Memorialul durerii

World War Z

de Max Brooks

Max Brooks e nimenea altul decat fiul regizorului Mel Brooks si a frumoasei actritze Ann Bancroft. Legaturile se opresc acilea, caci aschia a sarit ceva mai departe de trunchi si astazi e unul din cei mai de succes autori de literatura zombie, ba chiar unul din cei mai de succes scriitori americani. Si cand zic succes, vorbesc serios, volumul de fatza fiind unul din varfurile de Box Office de acu cativa ani. Cum ar veni, zombie au ajuns si in mainstream-ul literar, dupa ce au luat pe sus Hollywood-ul acu vro 5 ani. And im not bullshitting - Max Brooks asta se apropie dupa doar doua carti incet de notorietatea marilor autori de fast food literature precum Coelho, Dan Brown si altii ca ei. Cu diferenta ca this is fun.

Brooks nu e la prima incercare literara. Omul a intrat in schema in 2003, in plin varf de cota a fenomenului zombie, cu Zombie Survival Guide, al carui titlu vorbeste de la sine. Cu poze multe, scheme de tamplarie, pozitii de lupta corp la corp si indicatzii despre cum sa-tzi construiesti un zombie outpost, strategii de supravietzuire la casa si la bloc, arme albe de maxima eficientza, cartea cu pricina s-a impus ca un ghid ironic grefat pe o poveste schelet de tip what if, spusa prin notele de subsol si anexele cartii. Oricum, cartea cu pricina era mai mult experiment decat literatura.

Cu World War Z lucrurile stau cu totul altfel. Max Brooks isi scrie cartea tot intr-o maniera experimentala, de data asta una care ma duce cu gandul la John Brunner si distopiile lui pe marginea poluarii si suprapopularii (The Sheep look up, Stand on Zanzibar). De fapt, nu avem un roman narat in sensul traditional, ci o colectie de cateva zeci de interviuri cu supravietuitorii unui presupus razboi mondial pricinuit de o epidemie zombie raspandita de chinezi, razboi presupus a avea loc la scurt timp dupa caderea lui George Bush si incetarea ostilitatilor cu lumea araba. Fara a da pe fatza nume si date concrete, referintzele lui Brooks se bazeaza mai degraba pe indicii ironice la adresa unor probleme globale actuale. E vorba de o distopie descriptiva, persoanele intervievate sunt adunate de pe toata planeta si servesc la creionarea a diverse contexte culturale in conditii de criza totala.

Incepe cu prima epidemie zombie din China, apoi se iau pe rand diverse peisaje socio-politice: reactia Israelului si a lumii arabe, solutia apartheid propusa de Africa de Sud cu aprobarea lui Nelson Mandella, invazia occidentului de catre zombie din fostele tzari comuniste, refugiul parlamentului Uniunii Europene in castelele lui Hitler, Sfantul Imperiu Rus condus de inchizitia ortodoxa, folosirea nechibzuita a armelor termonucleare din Iran si Pakistan, criza coreeana si evacuarea in masa a Japoniei, eroismul astronautilor abandonati pe statiile orbitale decisi sa intretina satelitii de comunicatie pana la moarte, asaltul armatei americane motivate de o piesa Iron Maiden si culminand cu ridicarea Cubei la statut de supraputere capitalista de pe urma adapostirii catorva zeci de milioane de refugiati americani. Povestea prezinta fenomenul gradual, incepand de la Pacientul Zero (un copil chinez muscat in timpul scaldatului), trecand prin faza de criza demografica a sinuciderilor in masa, sindromul Stockholm al victimelor care se credeau zombie fara sa fie, marshavia corporatziilor americane care vindeau vaccinuri fake, esecul armelor avansate in fatza puhoaielor de zombie, reinstaurarea societatilor pe baza de troc si umilirea publica a gulerelor albe incapabile de munca fizica. O delicioasa fresca sociala care extrapoleaza toate crizele tacite ale prezentului, ia in balon toate culturile locale din diverse coltzuri ale lumii si scoate la suprafatza nimicnicia umana intr-un mod implacabil de ironic si totodata deprimant.

World War Z, asemenea filmelor lui Romero, face parte din categoria lucrarilor in care zombie sunt doar pretextul mesajului si nu miezul sau. Am mai spus ca zombie sunt un artificiu cinematografic si ca destui scriitori au demonstrat ca in literatura e aproape imposibil sa importzi acest artificiu. Din aceasta pricina, romanul lui Brooks castiga prin evitarea elementelor horror si prin transformarea cartii intr-un pseudotratat istoric privind starea socio-politica contemporana a umanitatii, cu o gramada de referintze la razboiul din Irak, capitalism, comunism si tembelismul politic postmodern. Si nu ma refer aici la trucurile lui Romero, de a amesteca dialoguri de criza cu scene de actziune violenta la scara redusa. In World War Z vorbim de o distopie pur sange fara personaje principale, despre un razboi purtat de intreaga umanitate impotriva propriilor fobii si tembelisme. In mod aparte m-a impresionat campania de reabilitare a suferinzilor de sindromul Robinson Crusoe, care au reusit sa supravietuiasca pe cont propriu ani la rand sechestrati de zombie si sunt obligati la finele razboiului sa se reintegreze in societatea care a cauzat majoritatea catastrofelor din capul locului.

Partea proasta e ca, desi cartea nu se adreseaza fanilor horror, e un pic prea subtila ca sa isi atinga scopul si pe alocuri devine un fel de inside joke. Sunt de parere ca atunci cand faci misto de cineva, tre sa te asiguri ca mesajul ajunge la destinatar si ca respectivu pricepe ca se face misto de el, altfel e degeaba. Sper ca ecranizarea prevazuta pentru anul viitor sa contribuie la popularizarea acestui tablou epic fara precedent. Practic romanul a fost subiectul unui razboi media pentru acapararea drepturilor de ecranizare si, cu un regizor capabil sa lucreze la scara larga, ar putea fi un film cu impact major. Si nu uitati sa completati chestionarul de mai jos de cate ori intalnitzi un zombie pe strada, la serviciu sau pe unde o fi. La mine de regula se intampla la serviciu:

Proza non-steampunk a unui autor de steampunk

In for a Penny 
de James Blaylock
Pedigree: 
- nominalizare Locus (pt. culegere de autor) 
- nominalizari World Fantasy, Locus (pt. povestirea His own backyard) 
- nominalizare Locus (pt. povestirea In for a penny) 
- nominalizare Locus (pt. povestirea War of the worlds) 
- nominalizare Locus (pt. povestirea The other side) 
- nominalizare Locus (pt. povestirea Small houses)

Blaylock e creditat ca fiind inventatorul genului steampunk de catre amicul sau, Tim Powers. La schimb, Powers e creditat ca fiind inventatorul genului de catre amicul sau Blaylock. Altzii zic ca astea-s nepotisme si ca genul isi are radacinile in SFul tehno-babble umoristic din serialul Doctor Who, ori in westernurile planetare/postapocaliptice gen Howard Waldrop, Michael Moorcock si altii. Altzii ii crediteaza pe Jules Verne sau HG Wells, dar ei uita ca o conditzie esentziala e ca steampunkul sa se petreaca in trecut, relativ la momentul contemporan scrierii.

Or fi radacinile pe-acolo, dar e clar ca termenul a fost fixat de K.W.Jeter (discipol al lui Philip Dick) cu referire la primele carti ale lui Blaylock, Powers si ale lui insusi, desemnand prin acest termen o parodie la adresa cyberpunkului.

E interesant ca steampunkul, cu originile in farsa si parodie, a reusit sa depaseasca cu mult genurile pe care le parodia (chiar si cyberpunkul), iesind din granitzele SFului si constituindu-se chiar intr-un curent estetic subordonat postmodernismului (cel putzin in film, design, pictura, moda etc). Seriale ca Doctor Who au asigurat o larga popularizare. Anul trecut a iesit si antologia de capatai a genului, Steampunk, editata de sotzii Vandermeer, cu o selectzie excelenta de autori fundamentali ai genului: James Blaylock insushi, Michael Moorcock, Joe Lansdale, Ted Chiang, Neal Stephenson samd (din pacate cu reprinturi pe care le cam citisem din alte partzi). Anul asta se continua cu al 2-lea volum - Steampunk Reloaded - cele doua ofera o acoperire excelenta a genului de la origini pana in prezent. Mai nou au aparut si gagici care scriu steampunk (la fel de rare ca cele care scriu cyberpunk), in special Cherie Priest care pare pe val.

Si, bineintzeles, primul volum romanesc de steampunk, lansat saptamanile trecute, de care s-a tot vorbit pe Interweb si in care ma gasitzi si pe mine cu o tentativa de usoara pervertire a genului. Din pacate nimic din aceasta introducere n-are vreo legatura cu volumul de fatza, e doar reclama mascata la volumul romanesc, antologat de Adi Craciun.

