si cu Phoenix sau AUR pe acolo.

******************************************

Marc Urselli's Steppendoom - Steppendoom

Grupul de metal mongol The Hu a facut in ultimii ani multe valuri, i-au adus si la Electric Castle pe post de ciudatzenie ca muzical nu prea imi spune nimic, nu cred ca exista in trupa aia suficiente idei creative incat sa depaseasca statutul de ciudatzenie.

Probabil inspirat de succesul The Hu, producatorul elvetzian Marc Urselli (multi-premiat Grammy, colaborator al lui John Zorn si Mike Patton) a alcatuit antologia Steppendoom in care combina doom-metal cu muzica traditzionala din Mongolia, Tibet, Siberia. Fiecare piesa e cantata de altcineva - de pe partea metal contributorii sunt in general chitaristi (de la Neurosis, Sleep, Paradise Lost, Saint Vitus), de pe partea folclorica sunt voci si instrumente traditzionale prestate de staruri consacrate ale folclorului de tundra - Alash Ensemble, Alexei Tegin, Albert Kuvezin (majoritatea sunt artisti rushi din zona siberiana, aia in care Hotnews incearca sa ne convinga ca traiesc doar orci).

******************************************

Christian Death - Evil Becomes Rule

Ca si Rotting Christ, e o trupa excelenta care desi a facut istorie nu a reusit sa scoata capul mai la lumina din cauza numelui trupei, destul de neplacut. Istoria grupului se intinde peste mai bine de 40 de ani, s-au scris cartzi despre ei si au fost o influentza directa asupra unora care s-au bucurat de mai mult succes - Marilyn Manson, Nine Inch Nails, Type O Negative, Celtic Frost, si cam toata scena goth-punk pentru care grupul are statut de legenda.

Ca bun creshtin creca si eu i-am neglijat din pricina denumirii trupei, dar ca traitor al acestor vremuri apocaliptice am apreciat titlul concludent al albumului si am ascultat cu nesatz piesele de aici. Dupa relansarea celor de la Tears for Fears, anul trecut asta a fost al doilea mare de revenire a unei trupe care merita eticheta de "legenda vie".

******************************************

Vulva - Woe to the Wicked

Grup de metal misandrist extrem de direct, deja de pe coperta suntem intampinatzi cu o poza cu doua gagici sugrumand un barbat in somn. Versurile-s la fel de directe ca si coperta (vezi mostra de mai jos). Fetele sunt din Rotterdam, le-am remarcat pe afishul Roadburn (cea mai recenta editzie a festivalului a fost destul de contaminata cu ideologie feminista violenta).

E un album care ma face sa ma simt rau si vinovat la fiecare ascultare, ceea ce poate e exact ce trebuie in vremurile astea. Sa fim sinceri, fetele au dreptate in cam tot ce canta aici, atata ca nu-s de acord cu sugrumatul barbatului in somn.

Mai demult am mai recomandat pe americancele Ragana care faceau ceva asemanator, dar aici e mai mult punk si un sound ceva mai minimalist.

 ******************************************

Innumerable Forms - Philosophical Collapse

Nu stiu cata lume mai stie, dar My Dying Bride, inainte sa cante chestii melancolice si inteligibile, au avut o serie de demo-uri ingrozitoare prin 90-92 - o parte dintre ele le-am auzit pe o caseta numita Symphonaire Infernus et Spera Empyrium despre care o vreme am fost convins ca e o inregistrare fake. M-am chinuit de cateva ori sa o ascult si pana la urma am aruncat-o.

Recent ascultand pe astia de la Innumerable Forms am patzit ca Proust cand isi manca merdeneaua - am fost teleportat in trecut si am recunoscut acel sound de vidanjă stricată in pantă - de data asta mai premeditat, ceva mai finutz la productzie dar nu cu mult mai placut decat acele demo-uri.

P.S. In topul principal am pus si un side-project al acestui grup, acel Dream Unending care e mult mai rafinat si arata ca cineva in grupul asta chiar stie muzica (creca chitaristu). In fine, e un acquired taste aici, pana la urma omu se invatza cu orice daca e musai.

******************************************

The Lovecraft Sextet - Miserere
+ Seekers Who Are Lovers
+ Nights of Lust
+ In Memoriam

Pe vremuri am scris in Dilema despre diverse proiecte dark jazz ale olandezului Jason Kohnen - l-am cunoscut cand functziona sub numele Mount Fuji Doomjazz Corporation si Kilimanjaro Darkjazz Ensemble. De atunci individul a mai avut 100 de proiecte, iar acum lucreaza cu The Lovecraft Sextet.

In primul rand e important datorita asocierii cu Lovecraft, in al doilea rand datorita acestei serii de 4 minialbume a cate juma de ora scoase pe parcursul anului 2022 (primul a aparut creca pe capatul lui 2021). Fiecare minimalbum are un sound clar diferentziat si o tematica dedicata: Miserere e bazat pe muzica bisericeasca, Nights of Lust omagiaza John Carpenter si noul synthwave, In Memoriam are ceva din doom-jazzul Bohren and der Club of Gore, iar Seekers Who Are Lovers e un omagiu Cocteau Twins. Deci o cascada de creativitate mocnind la periferia industriei muzicale (urmatorul sau proiect e o colaborare cu Thy Catafalque).

Mai multe detalii in Dilema.

******************************************

Larkin Poe - Blood Harmony

O febletze mai veche a mea, surorile astea perfecte ne-au vizitat si la festivalul blues de la Brezoi, regret profund ca le-am ratat.

Albumul nu are stralucirea materialelor precedente, dar nici nu pot sa-l las nebagat in seama, are suficiente piese cool. Nu sunt inca semne ca fetele si-ar pierde cheful ori s-ar ramoli, doar ca m-am mai obisnuit eu cu ele, a mai disparut elementul-surpriza cu care m-au plesnit cand le-am descoperit. Probabil istoria blues-rock le va tzine minte undeva intr-un top 5 post-douamiist al genului, nu exista multzi muzicieni care sa fi explodat cu puterea asta in scena blues-rock de dupa 2000.

******************************************

Evil Invaders - Shattering Reflection

Videoclipul de mai jos arata ca pe vremea lui Petre Magdin, caci grupul belgian Evil Invaders vine in siajul fetishului retro-leather-rock, insotzit cu o imagine adecvata.