In timp ce in culegerea In for a Penny, am impresia ca editorii chiar si-au propus sa adune proza lui Blaylock care n-are nici o treaba cu steampunkul. Asa ca am avut ocazia sa descopar ce scrie Blaylock atunci cand e serios, pe picioarele lui si nu tributar/omagial (cumva, asa mi se pare ca e intreg genul steampunk, n-ar putea exista daca n-ar fi existat lucrurile pe care le refera). Volumul e destul de subtzirel, alcatuit din 7 nuvelete (15-30 pagini bucata).

Din cuprins, incepand cu favoritele mele:

• War of the Worlds: Poveste de geniu si incredibil de funny. Un sotz e macinat de ideea ca a facut cam multe compromisuri pentru casnicie. Spre exemplu colectzia sa de benzi desenate, bata de baseball de la taica-sau si alte obiecte afective i-au fost surghiunite in pivnitza, sa nu ocupe loc in casa si sa nu stea mereu in calea nevestei care nu da 2 bani pe ele. La un moment dat omu nostru se imbata si isi cumpara o bila de popice cam scumpa care provoaca o scena de isterie majora in familie. In fine, toate astea le aflam din flashbackuri. Povestea in sine se petrece intr-o noapte in care vin extraterestrii si tot cartieru e evacuat de pompieri. Cei doi au la dispozitzie un sfert de ora sa-si adune strictu necesar si lucrurile esentziale, sa le bage in portbagaj si sa o rupa la fuga. Nevasta isi ia argintaria, sertaru cu fotografii si cusca cu papagalii, sotzu isi haine, portofel, ceva mancare, paturi, niste benzi desenate si, ca tot era prin beci, bila de popice. Evident ca nu incap toate in masina, de aici un mare scandal si o foarte haioasa reinterpretare a titlului war of the worlds. Finalul e si el de mare clasa, nu o sa-l spoileresc;
  
• The Other Side: un tip incepe sa aiba premonitzii cu intrebarile care se pun la emisiunea Vrei sa fii miliardar? si, ca sa-si lamureasca problema, incepe sa frecventeze un grup de suport pentru victimele experientzelor paranormale. Autorul zice ca povestea e autobiografica, deci realista, asa ca nu se merge prea departe cu senzationalul si fantasticul, pastrand povestea pe niste coordonate amuzante;
  
• In for a Penny: Un individ sufera de vedenii cu bijuterii si tot pleaca de-acasa sa caute prin gunoaie, convins ca divinitatea ii va scoate in cale bogatzii fara numar, cu conditzia sa caute suficient de atent;
• The Trimesgistus Club: O biblioteca este bantuita de fantomele librarilor si anticarilor care au lucrat de-a lungul timpului pe-acolo. Fantomele astea fac tot felu de farse bibliotecarului actual, ii schimba ordinea cartzilor in rafturi, lasa semne in iarba din curte s.a.m.d. iar bibliotecaru isi propune sa construiasca o capcana de prins fantome;
  
• His Own Backyard (finalista World Fantasy): Un gagiu viziteaza casa in care a copilarit, acum abandonata. Cand se duce in gradina sa-si dezgroape niste jucarii pe care le ascunsese acolo intr-o capsula a timpului, sufera o transportare brusca in trecut, chiar in ziua in care si-a ingropat jucariile, iar casa era inca locuita de parintzii lui (si de el insusi, mic copil). Povestea e despre cum se ascunde omu prin dulapuri si shoproane ca sa nu-l prinda parintzii si sa-l dea pe mana politziei. Are si un moment emotzionant care mi-a adus aminte de Nevasta Calatorului in Timp. O poveste oarecum old-school dar foarte bine scrisa;
  
• Small Houses: Poveste descriptiva si emo, despre un batran care se culca in trusa cu scule din shopron, care, dupa ce l-a slujit o viatza, capata rol de sicriu;
  
• Home Before Dark: Cam in acelasi ton, descriptiv si fara dialoguri, despre un proaspat mort care isi mai viziteaza o data casa in care a trait inainte sa se duca... unde tre sa se duca.
  

Pana la urma ce am gasit in volumul asta? In primul rand, un umor extrem de fin (primele 3-4 povesti). In sensu ca n-am ras deloc in timp ce citeam povestile, dar ma umfla rasul cand imi amintesc despre ele. Cred ca asta inseamna umor fin. Nu e nici o poanta hazlie in povestile astea, chiar si povestea cu cei doi sotzi care se lupta asupra portbagajului are gravitatea unei povesti de supravietzuire. In al doilea rand, am gasit proza fantastica umanista, adica mai mult realista decat fantastica (gen Nevasta Calatorului in Timp). Adica realism de ala magic, cum ii zic academicienii.

Asa cum umorul e fin, si tragedia e fina - nu se intampla nimic dramatic, sunt cateva personaje care au murit sau se pregatesc sa moara si, prin unele flashbackuri, rememoreaza amintiri placute de pe lumea asta in asteptarea evenimentelor care ii asteapta pe lumea cealalta. Asadar volumul e cam dezechilibrat tematic - cateva povesti funny, alternate cu cateva triste plus una, finalista World Fantasy, care e si funny si trista. Evident, preferatele mele au fost cele funny, in primul rand pt ca se si intampla ceva in ele (in timp ce alea triste sunt mai lirico-descriptive, aproape de stilul lui Jack Cady), in al doilea rand pt ca nu imi prea convin cugetarile realiste pe tema mortzii.

- plusuri: 3 nuvelete foarte tari (din 7), conditii grafice deosebite
- minusuri: volumul ignora complet rolul autorului in geneza genului steampunk (asta e totodata si un plus, caci ofera o perspectiva noua asupra operei sale), povestirile despre moarte sunt triste, simple, lente, sentimentaliste si destabilizeaza buna dispozitie creata prin povestirile mai hazlii;
- recomandare: amatorilor de realism magic, fanilor Neil Gaiman (dar ceva mai realist)

Hisownself...Joe Lansdale

Mi-am amintit sa ma mai laud cu ce cartz mi-am luat. De vina e amicu jurnalist Rave care mi s-a laudat in mod agresiv ca si-a luat un Platinum Edition Boxset cu filmele Lord of the Rings. Ocazie cu care mi-am amintit ca s-a deschis la Cluj cel mai kool mall din tzara si m-am dus sa organizez un zombie marsh de protest impotriva consumerismului. M-a socat sa vad in vitrinele magazinelor de haine gagici adevarate in loc de manechine si multzimea cu ochii goi trecand din magazin in magazin. Am mancat ceva si mi s-a facut greatza, cinematografele nu s-au dat in folosintza, in skimb a fost supercool la restaurantul Pizza Hut unde m-au pupat in fund in toate felurile, poate si pt ca eram singuru client si mi-era foame. Avem si doo librarii, Carturesti in curs de zugravire cam vai de capu ei in stadiul actual si Diverta, mare, unde am gasit World War Z la 800 000.

Dar despre altceva e vorba aici. Despre sa ma laud cu ce cartzi mi-am mai luat. Sau mai precis sa il laud pe Joe Lansdale care e din top 5u scriitorilor mei favoritzi si nu mai e loc de indoiala. In continuare, o lista succinta de spicuiri relevante:

• E unul din cei mai versatili scriitori moderni - a bifat toate domeniile pulp fiction: western, mystery, porneciuri, horror, fantasy, SF, benzi desenate
• A scris filmul Bubba Ho-Tep
• E din Texas si e karatist
• Are atatea premii si nominalizari incat nu mai poate sa le duca, de la cele mai diverse foruri - World Fantasy (7 nominalizari), Bram Stoker (17 nominalizari), Edgar Poe, British Fantasy, Dashiell Hammett etc etc etc
• In 2007 l-au facut Grand Master of Horror, e al doilea cel mai premiat autor de gen dupa Stephen King
• E cel mai hazliu autor horror ever si despre benzile lui desenate v-am povestit aici.

Asta ca idei generale. Acuma concret, ce va recomand sa luatzi din biblioteca mea ar fi:

• trilogia Ned the Seal, autobiografia unei foci inteligente (cu creier mecanic), evadata din universul Doctorului Moreau, care lupta impotriva martzienilor lui HG Wells alaturi de Mark Twain, maimutza Huck Finn, un Jules Verne divortzat si alcoolic plus un robot pe aburi. E un steampunk dus la o extrema greu de conceput. Au aparut primele doua volume, Zeppelins West si Flaming London, mi-a luat 2 ani sa le dau de urma, fiind disponibile doar ca hardcoveruri semnate, ilustrate, cumplit de limitate, sold-out imediat dupa publicare si scumpe a dracu, nici macar amazonu nu le are, am dat de ele in niste public libraries dintr-un capat de lume care le vand la pretz triplu si nu livreaza in Europa. Astept volumu 3.
  






















• trilogia The Drive-In, despre societatea postapocaliptica construita intr-un cinematograf in aer liber dupa ce publicul a fost sechestrat de un meteorit. De care cu mare cazna am reusit sa fac rost integral, signed edition.

• la care se adauga o capitza de short stories, majoritatea fiind grupate in cele doua volume de referintza de la Golden Gryphon Press - High Cotton (un fel de best of Lansdale) si Bumper Crop (un fel de second best of)




• 
  
  
  
  
  

• 
  
  
  
  
  
  

• ciclul de 7 romane Hap and Leonard, despre un cuplu gay din Texas (un alb si un negru) care investigheaza crime scandaloase si se lovesc de toate stereotipurile si prejudecatzile moderne (un fel de Borat mai subtil si mai literat). Ciclul asta se gaseste usor prin Europa, datorita editiei engleze

Deci apucatzi-va de citit.

M. Rickert : Holiday

Pedigree:
- nominalizari World Fantasy, Locus (pt. volum)
- premiul World Fantasy, nominalizari Nebula, Int. Horror Guild, Locus (pt. nuvela Journey into the Kingdom)
- nominalizari Bram Stoker, Shirley Jackson, British SF (pt. povestirea Evidence of Love in a Case of Abandonment)
- nominalizari Shirley Jackson, Locus (pt povestirea Holiday)
- nominalizare Locus (pt povestirea A Christmas Witch)
- nominalizare Locus (pt povestirea Memoir of a Deer Woman)

Volumul asta e un grupaj de povestiri fantastice dedicate cate unei sarbatori, de aici titlul Holiday. Legatura cu sarbatorile nu e foarte restrictiva, in majoritatea cazurilor se intampla doar ca actziunea sa se petreaca in preajma unei sarbatori; in alte cazuri legatura e mai stransa (o poveste despre avort e legata de Ziua Mamei, una de dragoste e legata de Valentine's Day, una de razboi e legata de Ziua Independentzei s.a.m.d).

M. Rickert e deja un nume mare in fantasy, desi se afla abia la al doilea volum. Atat cel de fatza, cat si cel de debut (Map of Dreams) au castigat premiile importante ale genului (inclusiv World Fantasy), treaba care nu e deloc normala pentru un inceput de cariera.

Unii o recomanda drept autoare de gotic, insa daca stau sa compar cu antologia lui Oliviu Craznic sau cu muzica celor de la Moonspell, eticheta mi se pare o aberatzie. Desi sunt pe ici pe colo aspecte horror sau macar amenintzatoare, nu e vorba de vampiri si varcolaci, ci de cancer de sân, pedofilie sau avort. In ce masura pot fi astea mapate pe temele gotice clasice, nu imi dau seama dar, cu exceptzia unor povestiri care implica si fantome, asocierea mi se pare fortzata. Si chiar fantomele acelea nu au nimic din sperietura gotica din traditzia britanica, sunt mai degraba manifestari ale regretelor si amintirilor reprimate, deci un fel de fantome benigne in stilul consacrat de Jack Cady (detalii aici).

Rickert mi-a fost recomandata de un amic drept autoare de proza moody, in care nu se intampla mare lucru, ci se invarte lingura intr-o oala de emotzii pe care autoarea incearca sa le transfere dinspre personajele sale inspre cititor, folosindu-se de tehnici literare oarecum clasice dar eficiente in atingerea acestui deziderat: personaje emo, vag definite fiziologic, manifestate doar prin ganduri si indoieli, naratziune la persoana a doua, lipsa cronica a momentelor subiectului, povesti in rama care se dezintegreaza si se reinnoada cu rama in care au fost initzial prezentate, torsionarea unor poveshti horror cu segmente meditative ce le transforma din mers in elegii, ori torsionarea unor povestiri realiste in horror psihologic (despre cancer sau avort, bunaoara).

O sa enumar povestile incepand cu preferatele mele - doar ultimele 2-3 le-am gasit slabe, in rest volumul e la un nivel foarte satisfacator: 

• Journey into the Kingdom (premianta World Fantasy, finalista Nebula, IHG): O vanzatoare de la Starbucks e de fapt o fantoma ce isi conserva materialitatea sorbind urmele de respiratzie lasate de clientzi prin cestile de cafea. Asta e nuvela vedeta a volumului, dedicata sarbatorii de Dragobete si e o superba poveste de dragoste contemporana pusa in rama unei povesti mitologice;
• The Christmas Witch: O fetitza incearca sa creeze o fiintza noua din oscioarele pasarelelor si soriceilor mancate de pisica sa. In timpul acesta, tatal sau e investigat pentru pedofilie. E genul de poveste ambigua despre pedofilie (The Hunt, Doubt) in care nu e clar cine e de vina, dar unele evenimente supranaturale ofera unele indicii;
• You Have Never Been Here: O femeie internata la oncologie incepe incet-incet sa se detasheze de propriul trup, pe care il percepe ca o entitate straina pe cale sa se dezintegreze. O poveste schizoida, excelent scrisa la persoana a doua;
• Don't Ask: Un grup de baietzi datzi disparutzi in copilarie se intorc in satul natal ca adolescentzi, comportandu-se ca niste brute. Satenii suspecteaza ca sunt varcolaci. O metafora nu foarte subtila, dar de impact, a versului "the boy that you loved, the man that you fear" si o tentativa de misandrism din partea autoarei;
• Machine: Poveste spusa in termeni de legenda antica, despre un razboinic viteaz care abuza femei si felul in care femeile sale decid sa se razbune;
• Was She Wicked, Was She Good? Un tata incearca sa-si dezvetze fiica de prostul obicei de a smulge aripile zânelor micutze care traiesc in cuiburile de viespi;
• Evidence of Love in a Case of Abandonment (finalista Stoker, Shirley Jackson): Intr-un viitor distopic, femeile care au facut avort sunt executate public pe un stadion, in uralele publicului;
• Holiday (finalista Shirley Jackson): In seara de Craciun, fiul unui pedofil se uita la filme cu Shirley Temple, impreuna cu fantomele unor fetitze victime ale agresiunilor pedofiliei;
• Memoir of a Deer Woman: O femeie bolnava de cancer se transforma in caprioara;
• War is Beautiful: Un veteran incearca sa-si povesteasca experientza sa din Vietnam in termeni pozitivisti, in care totul e dragutz, interesant si exotic, dar are dificultatzi in a evita momentele tragice care l-au marcat acolo;
• Traitor: O mama isi trimite fiica la scoala cu un ghiozdan plin de explozibil.

M. Rickert e o doamna a fantasy-ului de mici dimensiuni ce s-ar califica fara probleme in mainstreamul "magic" cu numeroase din prozele sale. Prin stil mi-a amintit un pic si de Martha Soukup (detalii aici) dar acolo era vorba de SF, ceva mai sec, mai tehnic, pe cand aici e vorba doar de fantastic pur sange profund feminin. Prin teme aduce si cu o alta autoare care se da drept horror scriind despre avorturi si probleme de familie, si anume P.D. Cacek (detalii aici) insa aia nu stie sa scrie. Rickert in schimb e foarte placuta la citit, chiar si in povestile sale boring, in care nu se intampla nimic.

Volumul e micutz, ieftin si totusi foarte aratos. E ultimul volum al colectziei Golden Gryphon, una din cele mai misto serii hardcover de SF si fantasy scoase vreodata care, din pacate, si-a dat duhul dupa moartea patronului Jim Turner. Volumul lui Rickert a fost ultimul din colectzie (#62) si unul din cele mai frumoase, atat sub aspect grafic (coperta si ilustratzii interioare ale celebrului Tom Canty) cat si al contzinutului.