Probabil dupa generatzia asta vom avea si o miscare grunge-revival (cronologic i-ar veni randul), dar pana atunci e mini-valul asta probabil efemer (mai mult fetish decat valentze comerciale) - iar rockerii care practica genul asta sunt in general betzivi si traiesc putzin. Cred ca si la noi a prins genul, la Posada Rock am vazut un grup de tineri pe nume Leather Brigade (betzivi si aceia) care mi-au adus aminte de belgienii astia.

Piesa de mai jos mi se pare superba, nu e tot albumu la nivelul asta dar se tzine bine, iar Rock FM are mare nevoie de piese noi.

 ******************************************

Orville Peck - Bronco

Nu ma intind prea mult cu albumul asta, l-am prezentat la vremea lui in Dilema.

Purtatorul stindardului LGBT-redneck-country, sud-africanul Orville Peck pare ca face misto - cu masca lui de orgie venetziana si armasarul negru erect de pe coperta, cu vocea de Roy Orbison si atitudinea de Elvis inchipuit, o versiune queer a folclorului Calaretzului Singuratic.

E clar un experiment pop-queer cu intentzii provocatoare din categoria celor facute sa-i scoata din sarite pe votantzii familiei traditzionale, dar nu e doar o parodie de zgandarit, albumul asta e superb de la un capat la altul (n-a fost rau nici ce a facut inainte, dar pe asta l-am putut asculta si altfel decat ca pe o gluma).

******************************************

Lorna Shore - Pain Remains

Cica e la mare cautare printre pushtii metalisti genul asta de melodrama-horror, corespondent modern al a generatziei emo de altadata. Toate trupele suna la fel in genul asta (am impresia ca ii zice deathcore) ca pana la urma e doar inca o linie de asamblare capitalista - eu as lasa AI-ului sa genereze asa ceva (probabil in urmatoarea iteratzie va converge cu trap-ul).

Am dat totusi o raita prin scena respectiva sa vad daca se prinde ceva de mine (din generatzia metalcore n-am ramas cu nimic dupa 20 de ani). Pana la urma mi-au atras atentzia vreo 3 grupuri si pentru memoria personala i-am pastrat pe Lorna Shore astia, ca au un vocal nou simpatic (alealalte doua pe care inca le tzin minte sunt Shadows of Intent si Summoning the Leech). Nu vreau sa mi se recomande si altele, suport destul de greu mashinaria americana de content generation care a dus la aparitzia ChatGPT, a metalcore-ului, a filmelor Marvel si a genului deathcore - vorba lu Nick Cave: a grotesque mockery of what it means to be human.

 

Top muzical 2022: al doilea calup de albume musai

Din selectzia restanta de albume din 2022, al doilea calup de 10 albume musai. Primul a fost aici.

*****************************************

Moon Halo - Together Again

Gasit pe forumurile de ascultatori de prog-rock, e un spin-off de la alt grup ceva mai vechi pe care l-am descoperit in aceeasi perioada, englezii Mostly Autumn. Nu stiu de ce nu-s mai cunoscute grupurile astea, nu-s cu nimic mai prejos decat Riverside si alte chestii care au adunat totusi ceva fani prin partzile astea. Or fi mai de la tzara, mai nebarbieritzi, mai ruptzi la coate, poate chestiile astea conteaza pana la urma.

Clar mai bun decat cele mai recente albume Porcupine Tree ori Steven Wilson ori Pain of Salvation, care n-au prins niciunu topu.

*****************************************

Tears for Fears - The Tipping Point

La vremea aparitziei lui, am scris de album la Dilema.

Creca si ultimul cocalar recunoaste de la astia macar piesa Shout din anii 80. Unii o considera chiar piesa hard rock, desi la vremea aceea era hit de discoteca toata ziua. N-am urmarit cariera grupului, n-am fost fan al generatziei optzeciste in care au activat, dar am fost intrigat la anuntzul reformarii, cu ambii protagonisti trecutzi usor de 60 de ani. Ce mai vor si mosii astia?

Au scos unul din albumele mari ale anului 2022, de o sofisticare apropiata de prog-rock pastrand totusi accesibilitatea pop a generatziei care bagau solouri de chitara in mijlocul unui hit de discoteca.

*****************************************

Dans Dans - 6

Cel mai frumos album de chitara de la Plini incoace. Pe belgienii Dans Dans i-am prins in sectziunea jazz de la Roadburn, la prima editzie cand festivalul a riscat introducerea unei astfel de sectziuni. Am fost cam rupt la concertul acela, era la inghesuiala intr-un club jazz stramt cu perdele vishinii si jazzmani stand pe scaune cum le place lor ca sa poata comenta ca de ce stai in picioare in fatza lor.

Totusi concertul m-a intrigat in ciuda oboselii iar aparitzia noului album mi-a atras imediat atentzia, desi ascult destul de rar albume instrumentale. Chiar foarte rar, insa Dans Dans folosesc chitara intr-un fel deosebit (la fel si protagonistul lor, Bert Dockx, care tocmai a scos un album solo de data asta si cu voce).

*****************************************

Marlon Williams - My Boy

A mai prins topu pe vremuri acest neo-zeelandez cu sange polinezian, pe atunci perceput ca o versiune exotica a lui Roy Orbison. Acum e mult mai pop, mai zvacnit si mai dansant, piesele folk lipsesc aproape de tot, e clar ca cineva il pregateste pentru Grammy sau macar pentru succes de club.

Chiar si cu toate compromisurile comerciale care pot fi ghicite din schimbarea abrupta de directzie muzicala, compozitziile sunt de mare inspiratzie si vocea ramane excelenta.

*****************************************

Oceans of Slumber - Starlight and Ash

Acelasi sound proaspat ce imbina doom metal cu o voce feminina de culoare (creca nu mai e voie sa zic ce culoare), ba chiar pluseaza si printr-un excelent cover feminist dupa Wolf Moon a lui Type O Negative.

Am ascultat albumu la Paltinish, intr-o cabana pazita de catzelu Pufi care ma tot lătra de cate ori ieseam la plimbare de parca eram venit sa sparg cabana. Pana la urma l-am evitat izolandu-ma in cabana si ascultand albumu pe repeat pana a venit momentu sa plec. Ma rog, sa fiu dus de-acolo, ca toata viatza am fost dus, n-am plecat niciodata nicaieri. Despre ce era postarea asta?

*****************************************

Gaupa - Myriad

Destul de inevitabila senzatzia ca asta ar fi trupa metal a lui Bjork, vocalista (suedeza) imprumuta destul de mult de la Bjork dar recontextualizeaza totul intr-un fel de prog-funk-rock, cu niste grunge feminizat pe ici pe colo. Rezultat destul de original, e tot mai rar sa ma surprinda o combinatzie fresh si totusi coerenta de influentze.

*****************************************

Zeal and Ardor - Zeal and Ardor

Se fac 7 ani de cand i-am bagat in top prima data, pe vremea cand nici nu existau ca trupa ci era o improvizatzie de dormitor incropita de elvetzianul Manuel Gagneux din bucatzi mixate de negro spirituals si black metal.

Intre timp proiectul-glumă a fost organizat ca trupa. Au incercat sa cante intai la Roadburn dar au ars ceva scule ca nu stiau ce sa faca pe scena, in fine pana la urma s-au inchegat lucrurile, au ajuns sa cante si la noi (de minim 2 ori), iar pe albumul asta e o trupa in toata puterea cuvantului, cu instrumente adevarate, productzie profesionista si o diversificare neobosita a ingredientelor mixate aici dincolo de gaselnitza initziala.

*****************************************

Simone Felice - All the Bright Coins

La vremea aparitziei lui, am scris despre album si in Dilema.

Fratele mare din familia indie-rock Felice Brothers (recomand), s-a separat de ei si a inceput o cariera de poet solo si recitator spoken word retras la tzara. Trupa fratzilor e mai hipstereasca si mai indie-rock, insa fratele Simone s-a separat in sihastrie, a cam imbatranit, s-a buhait, e ros de sentimentu ca dupa 45 de ani s-a cam terminat viatza. I feel you, man!

Mai amesteca printre piese poezii recitate din propriul portofoliu, e un folkist adevarat caruia i-a disparut cu desavarshire the joie de vivre.

*****************************************

Platon Karataev - Partert Kialto

Bozgori adevaratzi cantand in ungureste, i-am vazut o data la Roadburn si mi-au lasat o impresie excelenta, iar albumu asta l-am pus imediat la suflet. E mai rock decat ce se aude in clipul live de mai jos (care e un fel de unplugged intr-o biserica), dar e un album extrem de melodios si cald, pt cine mai are fuflet si nu sta toata ziua sa citeasca stiri de razboi de pe Hotnews.

*****************************************

Knoll - Metempiric

Crescutzi la scoala neo-grindcore din care au iesit si Full of Hell, si totusi oarecum diferitzi, e cel mai crancen/violent album pe care l-am ascultat anul trecut, numa bun de spart chestii prin casa sau prin birou. Extrem de abraziv, parca stai cu capu intr-o mashina de spalat stricata, nu stii niciodata daca vocea chiar spune ceva sau doar tusheshte si vomita. Totusi destul de coerent si variat dupa ce te obisnuiesti cu sound-ul (si toata lumea a plecat din juru tau).

Vorba unui preten, exact ce trăbă!

Top muzical 2022: primul calup de albume musai

Am redeschis cutia Pandorei cu topu muzical asa ca profit de ocazie sa scot la lumina si topu pe anul trecut pe care nu l-am pus nicaieri la vremea lui ca nu mai vedeam sensul, devenisem un om serios pentru o scurta perioada. Slava Domnului, intre timp m-am lamurit cui si la ce serveshte sa fii om serios.

Deci bag aici si selectzia de albume din 2022, impartzita pe aceleasi 4 calupuri x 10 albume, desi acu nu mai tzin minte in ce jumatate a anului au iesit albumele asa ca le grupez cam la nimereala.

***********************************************************************

This Immortal Coil - The World Ended a Long Time Ago

Asta e un colectiv de artisti din toate partzile lumii care ocazional se aduna sa traga coveruri dupa influentul si regretatul grup britanic Coil. Colectivul ii include pe Yann Tiersen (autorul soundtrackului Amelie), Ulver, Stian Westerhus, Matt Elliott, DAAU si altzii de care n-am auzit. E un album-tribut de exceptzie, cu interpretari radical diferite de piesele originale, reusind totusi sa le conserve adancimea spirituala si sa reproduca unele din trucurile de pionierat cu care s-au impus Coil. Colectivul This Immortal Coil s-a infiintzat in 2009 cand au tras prima parte a acestui proiect - ar fi prins si acela topul daca stiam de el pe atunci, vezi link si la acel prim "volum" al proiectului.

    

************************************************************

 Lykotonon - Promethean Pathology

Proiect malefic cu o Sasha Grey satanică pe coperta, destul de sinistru de ascultat pe intuneric dar cu un sound foarte proaspat - mix de metal extrem pe mai multe voci, muzica ambientala si efecte industrial-electronice a la Godflesh. Proiectul e alcatuit din membri Blood Incantation si Wayfarer, vedete ale scenei recent de metal extrem si totusi avangardist din SUA. Ma mir ca proiectul n-a facut mai multa valva - trupele mentzionate au fost prin topuri in ultimii ani, inclusiv in Pitchfork si alte publicatzii care nu se ating de metal decat daca e ceva cu totul special (si american). Poate coperta asta cu Sasha Grey posedată de dracu i-a descurajat pe cronicari.

************************************************************

 Arena - The Theory of Molecular Inheritance

Una din trupele mele favorite de prog-rock de moda veche (=derivate din Yes), a fost pusa la cale in anii 90 de niste membri Marillion, Pendragon, IQ dar sufera de o oarecare lipsa de identitate din cauza inlocuirii frecvente a vocalilor. Albumul asta vine cu al 5-lea vocal, si cel mai prestigios din catzi au fost, minunatul Damian Wilson, spalat si el prin toate covetzile (Landmarq, Ayreon, Threshold desi eu il prefer cu albumele solo, cu care a mai prins topu asta). Din pacate trupa refuza sa dea albumul pe serviciile de streaming, am fost nevoit sa-l cumpar albumu. Extrem de melodios, extrem de placut, cu versuri pe care ChatGPT nu va fi in stare sa le scrie niciodata.