- plusuri: contzinut excelent, conditzii grafice excelente, cateva povestiri cu mare impact

- minusuri: e un volum micutz (170 de pagini), cateva povestiri moody in care nu se intampla mai nimic, din fericire scurte

- recomandare: chick-lit fantasy cu tushe morbide, dar nu neaparat in sens peiorativ (in cea mai mare parte dragutz chiar)

Filmele vorbite pe la spate

-horror fel de fel-

Vremurile ne-au depashit complet pe noi, romanii. Pakistanul scoate primul film cu zombie: Zibahkhana

Pana atunci, Christos a inviat si o data cu el a isbucnit molima Grindhouse, punct de rascruce in istoria cinematografiei, triumful filmului adevarat asupra burgheziei artsy-fartsy, pulp fiction reinventat, the end of the world as you know it, aleluia. Shit man, am deja frisoane de expectativa si sevraj, presa de la screener release a zis ca e unique cinematic experience cu filmari incoerente si imagine zgariata mai a dracului decat la Lars von Trier, actori de mana a 3-a, efecte speciale si montaj geniale, Nicholas Cage in rolul lui Fu Manchu, Tarantino in rol de violator si cel mai tare din parcare: Kurt Russell, vedeta filmelor grindhouse din anii 80, echivalentul lui Soni Chiba din Kill Bill. Partea faina e ca, desi initial trebuia sa fie un cuplaj de doua mediu-metraje de 1 ora, pana la urma filmul iese la peste 3 ore, deci practic 2 filme normale, intercalate cu trailere fake la filme care nu exista. Tarantino zice ca daca publicul va huidui suficient in timpul trailerelor, va finantza regizarea acestor filme, dupa cum urmeaza: Rob Zombie se ocupa de filmul cu femeile-lup naziste, Edgar Wright (Shaun of the Dead) se ocupa de Don't Scream si Eli Roth (Hostel) se ocupa de Thanksiving, o parodie dupa Halloween. O sa-i vedem in Grindhouse pe Sayid din Lost, pe Savini (inventatorul machiajului zombie modern) si pe Rose McGowan (nevasta lui Marilyn Manson). In asteptarea filmului, Tarantino si Rodriguez au organizat un festival grindhouse pe banii lor, cu cele mai tari productzii italiene de mana a 7-a pour les connaisseurs, vorba lu Leo Sherban: sexploitation, over-the-top horror absolut independent si mai ales foarte retro.

Partea proasta e ca in unele tzari europene Grindhouse va fi distribuit ca doua filme diferite. Partea si mai proasta e ca in pregatirea alegerilor prezidentiale din SUA, revivalul genului horror la nivel mainstream/Hollywood face parte din agenda electorala a mai multor politicieni infectzi care au aratat deja cu degetul spre seriile Saw si Hostel pentru reinstaturarea unui sistem de rating aspru al filmelor violente. Atacurile au inceput deja la campania de promovare a filmului de tortura Captivity, in regia clasicului Roland Joffe (The Mission, Killing Fields). Iar Grindhouse a scazut in incasari cu 60% dupa prima saptamana.

Dupa ce se calmeaza furtuna, Tarantino se apuca de primul sau film de razboi, Inglorious Bastards, probabil remake la Dirty Dozen, pentru care ii doreste in rolurile principale pe golden trio: Bruce Willis, Stallone si Arnold.

Tot din cauza alegerilor al patrulea film Reanimator se va transforma intr-un episod Masters of Horror. Pentru sezonul 3 al serialului s-au pomenit numei ca Romero, Guillermo del Torro, Wes Craven, Clive Barker si Eli Roth.

John Carpenter e unul din regizorii cei mai implicatzi in industria remakeurilor: dupa filmele lui se fac filme noi (Fog, Halloween, Assault on Precinct 13 iar pt 2009 The Thing) dar si el a refacut filmele altora (The Thing, Village of the Damned si cam orice film inspirat de Howard Hakws, adica cu grup de oameni sechestrati si agresatzi de entitatzi dushmanoase, fie ele mafiotzi, vampiri, extraterestri sau Alice Cooper si armata lui de zombie). Practic a ajuns sa-si faca remake la propriul film: Escape from L.A. cu greu poate fi vazut ca o continuare a lui Escape from N.Y. Oricum, se pare ca iese si un remake oficial la Escape from N.Y., impotriva caruia fanii au inceput deja sa faca petitzii, dupa ce s-au saturat sa boicoteze remakeul Halloween al lui Rob Zombie.

Dupa remakeul The Hills have eyes, balzacianul Alexandre Aja baga mare cu alte doua remakeuri: Piranha, poate mai tineti minte originalu din cinematografele romanesti din 90, alaturi de alte hituri ale vremii ca Frankenstein cel Negru, Raza ucigasha si Noaptea Cometei. Al doilea remake e Mirrors, dupa un original coreean cu oglinzi care fura suflete. Se filmeaza in Romania.

Danny Boyle, marele englezoi care ne-a dat Trainspotting si 28 Days Later colaboreaza din nou cu Cillian Murphy (Breakfast on Pluto, Batman begins) pt un outer space flick despre unii care vor sa dea foc la Soare: Sunshine. efectele speciale arata beton in trailer. Legat de 28 Days Later, nici nu s-a lansat 28 Weeks Later ca s-au apucat de 28 Months Later.

E pe vine si noua ecranizare Philip Dick, Next cu Nicholas Cage.

Neil Marshall, alt englezoi cu filme horror de cota superioara (Descent, Dog soldiers) revine cu Doomsday cu Bob Hoskins, despre ciuma si un viitor futuristic nesigur.

N-atzi auzit de Max Brooks? E feciorul lui Mel Brooks, dar nu va lasatzi furatzi de asociere. Max nu e regizor, e scriitor si a scris cea mai vanduta carte cu zombie, World War Z, care urmeaza sa fie ecranizata de si cu Brad Pitt.

Mi s-a parut intotdeauna ca Benicio del Torro are fatza de werewolf, iar acu li s-a parut si altora: va juca in remakeul The Wolf Man

Remakeurile dupa filme asiatice cu fantome si aparate foto continua cu Shutter, film tailandez. In ciuda premisei fumate, originalul avea un twist foarte original despre durerile de spate.

Dupa succesul cumplit cu 300, Zack Snyder si-a tras propria companie de film, Cruel and Unusual Films si revine la genul zombie cu experimentalul Army of the Dead, care probabil va folosi tehnica chroma key din 300 pt a face primul film zombie suprarealist New Age. In acelasi timp, Snyder continua ecranizarile de benzi desenate cu Watchmen al autorului BD Alan Moore, un guru al genului.

Marcus Nispel, regizorul remakeului Texas Chainsaw Massacre revine cu un film pt rockeri: Pathfinder, despre razboiul dintre vikingi si...hahaha, amerindieni.

Dupa Hostel si Turistas, noul film cu turisti torturatzi dupa fapte adevarate este Borderland. Nota 3 pe imdb.

Americanul care se da ungur Nimrod Antal (Kontroll) scoate saptamana asta horrorul Vacancy, asteptat cu sufletul in gura.

Marky Mark (Boogie Nights, Departed) o sa joace intr-un film cu boxeri a lui Aronofsky, The fighter si unul a lui Shyamalan, The Happening.

Horrorul e pe val: The Walking Dead vs. True Blood

The Walking Dead - sezoanele 1-3

M-am uitat in sfarsit la serialul The Walking Dead.

Probabil ca sunt ultimu om din Romania care s-a uitat la el, toata lumea pe care o cunosc il urmareste de la aparitzie, din cauza producatorului Frank Darabont, autorul celor mai bune ecranizari dupa Stephen King (Shawshank Redemption, Green Mile, The Mist). Din pacate Darabont s-a ocupat doar de primul sezon, fiind apoi debarcat din conflicte creative, dupa ce povestea serialului incepuse sa deraieze complete de la materialul original.

Probabil ca sunt totusi primu din Romania care a scris despre despre banda desenata originala a lui Robert Kirkman, care sta la baza serialului. Asta se intampla in articolul asta, cu cativa ani inainte de aparitia serialului. Intitulasem atunci articolul Zombie Soap Opera. Intentzionam sa transmit un mesaj cu titlul ala. Din pacate cam acelasi mesaj il am de transmis si despre serial.

Ce-i drept, la data scrierii articolului ala, banda desenata avansase cu povestea cam pana la momentul la care a ajuns serialul in momentul de fatza, dupa 3 sezoane. De atunci, banda desenata a avansat cam inca o data pe atata. Deci e posibil ca lucrurile sa se mai schimbe.

Sa recapitulam umpic problemele pe care le acuzasem atunci si felul in care le trateaza serialul:

1. Ca povestile cu zombie sunt eminamente cinematice, iar impactul lor e mult mai scazut in literatura, si chiar mai scazut in banda desenata. Teoretic problema e rezolvata - acum avem un serial TV, iar efectele speciale produse de un guru in domeniu, Greg Nicotero, sunt la nivel de Hollywood, nu de televiziune, ceea ce e principalul plus al serialului;
2. Ca grafica era alb negru si toate personajele semanau intre ele, abia fiind diferentziate de rasa si sex. Si aici serialul rezolva necazul. Frank Darabont e un bun manager de personaje, le-a mai rarit, le-a dat personalitate. Probabil de aia l-au dat si pe Darabont afara, ca sa poata baga la loc surplusul de personaje inutile.
3. Ca povestea e carpita din mers, in functie de cerintzele cititorilor din posta redactziei. Asta a fost cea mai mare buba a benzii desenate, dar serialul a avut shansa sa rafineze plotul, sa mai elimine din carpitura si sa pastreze doar climaxurile care conteaza;
4. Ca povestea e o telenovela. Din pacate aici serialul nu prea imbunatatzeste situatzia. In primele 2 sezoane am avut impresia ca ma uit la relansarea serialului Dallas. Toata lumea din Dallas e prezenta aici - Pamela, Sue Ellen, Bobby, Jock, mucosul de John Ross, varu Cliff... plus niste zombie in loc de vite.