   

************************************************************

 Oiseaux-Tempete - What on Earth (Que Diable)

Colectiv francez post-rock/noise din programul Roadburn de anul asta, vrea sa fie o replica franceza la mai cunoscutzii Godspeed You! Black Emperor si reuseste destul de bine pe albumul asta, ridicandu-se deasupra scenei post-rock de care teoretic ar apartzine. Sigur ca ramane monotonia genului, de care e nevoie totusi pentru efectul cinematic-hipnotic dar e mai expansiv si mai curajos decat majoritatea trupelor de gen incercand sa dea o forma concreta denumirii trupei ("furtună de păsări"), un album care imbina capricii meteorologice cu falfaitul păsărilor lui Hitchcock.

************************************************************

 Just Mustard - Heart Under

Epigoni Portishead venitzi din Irlanda, cu o excelenta voce feminina, au ajuns si prin Bucuresti recent la minifestivalul Europavox (unde materialele promo i-au prezentat drept stoner, incompetentza crasă de marketing). In fine, creca referintza Portishead spune tot ce ar fi de spus, stilistic cam totul e luat de acolo dar compozițional piesele sunt foarte fresh. Where have you been lately? Could I have changed a thing?

   

************************************************************

Dream Unending - Songs of Salvation

Poate cel mai bun album doom/death pe care le-am auzit vreodata, extrem de manierist in sound - preluand manierismele debuturilor/demourilor de la My Dying Bride, Anathema, Paradise Lost dar infinit mai creativ. Acolo unde la trupele pomenite era o chestiune de bajbaiala si cautare a identitatzii, aici lucrurile sunt premeditate intr-o inginerie imprevizibila a pieselor, cu insertzii prog si teme SF care adaugă o intensitate emotionala atipica peste fundatzia de doom/death mocirlos nouazecist. Proiectul a fost lansat de membri ai doua grupuri americane  - Innumerable Forms si Tomb Mold - care au tot incercat asa ceva in ultimii ani cu rezultate destul de laudate, dar abia pe aceasta capodopera colaborativa s-au legat perfect ideile.

************************************************************

A. A. Williams - As the Moon Rests

Cel mai emotzionant album cu voce feminina pe care l-am auzit de cand era Anneke tanara (sau de la Kate Bush), dar musteshte de melancolie si tristetzuri, n-are nici macar o piesa mai alerta ori optimista, totul e plansuri si regrete, fiecare piesa scormoneshte la ficat sau la lingurică. Am ratat-o la Roadburn, am ratat-o si la Electric Castle (dar acolo oricum artistii de genul asta sunt condamnatzi sa cante intr-un cort inadecvat, adesea acompaniatzi de ceva hip-hop romanesc de rahat de pe la vreo scena invecinata). Am prins-o intr-un tarziu la Barcelona intr-un concert superb, imbracata in negru din creshtet pana in picioare, "moartea in vacantza" cum ziceam cand eram mici. 

************************************************************

Grima - Frostbitten

Trupa de black metal rusesc-siberian (din Krasnoiarsk) pe care am avut norocu sa o vad intr-o dugheana inghesuita din Cluj in ciuda razboiului asta de kkt in care vrea sa ne bage cu orice pretz "presa liberă" a flancului estic. Am avut noroc sa-i vad acu cat sunt inca o trupa mica si nu e inca interzis sa organizezi concerte cu artisti rushi (pe fotbalisti si regizori i-au cam hâșâit, tre sa fi trupa black metal ca sa mai prinzi un gig in Europa). Tematic grupul se invarte in zona Immortal dar sunt mult mai melodioshi, cu accent pe meteorologia si natura locurilor care n-au auzit inca de incalzire globala. Crivatz incisiv, vastitatzi nelocuibile, iar cateodata se aud si nise huhurezi pe la refrene.

************************************************************

White Ward - False Light

De pe cealalta parte a frontului ruso-ucrainean intra in top baietzii astia din Odessa care numai ei stiu cum au reusit sa inregistreze albumu printre bombardamente. N-au reusit sa-l si prezinte la Roadburn, unde fusesera programatzi dar le-a fost blocata participarea din nu mai stiu din ce motiv, era nevoie de ei pe front. Se vorbea deja de catziva ani despre White Ward - un post-metal traversand mai multe genuri, cu ceva saxofon inserat cand te astepti mai putzin. Ucraina e doldora de talente in zona metalului modern, numa sa fie lasatzi sa faca muzica.

************************************************************

The Waterboys - All Souls Hill

Recomandare de la Iona, grup irlandezo-scotzian cu o cariera intinsa (tocmai se fac 40 de ani de la debut) dar si cateva sincope in cariera (s-au perindat prin trupa vreo 50 de membri). La inceputuri concurau cu grupuri gen Simple Minds, ulterior au virat tot mai puternic spre un amestec de folkuri (si irlandez, si galez, si american), e aici si ceva din Van Morrison, si ceva din Bob Dylan si in general grupul are un catalog imens pe care l-am descoperit abia acu la batranetze si ma tem ca n-apuc sa-l ascult pana dau astia drumu la Skynet si ne taie accesu la muzica.

Top 2023: semestrul 1 - inca 10 albume notabile

Respectand traditzia topului, dupa cele 10 albume recomandate din prima jumatate a anului urmeaza si acest supliment de inca 10 albume pe care le-am ascultat mult dar n-au prins topul.

******************************************************

Burning Witches - The Dark Tower

Power-metal feminist elvetzian (desi noua voce a trupei e din Olanda) care a facut furori in ultimu an cu sutienele alea din piele cu tzinte si apucaturile de Barbie venite din Iad. Detalii in Dilema.

***********************************************************

Royal Thunder - Rebuilding the Mountain

"Like Janis Joplin fronting Led Zeppelin", si chiar si niste grunge se aude.

*****************************************************************

They Watch Us from the Moon - Chronicle: Act 1

Vin extraterestrii, cica pana la alegerile din SUA de anul viitor. S-au tot dat in vileag chestii anu asta, se discuta aprins prin cercurile teoreticienilor conspiratziilor prin care ma invart de cand mi-am pierdut increderea in democratzie. Va iesi totu la lumina cand il vom pune pe Robert Kennedy Jr presedinte, pana atunci ne multzumim cu albumu asta.

**************************************************************

Baxter Dury - I Though I Was Better than You

Obishnuiam sa fac misto de piesa Carla's got a boyfriend. Not so funny anymore. Intre timp Baxter Dury a venit si pe la Bucuresti, parca chiar in Control.