Cand un serial cu vampiri (True Blood) devine mai entertaining decat unul cu zombie (cel de fatza) ceva nu e in regula. Asexualitatea personajelor (si actorilor), lipsa desavarshita a umorului si a referintzelor, atitudinea generalmente iehovista a personajelor, dialogurile tampe (nici cele din banda desenata nu erau mai breze), catziva actori extrem de antipatici samd, produc o stare de constanta iritare a telespectatorului. Comentariul social e cel standard, pe care ti-l da orice film cu zombie din 1968 (anul Romero) incoace.

Poate am vazut eu prea multe filme cu zombie. Pe vremuri, sa fii fan zombie era o dovada de gust elevat, prin care te puteai distantza de fanii vampirilor si varcolacilor (care erau, pana la True Blood, filme pentru copii, cu 2-3 exceptzii). In lumea horror, sa te uitzi la filme cu zombie era ca si cum ai fi ascultat jazz intr-o lume de manelisti. Cu serialul Walking Dead, diferentza s-a nivelat.

Lucrurile nu se opresc insa aici. Ca sa-mi invarta cutzitu in rana, Brad Pitt va fi eroul urmatoarei superproductzii zombie - World War Z (probabil primul blockbuster al genului). Urmatorul pas e un film zombie cu Justin Bieber. Ba nu, statzi ca au facut deja un film cu zombie hipsteri - Warm Bodies.

Asta e, eu mi-am facut datoria, de data viitoare trec la recenzii de filme cu lesbiene si transsexuali. Daca mai vine totusi apocalipsa zombie, pe mine sa nu contatzi, mi-am vandut survival kit-ul.

P.S. Mare parte din articolul asta a fost scris cam cand incepea sezonul 3 din serial. A doua jumatate a sezonului trei recupereaza destul de serios din demnitatea genului, mai ales ca majoritatea personajelor enervante mor si isi face aparitzia englezul David Morrissey intr-un rol foarte carnos, al unui guvernator care incearca sa reorganizeze societatea postapocaliptica dar e corupt de gustul puterii. Sigur, nu e o idee grozava, dar conflictele ce se ramifica de aici nuantzeaza personajele mult si ocazioneaza un ritm mult mai sanatos al povestii. Se intampla ca asta e si partea la care m-am oprit cu cititul benzii desenate, pentru ca devenise iritanta si necredibila (cu multa violentza gratuita fara sa fie funny), insa serialul o gestioneaza mult mai intzelept, pe principiul less is more, cu oarecare tensiune psihologica ce recupereaza tonul disperat care s-a pierdut dupa ce Darabont a fost debarcat din echipa de productzie. Asa ca probabil voi urmari in continuare serialul, mai ales ca de aici chiar nu stiu ce se mai intampla.

 

 True Blood - sezoanele 4 si 5

Motto: To me, vampires are sex... I don't get a vampire story about abstinence. I'm 53. I don't care about high school students. I find them irritating and uninformed. (Alan Ball, producatorul serialului)


Cineva sa-mi spuna va rog daca serialul asta mai are vreo legatura cu cartzile lui Charlaine Harris. Cand a aparut prima data, l-am perceput drept un alt fel de Twilight, exploatand obsesia recenta a tineretului pentru necrofilie.

Apropo de asta, am avut un soc cultural major intrand recent intr-o librarie. La sectiunea horror, cu exceptia a doua volume de Stephen King, ABSOLUT TOT ce era pe rafturi consta in soap opera din astea cu vampiri si vampiritze lesbiene care au probleme in preajma bacalaureatului. Nimic altceva nu era in sectiunea horror a librariei. NIMIC! Pe vremuri lumea si-a facut impresia generala despre ce e SFul uitandu-se la Star Trek si Star Wars, treaba care a pecetluit caracterizarea genului in ochii oamenilor prea ocupatzi sa priveasca dincolo de aparentze. Daca acum se intampla aceeasi treaba cu horrorul suntem damnatzi pe veci, n-o sa mai scapam de imaginea asta, cum nu scapa hipsterii de a lor. Mai ales de cand cu prestatzia de la Eurovision.

Revenind la ce ziceam, True Blood m-a surprins cu fiecare nou sezon si in timp s-a conturat mai degraba ca o parodie la Twilight. Cel putin de prin sezonul 4 parodia, comentariul social si referintzele umoristice devin dominante, punand in plan secund romantza dezgustatoare a lui Sookie, spiridusha cu strungareatza indragostita de 2 vampiri, 1 varcolac si nu mai stiu de cine. Din pacate si elementele horror trec in plan secund, iar din sezonul 5 treaba se degradeaza pe masura ce povestea se aliniaza la stilul filmelor de actziune cu conspiratzii antice conduse de vampiri-politicieni care lucreaza din umbra si urmaresc dominatzia totala a planetei (gen Blade, Underworld).

Avem din fericire tot mai mult sex, dar si mai multa politica si actziune de spionaj. Vampiru Bill se transforma in personaj negativ, un fel de politician fara scrupule cam ca astia ai nostri, posedat de spiritul lui Lilith (zeitza vampirilor care vrea sa-i starpeasca pe oameni), in timp ce vampiru Eric devine intruchiparea idealismului socialist, inversand practic schema cu care a inceput serialul. Se intorc si vampirii gay anarhisti, varcolacii comunisti, niste vrajitoare lesbiene si este introdus un element nou - un fel de Djinn hotarat sa razbune victimele abuzurilor soldatzilor americani din Irak. Deci nivelul alegoric al serialului ramane unul puternic, dar mult mai putzin subtil decat pana acum.

La momentul asta serialul nu mai contzine oameni normali. Toata lumea e ori fiintza supranaturala, ori gay (e vreo diferentza?). Asta mai inseamna ca povestea incepe sa semene cu cele ale supeeroilor Marvel (ori a serialului Heroes, caruia din asta i-a stat moartea), in care stii ca, chiar daca personajele mor, pot oricand sa invie si sa revina in joc intr-o forma sau alta, cee ce anuleaza orice miza dramatica. Nu domle, cand cineva moare, tre sa ma faci sa plang dupa el.

Pariurile pe care le-am facut acu 5 ani par sa se implineasca si va rog sa-mi trimitetzi un borcan de zacusca totzi care atzi zis ca delirez cand am profetzit ca urmeaza sa fim invadatzi de vampiri gay, threesomeuri cu vampiri si soap opera cu varcolaci. Alaturi de Torchwood, True Blood devine unul din cele mai puternice canale de promovare a culturii gay in mediile de geeksi asa cam, mame, avetzi grija la ce se uita copiii vostri.

P.S. Pentru sezonul 6 s-a anuntzat implicarea lui Rutger Hauer intr-un rol cheie.

Zombie Soap Opera

The Walking Dead

de Robert Kirkman

The Walking Dead e un titlu care vorbeste de la sine. Recent publicat intr-un hardcover de mai bine de 600 de pagini, banda desenata a crescut vazand cu ochii din 2003 incoace si e frecvent nominalizata pe la premiile genului (Eisner award, Kirby award) la categoria ongoing series. E bine ca e cu zombie si ca e premiata. Nu e bine ca e ongoing series, si la cum arata s-ar putea sa se finalizeze prin anul 2010 (Sandman a durat 9 ani cu numere lunare). Si mai sunt si alte probleme:

1. Benzile desenate longevive (Sandman, Hellblazer, Hellboy) sunt organizate in arc-stories care pot fi citite si separat, in schimb The Walking Dead e alcatuit dupa retzeta serialului Lost: un set de personaje usor variabil (mai moare unu, mai vine altu) concentrate in jurul unui erou central, care trec printr-o succesiune de evenimente fara finalitate dupa principiul telenovelei. De fapt am impresia ca in Dallas am sesizat prima data metoda asta: autorii merg din aproape in aproape, baga o gramada de fillere si cliffhangere si lasa mereu impresia ca nici ei nu stiu cum se va termina povestea. In cazul Walking Dead nici macar nu e impresia, faptul este confirmat de autorul Robert Kirkman in postfetzele broshurilor lunare. Asta implica inca o chestie care nu imi place: customizarea povestii in functzie de reactiile publicului si scrisorile primite la redactzie. Din pacate sunt convins ca si seriale ca Lost, Prison Break samd sufera de aceste boli de marketing. De aia prefer oricand un Doctor Who, Nip Tuck sau un Masters of Horror in care lucrurile au un cap si o coada fie ca se intind pe un singur episod sau pe un sezon.