*******************************************************************

Rival Sons - Darkfighter

Tot cu reminiscentze de Zeppelin, The Cult si ceva blues si ceva grunge Rival Sons mi-au prins bine si cu albumu asta, iar versiunile unplugged cum e cea de mai jos sunt chiar mai placute decat rock'n'rollu de pe album.

*******************************************************************

Atemporal - Thorn Genesis

Un album cu un sound gretzos ca aspirina, insa cu un efect analgezic similar, suna de parca ar fi fost inregistrat direct cu microfonul unui telefon Nokia de acu 20 de ani. Dar m-a cucerit, riffurile de chitara adictive au atingerea fantomei lui Chuck Schuldiner, fie iertat. E un tip din Vancouver care mai are 10 trupe in care canta singur la toate instrumentele.

********************************************************************

Wolfie's Just Fine - Everyone Is Dead Except Us

Un fel de Silviu Gherman canadian, comediantul Jon LaJoie facea valuri pe Youtube acu 15 ani cu dume seci, dar acu pare sa se fi apucat serios de muzica si dupa cateva albume cu glume a scos chestia asta care suna destul de impresionant, putzin insiropat de nostalgia unei copilarii optzeciste.

*****************************************************************

Thy Catafalque - Alföld

Nu-s decat cateva trupe care au prins topu asta cu mai mult de 3 albume, iar ungurul Tamas Katai se intoarce cand credeam ca o sa-l mai las in pace. A revenit din Edinburgh la Budapesta in timpul pandemiei si si-a reformatat proiectul intr-o forma mai metal care acum face si turnee live, nu mai e proiectul de apartament pe care-l iubeam dar suna inca interesant. Alo, UDMR se aude, pe cand il vedem si la Cluj ca am auzit ca are programat ceva turneu si prin Romania?

*****************************************************************

Klone - Meanwhile

Trupa prog-rock terapeutica din Frantza recomandata de Tudi - intre timp i-am vazut si la Cluj, creca am luat si un tricou cu ei inainte de pandemie. Albumul nou nu aduce nimic nou, dar continua sa aduca bucurie si calm.

*****************************************************************

In Flames - Foregone

Singura trupa metal cu care am avut 3 tricouri in casa, totusi n-am mai pus urechea pe ei de vreo 20 de ani, de cand i-a incercat povara grea a succesului comercial. Anu asta am nimerit din intamplare peste cateva piese care mi-au sunat ca pe vremuri asa ca l-am lasat sa mearga pana la capat si mi-a trezit felurite nostalgii. Astept si replica competitziei (The Halo Effect, proiectul fostului chitarist, al carui absentza o resimt totusi aici).

Top muzical 2023: semestrul 1

Nu se ashtepta nimeni sa mai scriu ceva pe blogu asta, dar am trei motive:

1. Razboiu din Ucraina a inceput fix cand am oprit blogu shi am asha o superstitzie ca o sa inceteze daca il repornesc. Desi e mai probabil sa incasam o "oppenheimer" la cum ne fragezesc mental astia de la Digi si Hotnews pentru un razboi de outsourcing. Sper ca vin extraterestrii si ne calmeaza in lunile ce vin - tocmai l-au dezvaluit pe micutzu ala din poza de mai sus, sper ca nu e doar un tiramisu intr-o forma mai funky, cum zic gurile rele.

2. Topu muzical e o institutzie sacra si o metoda de a-mi fixa in memorie cateva albume pe care sa le recunosc multa vreme dupa aia, ori cand incep sa vina trupele astea si pe la noi. Mai ales de cand m-am limitat la a asculta streaming cam tot ce nu pun in top dispare repede din memorie. Poate da tarcoale si dementza.

3. Sa shtie nepotzii cu ce mi-am pierdut vremea cand n-oi mai fi.

Deci pe scurt, ca si rostu scrisului de text a cam fost confiscat de ChatGPT. Noroc ca el recomanda si albume care nu exista, in timp ce pe astea de mai jos le gasitzi ushor. Btw, daca cineva se intreba de ce tot scriu cu tz si cu sh, e ca sa-l bag in ceatza pe ChatGPT care sper sa se inece cu contentu scris asha defectuos pe blogu asta.

************************************************************************

Crypta - Shades of Sorrow

Am scris cateva vorbe despre fetele astea in Dilema. Grup brazilian de metal feminin si feminist feroce desprins din Nervosa (care au continuat si ele cu un album scos cam in acelasi timp, dar imi place mai mult jumatatea care a format Crypta). Sintetizeaza tot ce a fost mai bun la Morbid Angel, Death, Sepultura prin anii 90, plus ca-s frumoase foc si urla ca din gura de sharpe. Jos cu patrarhia.

*************************************************************************

Thomas Azier - The Inventory of Our Desire

Despre olandezu asta am scris tot in Dilema la albumu precedent, cand era inca pace. Superbissim si albumu asta, un pop transcendental tot mai departe de discoteci, tot mai sfartecator emotzional.

*************************************************************************

VNV Nation - Electric Sun

Am urmarit cam de la distantza si doar intermitent scena electro-popo-goth si am zis cam din intamplare ia sa vad ce mai fac boshorogii astia din Dublin. Nu chiar din intamplare, chiar eram in Dublin si rasfoiam liste cu artishtii locali pe care speram sa-i prind pe-acolo. Nu l-am prins pe Ronan Harris, dar albumul nou al proiectului lui m-a spalat pe creier ireversibil.

*******************************************************************************

The Baboon Show - God Bless You All

Punk feminist hiperenergic si infectzios din Stockholm, cu radacini in Patti Smith, Nina Hagen samd. Merge cand itzi vine sa spargi ceva si nu prea mai ai ce.

*******************************************************************

Angie Haze - Time Thief

O domnitza cu 1000 de idei, o Annie Lennox a hipsterului sarac cu o stratagie DIY si muzica facuta in garajul propriu dar extrem de expresiva si terapeutica.

*****************************************************************************

Host - IX

Paradise Lost au avut mult-hulitul album Host in anii 90, care e inca subiect de scandal intre rockeri chiar si in zilele noastre. Putzine blasfemii erau mai grave in anii 90 decat o trupa metal care sa adopte influentze Depeche Mode. N-au mai avut curaj sa repete isprava pana acum, cand au scos un nou album in maniera respectiva, insa de data asta nu sub numele Paradise Lost ci chiar sub numele preluat de la albumul de atunci. Superba idee.

*******************************************************************

The Veils - And Out of the Void Came Love

Inca un album pe care l-am prezentat in Dilema, un epigon al lui Nick Cave din Noua Zeelanda, etichetat de presa drept "Nick Cave on a budget". Totusi mai bun decat orice a scos Nick Cave de cand l-au incercat tragediile si a apucat pe calea self-help.

************************************************************************

Vulture Industries - Ghosts from the Past

Au fost de atatea ori in Romania norvegienii astia incat credeam ca m-am plictisit de ei, dar am fost surprins de elementele post-punk ale noului album, iar impresia buna mi-a fost intarita si de excelentul concert de la Artmania de vara asta. O trupa care nu doarme in papuci.

************************************************************************

Johnny the Boy - You

Side-project de la Crippled Black Phoenix, orientat spre aspectele mai violente cu niste elemente black-metal peste fundatzia prog si post-rock a trupei de baza. Trupa ideala pentru scena Dark Bombastic Evening, daca vom trai sa mai vedem vreo editzie (dearly missed festival).

*****************************************************************

Redemption - I Am the Storm

Destramarea legendelor prog Fates Warning a dat nastere la diverse proiecte ale fostilor membri, dintre care am urmarit cat de cat proiectu asta in ciuda faptului ca si-a schimbat componentza de la an la an (nu stiu daca mai are cineva legatura cu Fates Warning in formula de pe albumul asta). Pe noul album vocea a fost preluata de Englund de la Evergrey, iar la clape e un superstar exotic al scenei prog, indianul Vikram Shankar (cei doi au si un proiect clapa-voce mai intim, Silent Skies, placut si ala dar fara chitari).

TIFF 2021 - filme musai: Cryptozoo, Annette, Another Round, Riders of Justice, Never Gonna Snow Again

Gata si cu a 20-a editzie TIFF - cum ziceam, a fost o editzie mai anosta decat de obicei asa ca am ramas doar cu cateva titluri "musai de vazut" - cuprinse toate in postarea asta. Ghinionu e ca astea au si o oarecare faima, asa ca banuiesc ca lumea le-a cam vazut.

Postarile precedente despre filmele TIFF 2021 sunt 

aici (despre seriale), 

aici (despre filmele naspa), 

aici, aici si aici (despre o gramada de filme meh), 

aici, aici si aici (despre filmele ok/bune dar nu chiar memorabile)

Another Round

(regizat de Thomas Vinterberg, acolit al lui Von Trier)

Oscarul pentru film strain in 2021 a fost acordat acestei ode inchinata alcoolismului, chestie care i-a frustrat pe cei care isi pusesera sperantza in impactul documentarului Colectiv. Dar e totusi o diferentza de la cer la pamant in ce priveste abilitatzile estetice si se pare ca Oscarurile nu sunt inca suta la suta politizate. E si o diferentza de la cer la pamant intre acea privire incruntata asupra necroliberalismului si ceea ce propune filmu asta - alcoolismul optimist ca panaceu, un mesaj cu care rezonez intru totul.

Filmul asta nu spune nimic util pentru preocuparile ideologice ale momentului, e pur si simplu perfect alcatuit, asemeni copilului universal al lui Ion Creanga. Regizorul e dintre parintzii miscarii Dogma95, acolit al lui Lars Von Trier, iar co-scenaristul sau este Tobias Lindholm care a mai avut cateva filme la Oscarurile din ultimii ani. Plus Mads Mikkelsen care nu mai are nevoie de prezentare.

Mikkelsen joaca un profesor care descopera o teorie (partzial adevarata, desi filmul speculeaza dincolo de forma reala a teoriei) ca omul modern traieste cu o deficientza de alcoolemie ce trebuie compensata cu un microdozaj zilnic de alcool daca vrei sa simtzi ca viatza merita traita. Alaturi de colegii sai de servici pune la punct un ritual prin care acestia se duc usor abtziguitzi la munca, ceea ce in prima faza le confirma teoria - le imbunatateste inclusiv creativitatea si productivitatea la serviciu (toti erau profesori la un liceu si devin mai populari dupa ce intra betzi la ore). Dupa aia se mai intampla si altele mai rele, dar pana la urma mesajul e pozitiv: inca o halba, va rog.

****************************************************

Riders of Justice

(regizat de Anders Thomas Jensen, specialist in comedii negre daneze)

Si totusi regizorul preferat al lui Mikkelsen e acest A. T. Jensen, cei doi colaborand in toate filmele regizorului - nu multe, caci Jensen e mai activ ca scenarist (a avut si o aventura la Hollywood cu Dark Tower, o gafa de cariera inexplicabila). Toate filmele sale au aceiasi actori (sau cinemaul danez are foarte putzini actori) si toate-s comedii negre incredibil de ireverentzioase pentru standardele moderne de politetze ofensiva si corectitudine malefica.

Aici personajul lui Mikkelsen incearca sa razbune moartea nevestei sale care fusese victima colaterala a unui atentat terorist. Echipa care pune la punct razbunarea e un fel de Expandables de oameni inadecvatzi social - doi statisticieni, un programator obez, iar tough guy-ul jucat de Mads Mikkelsen e cam labil psihic si ia doar decizii stupide. Genul asta de anti-thriller e destul de popular la scandinavi, mi-a adus aminte si de ecranizarile mai funny dupa Jo Nesbo; si chiar de In Order of Disappearance (parodia norvegiana dupa filme cu Liam Neeson care a devenit remake american cu Liam Neeson).

Jensen are doar vreo 5 filme regizate pe parcursul ultimilor 20 de ani si toate-s musai de vazut - pe unele le scapasem la TIFFuri mai vechi desi mi-a tot spus lumea de ele - in special Radu, care de 20 de ani insista sa ma uit la Green Butchers, debutul colaborarii dintre Jensen si Mikkelsen. Iarta-ma, Radule, ma uit si la Green Butchers.

*****************************************

Annette

(regizat de Leos Carax, superstar indie)

Exista doua feluri de musicaluri - cele in care cantecele se amesteca printre dialoguri normale si cele in care sunt cantate chiar si dialogurile. Annette face parte din a doua categorie, mult mai solicitanta pentru compozitori, iar coroborat cu subiectul fantasy al povestii face filmul mai bizar decat ma asteptam. Nu e un film pentru care s-a facut muzica, ci o muzica in jurul careia s-a croit un film - chiar scenariul parca curge dupa ritmul muzical.