2.A doua problema e ca incepe sa mi se confirme ideea ca zombie e un fenomen cinematografic. Mi se trage si de la relativul esec al Mobilului lui Stephen King si de la faptul ca inca n-am citit o poveste realmente buna de tip survival-zombie in literatura. The Walking Dead are, ca banda desenata, un avantaj fatza de literatura normala, insa lasa mereu impresia ca ar fi trebuit sa fie un film. Lipseste dinamica vizuala si sonora care defineste ideea de zombie, in special lipseste impactul scenelor violente.

3.A treia problema e ca Walking Dead este o banda desenata alb-negru. Mie imi plac sa fie colorate, mai ales ca vorbim de sange, matze si zombie. In plus, WD nici macar nu-s noir, dark and gloomy (Sin City), sunt pur si simplu alb-negru plus gri. Ei, pe altii nu i-a deranjat, dar cand dai banii pe un hardcover A4 de 600 de pagini parca ai vrea macar impresia ca l-a costat mai mult pe producator coloratu.

4. A patra problema e cu desenatul. In primul rand in orice serie intinsa pe catziva ani, graficianul se schimba. Asta nu e o problema daca pastrezi acelasi grafician macar intr-un story-arc, dar in serii ca Walking Dead, e ca si cum ai schimba actorii in Lost de la un sezon la altul. Adica efectiv ajungi sa nu mai recunosti personajele, mai ales cand e vorba de vro 20 de personaje. In plus, devine evident faptul ca desenatorul Walking Dead nu stie sa deseneze mai multe feluri de fetze, astfel incat apar cateva personaje aproape identic desenate (in schimb zombie arata bine si diversificatzi).

5.A cincea problema e ca Walking Dead, cel putzin in primul "sezon" (2003-2004) nu aduce absolut nimic nou. Inceputul e luat din 28 Days Later, cu eroul trezit din coma nestiutor si plimbandu-se prin orasul infestat, apoi se transforma in Dawn of the Dead, cu grupuri de supravietuitori cautand mancare prin malluri, apoi in Day of the Dead cu despotzi militari si societati dezumanizate, apoi in drame de familie cu rude zombificate si nostalgii. Probabil seria e pentru BD ceea ce a fost Romero pt cinematografie, dar povestea e mai degraba un tribut decat o poveste cu identitate proprie. Se pare ca autorul a priceput asta caci la un moment dat personajele se refugiaza intr-o puscarie inconjurata de zombie si totul se transforma in serialul OZ, cu prison rape, mutilari si rautate omeneasca. Cu diferentza ca e o puscarie din care nimeni nu vrea sa evadeze, ba chiar unii vor sa intre cu orice pretz. Ceea ce tot un fel de Day of the Dead e, daca stau sa ma gandesc.

Asadar, cu chiu cu vai am parcurs cele 39 de numere publicate in ultimii 4 ani, insa ideea de a urmari lunar, picatura cu picatura, cate 30 de pagini de telenovela cu zombie doesnt sound like fun, mai ales ca am convingerea ca pana apare urmatorul numar o sa uit numele personajelor. In schimb e chiar misto rubrica de posta redactziei care s-a transformat incet intr-un veritabil forum al fanilor Zombie din lume. E interesant de urmarit evolutzia expectativei (si pretentziilor) publicului incepand din 2003 (cand doar se zvonea despre revenirea lui Romero), trecand prin schimbarile aduse de Shaun of the Dead si 28 Days Later sau publicarea volumului World War Z. Sunt extrem de haioase acuzatiile de rasism (cand un personaj negru moare), scrisorile fanilor din Irak si Pakistan sau scrisorile lui Simon Pegg (Shaun of the Dead) precum si dialogurile epistolare intre fani care nu se pot hotari cum se digera ceea ce mananca un zombie. Cel putzin pe primele 20 de numere, am gasit mai interesanta rubrica de Posta Redactiei decat povestea in sine.

Filmele vorbite pe la spate: Ianuarie/Februarie 2014

Filmele musai

Blue Jasmine

Dupa comedia obosita cu Roma, Woody Allen revine la forma lui de top si incaseaza a 19-a nominalizare Oscar (personala! ca daca le numaram pe alea acumulate de filmele lui creca trecem de 50).

Blue Jasmine e despre Cate Blanchett, o nevasta proasta de capitalist escroc jucat de Alec Baldwin. Cand barbatu-su intra in puscarie pt mishkulatzii financiare, eroina ramane vai de capu ei, ca n-are nici scoala, nici nu-i place munca si e dependenta de Xanax si de haine scumpe. In disperare de cauza, se refugiaza la sora ei saraca care traieste cu doi copii si cu un cocalar care se uita toata ziua la fotbal.

Problema e ca viatza cu sor-sa nu-i prieste, si tot duce in spate regretul succesului capitalist, pe care spera sa il poata recupera intr-o buna zi. Incearca sa-i induca aceste ambitzii si surorii ei mai shleampete, care astfel capata ambitzia sa se desparata de cocalarul ei si sa se cupleze cu Louis C.K., care are aici un rol scurt dar de mare efect, al unui inginer de sunet in cautare de aventuri extraconjugale.

Ca de obicei, dialogul e top notch, iar povestea e mult mai brutala decat suntem obisnuitzi de la (recentele) Woody Allen, insa e destul fun si comedic in stratul de suprafatza. In cel de profunzime, e vorba de mizerie capitalista de ultima spetza si felul in care aceasta afecteaza conditzia proletarului modern.

Open Grave

Horror misterios in vana Saw si Cube (originalele, din care s-au dezvoltat seriile) cu Sharlto Copley din District 9 si Elysium. E regizat de un spaniol la inceput de cariera, care a mai facut found footageu ala minor cu misiunea Apollo.

Eroul se trezeste intr-o groapa comuna lipsit de memorii. Iese cu greu din ea si se intalneste cu inca catziva inshi amnezici. Isi gasesc ei buletinele, cat sa se prinda cum ii cheama pe fiecare si sa se poata striga pe nume in restu filmului. Gasesc si un calendar in care ziua de 18 e incercuita, si niste zombie inchisi in cushti, si niste bucatzi de creer feliat. Restu filmului se chinuie sa-si dea seama ce cauta ei acolo, care dintre ei sunt buni, care-s rai samd. Singura care-si mai aminteste ceva e o gagica muta, si chiar de nu era muta, e chinezoaica si nu stie o boaba de engleza, iar astia n-au Google Translate la ei ca sa isi dea seama ce tot scrijeleste femeia pe hartiutze.

Once in a while spaniolii scot cate o mica bijuterie horror, iar asta a fost o mostra de suspans si horror low-key pe cinste.

The Purge

The Purge e o uto-distopie mult mai eficienta decat a fost Elysium, actziunea fiind mentzinuta in doze echilibrate cu comentariul social. Dupa cum ne invatza istoria, nazismul a fost o idee nobila in care partea plina a paharului insemna progres economic, minte sanatoasa in corp sanatos, disciplina si bucurie pentru toata lumea. Ca si in cazul comunismului, entuziasmul ideii a orbit populatzia cu privire la partea goala a paharului care insemna crima de cea mai joasa spetza.

Astazi nazismul nu mai poate fi propovaduit politic, iar simbolurile asociate lui (desi n-au nici o vina) sunt interzise. Ceea ce se mai poate totusi e ca nazismul sa fie implantat in moleculele societatzii – familia si individul. Acestia vor avea grija prin masuri individuale ca untermenschii si auslanderii sa ramana sa moara la marginea societatzii, ori sa aiba sclavagismul drept unic coridor de intrare in gratziile acesteia.

In The Purge, o societate a viitorului apropiat decide ca, o data pe an, pe durata a 12 ore, sa se dea frau liber oricaror porniri criminale si nici o lege sa nu se aplice pana la rasaritului soarelui. In cele 12 ore lumea are de ales intre a sta baricadata in casa si a se uita la televizor (unde se transmit in direct diverse evenimente violente) sau a iesi pe strada la vanatoare de oameni. In preajma sarbatorii lumea se pregateste ca de Craciun – isi cumpara arme, instalatzii de securizare, se prepara spiritual. Capitalistii onorabili si-au facut un hobby din omorat homelesi, pensionari, shomeri si alte verigi slabe ale societatzii. Corporatistii fac team building la vanatoare de mici antreprenori. Angajatzii isi vaneaza shefii nesuferitzi, iar shefii isi mutileaza angajatzii pe care nu-si permit sa-i dea afara.