Ar trebui sa fie o recomandare din capul locului faptul ca muzica e compusa de legendara trupa weirdo-pop Sparks - initzial trebuia sa fie un album al acestora, dar cumva proiectul a crescut in acest film cu ajutorul unor mari talente. Regizorul e un euro-alintat si cultiva propriul soi de realism magic cinematografic in care se incadreaza si povestea de aici. Actorii sunt superstaruri de actualitate straduindu-se sa isi cante dialogurile, ceea ce contribuie semnificativ la weirdoshenia filmului - Adam Driver incercand sa scape de asocierea cu Star Wars iar Marion Cotillard pare sa isi parodieze succesul din rolul lui Edith Piaf.

Povestea e o Frumoasa si Bestia modernizat cu elemente de #MeToo. O cantareatza de opera se iubeste cu un comediant mascul toxic, despre care ies la iveala "alegatzii" cu privire la abuzuri sexuale din tineretze. Din iubirea celor doi iese o papusha de lemn, un Pinocchio feminin. Personajul principal e totusi masculul toxic jucat de Adam Driver al carui cântat gros da mare parte din farmecul filmului.

**************************************************

Never Gonna Snow Again

(regizat de Malgorzata Szumowska, autoarea lui Mug)

Cum ziceam, am vazut toate cele 3 filme de la TIFF ale polonezei Szumowska (astept sa-i vad si debutul in limba engleza, horrorul The Other Lamb), iar asta e cel mai bun dintre cele trei. M-a zgandarit si coloana sonora cu excelenta pianista Hania Rani, pe care din coincidentza am vazut-o tot vara asta la Jazz in the Park (si ea e din Polonia).

Personajul principal e un maseuz venit din Cernobâl, imigrant ilegal in Polonia, care se pricepe la orice - e si balerin, si hipnotizator, si psihoterapeut, are abilitatzi de vindecare miraculoasa etc. Munca lui se desfasoara intr-un cartier rezidentzial de bogatani cu probleme, reale sau inchipuite, ce ajung sa depinda fundamental de talentele misteriosului maseuz-astrolog-psihoterapeut care colinda din casa in casa.

Dincolo de calitatzile tehnice (muzica si imagine excelente), filmul e o fantezie de gospodina cititoare de Formula AS, despre un Fat Frumos care stie sa faca si masaj celulitic, si vindecari miraculoase, si psihologie clinica. Desi satirizeaza genul asta de servicii si rolul lor in bunastarea personala a omului modern, nu o face in tushe groase ci intr-un film atmosferic-bizar, mai aproape de realismul magic sudamerican decat de o parodie americana. Sunt si niste aspecte de tensiune interetnica intre polonezi si ucrainieni pe care poate nu le-am sesizat in toate detaliile, dar o sa le intzelegem mai bine in razboiu care ne pashte.

*****************************************************

Cryptozoo

(regizat de Dash Shaw, n-auzisem de el)

O animatzie cum n-am mai vazut: urât desenata, urât animata - pare stop motion insa in loc de plastilina foloseste figurine de carton si ceva colaje digitale. Pare pentru copii dar are scene cu orgii si sex trans-specii, plus violentza destul de hardcore, cu matze scoase etc. E drept ca violentza e greu de sesizat din cauza graficii caricaturale, insa scenele sexuale sunt superweird, genul de grafica care aduce cu putzele desenate pe coperta interioara a caietului de matematica de catre un pushti retras. 

Insa din toata uratzenia asta razbat emotzii si valuri de mood, ceea ce e o performantza deosebita - contrastul dintre cat de urat arata filmul in poze si halul in care te prinde atmosfera sa e ciudat. Ajuta si muzica foarte trippy, si vocile vorbind pe tonuri ciudate (Peter Stormare, mama lu Laura Palmer, Michael Cera, Lake Bell). Au lucrat mai multzi graficieni, fiecare a desenat ce a vrut, cum a vrut, si mai tarziu regizoru a pus cap la cap materialele adunate, ceea ce explica stilul vizual de colaj. Pasionatzii de grafica/animatzie 2D vor gasi multe chestii interesante.

Povestea incepe in anii 60 cu doi hippiotzi care faceau sex intr-o padure si-s atacatzi de un unicorn care pashtea pe acolo. Barbatul e impuns in matze de unicorn dar gagica scapa cumva, si afla ca in regiune exista un adapost pentru animale mitologice - pegas, meduza, ciclop, kraken, sasquatch etc. Cel mai pretzios animal e un baku - un fel de porc cu trompa care suge vise din capetele oamenilor si pe care armata SUA vrea sa-l foloseasca in scopuri militare.

TIFF 2021 - filmele ok/bune (3 din 4 stele) partea 3 - Teddy, Baby, The People Upstairs, The Big Hit, Censor

In continuare filme de la TIFF 2021 pe care le recomand, desi nu-s chiar in categoria "musai de vazut" - pentru aia am pastrat doar cateva titluri.

Postarile precedente despre filmele TIFF 2021 sunt 

aici (despre seriale), 

aici (despre filmele naspa), 

aici, aici si aici (despre GRAMADA de filme meh de la acest TIFF), 

aici si aici (despre filmele ok/bune la care se adauga si postarea de fatza).

Teddy

(regizat de Fratzii Boukherma, francezi simpatici)

Comedie horror frantzuzeasca mega-simpatica, despre un punker de la tzara care devine varcolac si se razbuna pe gagica care ii daduse papucii. Filmul e despre viatza in Frantza rurala - serate bingo, cocalari, petarde, personaje aberante ce vor zgandari nostalgiile celor care au crescut la tzara cu punk/metal si erau certatzi sa nu iasa in văzul satului in tricou cu cap de mort.

E superb actorul principal, aduce aminte de filmele CoinCoin ale lui Bruno Dumont, de fapt tot filmul isi trage inspiratzie de la Dumont dar e mai concis si mai putzin absurd, mentzinandu-se pana la capat in logica unui film cu varcolaci. E amuzanta si Frantza rurala - in special prin filtrul Dumont, care e imprumutat stilistic aici (parca nu chiar involuntar).

E superba si coloana sonora, cu punk si post-rock frantzuzesc care compenseaza saracia efectelor speciale - un film cu varcolaci e de regula solicitant la capitolul FX, dar regizorii evita ingenios sa se bazeze pe asa ceva (in consecintza nu e tocmai horror, desi a fost un hit al festivalurilor de gen din ultimul an).

P. S. A nu se confunda cu filmul indian cu acelasi titlu, aparut in aceeasi perioada.

**********************************************

Baby

(regizat de Juanma Bajo Ulloa, basc)

Cel mai weirdo film pe care l-am vazut la acest TIFF. Distributzia e internatzionala (actritze spaniole si englezoaice care au in CV roluri secundare prin Harry Potter, Desperate Housewives, Game of Thrones) dar filmul nu are deloc dialoguri. E o alegere intentzionata a regizorului care zicea ca s-a inspirat din emisiuni/documentare despre animale, unde se pot spune povesti despre animale urmarindu-le comportamentul in natura, fara ca acestea sa aiba de vorbit.

Aici in loc de animale avem cateva femei care se lupta pentru un bebelush iar lupta se da intr-o padure salbatica. Mama bebelushului e o junkie care vrea sa-si recupereze bebelushu sechestrat in padure de un cartel de adoptzii ilegale. In padure e un conac de basm, un fel de casa de vrajitoare in care traiesc mai multe generatzii de femei care se ocupa cu traficu de bebelushi. 

Timp de doua ore nu se vorbeste nimic, filmul bazandu-se exclusiv pe limbaj nearticulat, postura, gesturi, violentza fizica, alergaturi, onomatopee, grimase etc. cu femeile psihopate pazindu-si cuibul de invadator si femeia invadatoare incercand sa-si protejeze puiul. Sigur ca filmul e facut de un barbat care-si apropriaza cultural maternitatea ceea ce e, cum se zice azi, "problematic". Dar un experiment semiotic interesant incercand sa distileze esentza cinemaului horror (desi esentza nu e chiar aia care e distilata aici, zic eu).

*******************************************************

The People Upstairs

(regizat de Cesc Gay, autorul lui Truman)

Comedie sexy cum place la români, cu personaje care fac bancuri deocheate si se bat pe umar intre barfe despre serviciu. Ar putea fi o productzie ProTV dar e una spaniola cu actori misto pe care-i stiu din multele blockbustere spaniole care s-au dat la TIFF de-a lungul anilor. Chiar si de regizorul asta mai vazusem ceva tot la TIFF, acelasi soi de film amuzant, profesionist dar lipsit de ambitzii artistice, proiectat strict pentru un public care se regaseste in personajele povestii - gospodine si gospodari parvenitzi care navigheaza printr-o bucatarie si dau dume. E si un film de pandemie, fiind filmat cap-coada intr-un singur apartament, cu doar 4 personaje.

Protagonistii sunt un cuplu in care s-a cam potolit viatza sexuala, frustratzi ca vecinii lor de deasupra fac sex ca nebunii, de duduie podeaua. Se invita intre ei la o cina si dintr-o duma in alta vecinii propun o orgie ca-ntre vecini. Iar dupa asta ne amuzam de reactziile personajelor la propunerea indecenta, de flirtatul sau iritarea personajelor etc.

A fost filmul de deschidere a TIFFului, ales cu atentzie sa distreze poporul (desi in rest festivalul n-a fost chiar distractiv, chiar a stat prost cu comediile aceasta editzie).

***************************************************************

The Big Hit

(regizat de Emmanuel Courcol, mai mult actor)

Tot o comedie ushurica pentru publicul din piatza centrala, despre un grup de pushcariashi care formeaza o trupa de teatru si umbla prin tzara cu o dubioasa reprezentatzie dupa Asteptandu-l pe Godot. Piesa de teatru e rastalmacita sa faca misto de statutul de puscarias si de diversitatea etnica a membrilor trupei - rushi, magrebieni, golani, criminali mai mici sau mai mari. 

Sheful e un regizor de teatru care face un proiect personal din a demonstra ca oricine poate deveni artist daca se investeste suficienta munca asidua - se tot agita el pe la organisme culturale pentru aprobari din partea autoritatzilor, pana la urma proiectul triumfeaza dupa cum sugereaza de la bun inceput titlul. Povestea e bazata pe fapte reale si a ajuns chiar la urechile lui Beckett, in anii 80 cand era inca in viatza.

E de râs, cu buna dispozitzie, si tzinand cont ca aici nu e nimic despre sex (cum era in comedia de mai sus), e chiar un family movie motivatzional - daca ideea de "family movie" ar include cumva si pushcaria.

***************************************************************

Censor

(regizat de Prano Bailey-Bond, debutanta)

Meta-horror cu nuantze feministe avandu-l ca producator pe Kim Newman, unul din scriitorii mei preferatzi si poate cel mai important recenzent de filme horror din epoca moderna (vezi aici).

In anii 80, in miez de thatcherism se luase in UK decizia ca filmele horror trebuie interzise sau cenzurate brutal. Asa e in neoliberalism, urli ca vrei Stat Minimal pana ajungi la putere dupa care te apuci sa faci micromanagement statal - vezi si preocuparea USR pentru bancurile lui Garcea de la Revelion. In Anglia fenomenul "video nasties" a fost o isterie mediatica incercand sa convinga populatzia ca problemele sociale ale vremii nu isi aveau explicatzia in thatcherism, ci in consumul de filme horror al populatziei needucate (in anii 80 horrorul a si cunoscut un reviriment tehnic sub aspectul efectelor speciale). Ma mir ca n-a rasarit inca argumentul si la noi, desi recent Hotnews facuse un prim pas in directzia asta.

Deci in filmu asta eroina lucreaza in biroul de cenzura iar jobul ei e sa se uite la sute de filme horror si sa noteze pe un caietzel scene si replici ce s-ar cuveni taiate. Treaba devine nasoala cand un film, aparent insuficient cenzurat, pare sa fi inspirat niste crime brutale intr-un cartier de muncitori, iar vina e pusa in carca doamnei cenzor. Filmul are ambitzia de a se inscrie in selectul subgen metahorror unde mai gasim Videodrome, Cigarette Burns, Berberian Sound Studio - e mai slab decat toate astea pt ca e totusi un debut cu unele stangacii, dar inima filmului e la locul potrivit si autoarea merita urmarita.