Necazu e ca sta in natura omului (sau cel putzin a gandirii moderne) ca atunci cand populatzia untermensch e eradicata, sa se inventeze un nou criteriu arbitrar de segregare sociala. Cica nemtzii au pierdut al doilea razboi mondial pt. ca, in loc sa profite de ideile oamenilor de shtiintza evrei, au redirectzionat o groaza de resurse spre satisfacerea moftului patologic al epurarii rasiale.

Filmele contra plictiselii

Simon Killer

Simon Killer e despre mine, cel putzin pana la un punct. Poate si dupa aia, dar nu-s eu pregatit inca sa accept. Eu is genu de om care s-ar indragosti de prostitutate si le-ar astepta cu flori sa iasa de la serviciu, holbandu-se intre timp la coada de clientzi care stau sa intre, eventual intrand in vorba cu ei sa aflu ce film au mai  vazut in ultima vreme.

Un tinerel american mutat la Paris traieste intr-o singuratate crunta si o izolare sociala facilitata de refuzul francezilor de a vorbi engleza. Degeaba incearca sa intre in vorba cu oameni, degeaba se perinda prin muzee, degeaba haladuie pe strada cu castile in urechi, pana la urma tot sfarseste In garsoniera proprie holbandu-se la calorifer.

Din fericire, nimereste intr-o buna zi la un bordel unde o prostituata magrebiana vorbeste engleza si e atat de bucuros ca se indragosteste pe loc de ea. O viziteaza tot mai des, iar la un momendat ii joaca o cacealma tragica ca sa ii starneasca mila si sa o convinga sa se mute impreuna. Gagica isi inchipuie ca a prins pe Dumnezeu de un picior (el laudandu-se mereu cu cat e de intelectual, doar pt ca are un blog kkcios) si ii tolereaza toate magariile, iar de la un momendat incolo ajunge chiar sa il intretzina, sa-i cumpere de mancare si haine, nu mai vorbim de serviciile sexuale profi pe gratis. In schimb magariile lui devin tot mai mari si mai mari, dar de aici incolo e spoiler. Intr-un tarziu filmu se dovedeste a fi despre ce inseamna sa fii un om de kkt.

Byzantium

Creca originile succesului de masa al povestilor cu vampiri pot fi identificate in filmul lui Neil Jordan de acu 20 de ani, Interviu cu un Vampir. Nu vreau sa spun cu asta ca nu se facusera inainte filme importante cu vampiri, ci ca aia a fost portitza prin care vampirii au scapat din nisha horror si au napadit pop-ul mainstream sub chipul sexos al junilor (pe atunci) Brad Pitt, Christian Slater, Banderas, Tom Cruise. A contat foarte mult si baza literara a romanului lui Anne Rice, mai sofisticata decat retzetele vampiresti standard, dar probabil cel mai mult a contat simtzul gotic al oscarizatului Neil Jordan.

Cu Byzantium, Neil Jordan incearca sa ne reaminteasca ca el a inceput isteria asta, dar ca a inceput-o cu oarecare intentii estetice care s-au cam pierdut pe drum. Incercand sa-si repete isprava, apeleaza din nou la un material literar scris de o femeie (in cazu asta o piesa de teatru) si la o poveste old-school cu ramificatzii istorice. Din pacate reuseste sa faca la fel de putzin pe cat a reusit Romero cand a incercat sa profite de revivalul filmelor cu zombie, adica sa treaca neobservat pentru marile mase si abia salutat in trecere de catre cunoscatori.

Filmul e despre o vampiroaica stripteuza si fiica ei, fugarite de o congregatzie de vampiri misogini care s-au straduit de-a lungul veacurilor sa se asigure ca doar barbatzii au acces la darul imortalitatzii. Povestea alterneaza intre flashbackuri de acu 200 de ani (care explica cum au ajuns eroinele vampiroaice) si evenimente actuale, in care eroina deschide un bordel.

Neil Jordan mizeaza iar pe gotic pur, adica sex si violentza – moderate ca intensitate dar elegante. Pe de alta parte, evita cu desavarsire parodia si comentariul social popularizate de succesul True Blood si Twilight. Cumva, Jordan incearca ostentativ sa se prefaca ca nimic nu s-a mai intamplat in cultura vampireasca de la Interviu cu un Vampir incoace, sau ca el este salvatorul genului, intors sa ne indeparteze ceatza de pe ochi dupa atata lipsa de seriozitate. Asta mi se pare ca mai degraba dauneaza filmului, povestea fiind umpic prea saraca, tradandu-si originile dramaturgice si teza feminista. Altfel, filmul e adesea frumos.

Machete Kills

Robert Rodriguez se shiftuie periodic intre stari de genius (Sin City, Planet Terror) si de retard (seria Spy Kids), iar seria sa Machete pare ca urmeaza acelasi shift pattern. Acu catziva ani, miscarea lui si a lui Tarantino de a revigora spiritul pulp fiction a fost o incantare, iar tributul exploitation cu subtext social stangist prezentat in Machete a fost de 100 de ori mai elocvent decat ispravi hollywoodiene mai cu shtaif (din nou imi vine in minte Elysium).

Machete Kills insa cam dezamorseaza farmecul filmului original si il impinge in directzia parodiei pure, directzie pe care se pare ca va si continua in partea a treia, cand eroul stangist Machete va ajunge in spatziu, sa se bata cu reprezentantzi ai capitalismului American - Justin Bieber si Leonardo di Caprio (cel putzin asa promite trailerul, sugerand o comedie in vana lui Mel Brooks, deci chiar mai departe de stilul filmului original).

Singurul moment de geniu in filmu asta sunt de fapt doua: cameoul inventatorului Elon Musk care isi pune la dispozitzie facilitatzile pentru a-l lansa pe Machete in spatziu si faptul ca Charlie Sheen e creditat cu numele sau adevarat de imigrant, Carlos Estevez, gest bine sincronizat cu mesajul pro-imigrare a filmului. E misto si prezentza lui Mel Gibson in rolul unui mad scientist care vrea sa distruga planeta, dar rolul sau e cam lung pentru ce are de oferit.

In rest avem 100 de cameouri cu actori celebri care nu se iau in serios si cauzeaza sentimentul de parodie pe care il pomeneam: Lady Gaga, Cuba Gooding Jr. si Banderas joaca totzi acelasi personaj, un vanator de recompense care isi poate schimba chipul si sexul cand are chef; Savini (inventatorul makeupului zombie modern) revine in rolul asasinului Osiris, Jessica Alba moare in primele 5 minute, Amber Heard are un rol anost de pitzipoanca si mai sunt diversi actori minori de filme de actziune adusi aici cu titlu de referintze trivia. Recent finalistul Oscar Demian Bichir e singurul care pare sa-si ia rolul (funny) in serios, al unui revolutzionar mexican cu dubla personalitate.

Intuiesc ca spiritul revivalist grindhouse nu si-a gasit trecerea la public pe care a mizat Rodriguez, asa ca omu a virat spre comedia de gaguri (unele deja obosite), unde are oricand public care sa se hăhăie ca Basescu la televizor.

2 Guns

Regizorul islandez Baltasar Kormakur e unul din favoritzii TIFFului, creca am vazut vreo 3 filme de-ale lui la TIFF si n-am fost la toate, creca a luat si ceva premiu la Cluj, daca nu cumva am si baut o bere cu el si nu-mi mai amintesc (in timpu TIFFului ajungi sa bei cu oameni de pe alta planeta). Cert e ca Kormakur e printre numele pe care mereu le voi asocia cu amintiri de la festivalul clujean  (alaturi de Iglesia, Kim Ki-Duk, Miike, Refn).

De la o vreme Kormakur s-a scapat la Hollywood unde probabil lucreaza ca si mine, dublu pe jumate din salariu fata de un hollywoodian bastinas. Cu 2 Guns, ecranizeaza o banda desenata a unui anume Steve Grant, cu Denzel Washington si Marky Mark in rolurile principale.

Astia doi sunt doi politzishti undercover care lucreaza impreuna fara sa stie unul de celalalt, fiecare considerand ca alalalt e un gainar pe care il poate folosi ca sa se infiltreze in lumea interlopa. Pana la urma reushesc ei sa se infiltreze, dar au surpriza sa constate ca in lumea interlopa lucreaza mai multzi politzisti decat de partea cinstita a lumii, si majoritatea nu-s nici macar undercover, ci cu afaceri bine aranjate. Filmu e un action standard cu aroma de western modern si ceva umor, in vana seriei Lethal Weapon, deci nimic artsy fartsy cum te-ai astepta de la un regizor cu portofoliul lui Kormakur. Destul de fun, totusi.

  The Last Stand

Inca un regizor salbatic capturat de Hollywood, si inca un regizor pe care l-am cunoscut prin TIFF, coreeanul Kim Jee Woon (I saw the devil) se ocupa prin acest film de relansarea lui Arnold in industria cinema-ului, dupa lunga absentza datorata carierei politice. Cameourile nu se pun (ex: Expandables), asta e primul rol principal al lui Arnold de la Terminator 3 incoace.

Pe ansamblu filmul e destul de idiot, dar in detalii e foarte dragutz si tre sa invatzam sa ne bucuram de detalii dragutze caci viatza e scurta. Arnold, de exemplu, n-a stiut niciodata actorie, iar cat a lucrat in politica se pare ca a uitat-o si pe aia pe care o stia (desi in politica actoria e importanta). Cei care l-au uitat, sau cei care nu l-au cunoscut niciodata cu adevarat, vor strange din dintzi la grimasele sale austriece si la one-linerele tembele, insa noi ceilaltzi vom gasi in astea temeie de veselie. Spre deosebire de Clint Eastwood care a apucat o cale sobra-patriotarda, Arnold face un film care-i este traditzional, cu maceluri de foc armat, curse de mashini in cucuruz si cafteala parte-n parte, cu pumnu gol. Faptul ca Johnny Knoxville (Jackass) e side-kickul sau e un important indiciu asupra naturii proiectului.

Filmul aduce laolalta doua generatzii de filme de actziune, pe care regizorul coreean le-a testat inainte si le corceste aici cu succes:

• Modernul e reprezentat aici de un shofer nelegiuit care conduce un bolid modificat, imposibil de oprit de catre blocadele politzienesti organizate pe autostrada (de Forest Whitaker). Regizorul coreean a mai facut urmariri cu masini, in special in I saw the devil, si se pricepe foarte bine la ele, am fost in special impresionat de cursa de mashini prin cucuruz;
• Clasicul e reprezentat de Arnold, sheriful unui sat de pe granitza Mexicului, care tre sa-l opreasca pe shoferul nebun inainte sa treaca granitza. Partea asta e un western showdown intre mica armata a raufacatorului (condusa de Peter Stormare) si cei catziva sateni pe care Arnold ii motiveaza patriotic sa i se alature. Aici se simt idei dintr-un alt film al regizorului, westernul coreean The Good, the Bad and the Weird, inclusiv personajul lui Knoxville pare adus de acolo.

În concluzie avem un Fast and Furios meets spaghetti western, cusut cu atza alba si cu un umor foarte tembel, dar totodata un titlu care face cinste carierei lui Arnold. Eu in locul lui as incerca sa scot o trilogie din filmu asta, insa in locul regizorului nu mi-as mai lega numele si de urmatoarele titluri din trilogie. 

Stoker

Tot un regizor coreean introdus la noi prin TIFF si mutat recent la Hollywood (observatzi trendul), Chan Wook Park e autorul Oldboyului original. In Stoker face un thriller hitchcockian semi-gotic, foarte rafinat vizual, atat de rafinat incat se vad prin stratul straveziu de hialuronic cearcanele lui Nicole Kidman.

Filmul e despre o fetitza autista si psihopata (uscatziva aia de Wasikowska) al carei tata moare si e inmormantat. La inmormantare apare un unchi misterios (supereroul gay din Watchmen) despre care se zice ca a calatorit toata viatza prin lume, de aia nu-l cunoaste nimeni, insa ceva negru se ascunde sub unghia trecutului sau. Unchiul misterios se muta in casa gotica a mamei-vaduve (jucata de o Nicole Kidman plina de fitze) si initziaza un triunghi amoros cu mama si fetitza (care e totusi fata mare), facandu-le geloase una pe alta si rascolindu-le feromonii.

Se meta-trateaza aici si niste teme din recentul serial Dexter, bunaoara ce inseamna sa te nasti psihopat si daca e cineva de vina pt. asta. Pana la urma tot mamele-s de vina.

 

World War Z

Am citit cartea asta cand trebuia citita, acu 6 ani (vezi aici) nu acuma cand a facut Brad Pitt film despre ea (ca "dupa ea" ar fi exagerat sa spun).

Erau vremuri grele atunci pentru comunitatea zombifila. Ne ascundeam de autoritatzi, ne uitam la filme prin poduri si beciuri, cu cineva stand de shase, cartzile si filmele de gen erau ilegale, nu aveam curajul sa povestim la prieteni despre hobbyul nostru. Daca incepeau sa intuiasca ceva, ziceau ca suntem bolnavi la cap, sau, mai rau, ca tre sa fim predatzi autoritatzilor. In anii 80 cand parintzii mi-au inchiriat un video de ziua mea, m-am uitat cu pretenii numa la filme cu zombie si a doua zi parintzii amicilor s-au dus sa ma raporteze la secretarul de partid. Noroc ca tata era secretaru de partid. Ca si Dinescu in miez de comunism, am avut indrazneala de a scrie primul articol despre zombie din istoria presei romanesti, in revista de atitudine Dilemateca (articolul e aici). Astazi Dilemateca nu mai exista si doar bunul Dumnezeu mai stie ce s-a intamplat cu cei care au tiparit numarul respectiv.

Ma rog, erau alte vremuri. Astazi avem filme cu zombie hipsteri iar la nepoata-mea la gradinitza i-a pus sa si faca un desen cu zombie (poza de mai sus). Tinerii intelectuali care pana mai ieri vorbeau doar in citate din Bergman si Murakami organizeaza mese rotunde despre zombie. Lumea a mers inainte, iar eu voi muri ca Petre Tzutzea, cu o ciupica pe cap sa-mi tzina de frig cand nimeni nu mai da doi bani pe mine si pe sacrificiul meu.

Filmul lui Brad Pitt are o singura legatura cu cartea pe care cica o ecranizeaza: titlul. Cartea, scrisa de fiul lui Mel Brooks (un mare mishtocar), a fost o colectzie de interviuri cu supravietzuitori ai unui presupus razboi mondial cu zombie. Povestea reflecta atitudinea a diverse popoare fatza de acest gen de amenintzare si stereotipurile socio-politice pe care le-ar declansha. Despre romani nu zice nimic, cica n-a mai ramas nimeni sa povesteasca prin partzile noastre.

In film Brad Pitt se trezeste in mijlocul unei apocalipse zombie si calatoreste prin lumea larga sa caute un leac problemei. Reuseste cu ajutorul unei gagici din armata lesbiana israeliana si a noului Doctor Who - Peter Capaldi (care, apropo, joaca aici rolul unui doctor care lucreaza la WHO - World Health Organization - in Cardiff - unde a fost creat serialul Dr. Who).

Cea mai mare problema a filmului e ratingul PG 13. Sa faci filme zombie in care nu se vede sange e, cum sa spun, ca si cum ai face filme porno in care filmezi doar fetzele actorilor. Eu macar am asteptat DVDul Unrated in loc sa ma duc la cinema, dar am intzeles ca s-au adaugat doar cateva secunde in care se vede cum ii panseaza uneia mana amputata.

Warm Bodies

Cultura zombie a incasat anul trecut doua lovituri majore sub centura, din care probabil ii va sta moartea, cel putzin in plan cinematografic. Prima a fost suspomenitul World War Z, al doilea acest Warm Bodies, care e versiunea cu zombie a penticostalei si pestilentzialei serii Twilight. Daca va uitatzi atent la poza, amandoi actorii au fost alesi sa semene umpic cu aia din Twilight.

Povestea e acelasi rehash de Romeo si Julieta: el e un hipster zombie care asculta numai viniluri si e imbracat in trening (sau a fost prins in trening cand a murit); ea e fiica lui John Malkovich, seful rezistentzei umane anti-zombie. El se indragosteste de ea in timp ce ii mananca creierii fostului ei iubit, preluand astfel de la acesta memorii si sentimente amoroase. Ea nu e acceptata in cercurile lui elitiste decat sub forma de haleala, el e vazut intre oameni ca un auslander care trebuie numaidecat starpit. Dragostea lor reuseste insa somehow sa puna capat razboiului dintre oameni si zombie, si totul e bine pan la urma.

Filmul e cu atat mai dezamagitor cu cat vine din partea unui regizor pe care l-am recomandat aici in repetate randuri, tanarul Jonathan Levine care a debutat tot cu o deconstructzie horror - All the Boys Love Mandy Lane (filmul care a pus-o pe harta si pe superba Amber Heard). Filmul are si tentative de umor referentzial, insa pe ansamblu nu reuseste sa se eschiveze comparatziei cu Twilight.