Mojo Comics

Jonah Hex

de Joe Lansdale

Jonah Hex este un personaj BD clasic si esentzial, inspirat de Clint Eastwood, creat in anii 70 intr-o serie western si transformat de atunci de diversi autori, inclusiv supus unor perversiuni cum ar fi transportarea lui in viitor si in societati postapocaliptice. N-am nici un chef sa parcurg retrospectiva personajului, insa n-aveam cum sa ratez seria de 13 numere din anii 90, carmuite de HisOwnSelf, scriitorul Joe Lansdale (Bubba Ho-tep, The Drive-In).

Desigur, am fost nevoit sa parcurg in fuga niste informatzii despre backgroundul personajului, ca sa pricep de unde sa-l iau: Jonah e un cowboy sudist desfigurat, care a fost vandut indienilor in copilarie de tatal sau alcoolic. Indienii l-au folosit drept sclav si si i-au mutilat obrazu cu un tomahawk inroshit in foc, desfigurarea fiind marca personajului. Cand a crescut mare, nevasta lu Jonah a fost omorata de indieni in noaptea nuntzii, iar Jonah a luptat de partea sudistilor la Gettysburg (a sad day for everyone) si de atunci uraste indienii, yankeii si negri si se imbraca doar in uniforma grey a armatei Confederate.

Acestea fiind zise, Lansdale foloseste personajul pentru a spune trei povesti in stilul sau unic, the mojo storytelling, cu dialoguri in dialect sudist cam dificil de citit la primul contact, cu elemente horror intercalate cu eroism western si un cinism absolut hazliu.

Two Gun Mojo prezinta o imagine foarte condimentata a vestului salbatic, cu fotografi itinerantzi care vand poze cu porneciuri sau cu cadavre impaiate, sherifi birocratzi, inaugurari festive de bordeluri si un freak show cu oameni diformi, condus de un vrajitor canibal din Haiti. Vrajitorul il prinde pe Jonah si il baga intr-un butoi cu muraturi in scopul de a-l transforma intr-un zombie pistolar pe care sa-l foloseasca drept bodyguard. Jonah se bate cu zombie, bate femei, apara demnitatea altor femei, se bate cu yankei, cu indieni si cu birocratzia din Vestul Salbatic. Dialogurile sunt geniale si e destul de surprinzatoare acuratetzea referintzelor istorice. Povestea a luat la vremea ei un premiu Bram Stoker.

Riders of the Worm and Such e despre un discipol al lui Oscar Gay Wilde care s-a hotarat sa aduca cultura si sensibilitatea printre brutele din Texas construind un ranch cu vite, poezie si muzica folk. Ranchul e atacat de o specie de worm people care au fost alungatzi in antichitate de indienii Comanche in adancul pamantului si care acu se intorc sa-si recucereasca imparatiile si tehnologiile stravechi.

Legat de aceasta poveste, e o faza misto: doua dintre personajele negative ii parodiaza pe Winter Brothers, doi muzicieni texani albinoshi care l-au dat in judecata pe Joe Lansdale pt defaimare publica (cele doua personaje fac parte din the Worm People, nascuti in urma violarii unei femei de catre Worm King), pt lumina falsa proiectata asupra unor persoane publice (cele doua personaje au un apetit deosebit pentru sex si violentza), pt invadare de privacy (banda desenata arata scene de canibalism si defecatzie) si pt folosirea imaginii unor persoane publice (cele doua personaje arata cam fix ca Winter Brothers, doar ca ii cheama Autumn Brothers). Procesul s-a incheiat cu respingerea acuzatiilor, prin invocarea dreptului la parodie asigurat de la precendetele stabilite de scandalul Larry Flynt (atz vazut filmu, sper). Acu fratzii Winter au facut apel, de data asta cu ajutorul organizatiei pentru protectia Albinosilor si Hipopigmentatzilor, completand acuzatiile cu discriminare si altele de genu asta. Pe fratzii Winters ii putetzi asculta aici. Io nu inteleg de ce-s asa suparatzi, mie mi se pare ca Lansdale le-a facut reclama gratis.

Shadows West e despre Buffalo Will, un circar care traieste in umbra succesului lui Buffalo Bill si care planuieste sa dea peste cap piatza freak showurilor cu un numar special: o indianca care a nascut un pui de urs, dupa ce a facut sex cu un urs. Jonah Hex vrea sa faca dreptate si sa o duca inapoi pe femeie si pe copilu ei la tribul ursilor, cu ajutorul amicului indian Spotted Balls.

Cele 3 povesti Jonah Hex sunt o experienta deosebita si o mostra perfecta de lansdelian fantasy, recomandare calduroasa cui vrea sa-l descopere pe Lansdale. Din pacate cam asta e tot ce a facut Jonah Hex in anii 90. Din fericire, in 2005 personajul a fost resuscitat pentru o noua serie care a scos 25 de numere pana la momentul actual. Din pacate noua serie nu mai e scrisa de Lansdale si probabil cunoaste o schimbare totala de stil. Revin cu detalii dupa ce o citesc.

Alte comicsuri ale lui Lansdale sunt:

• seria de 4 numere Blood and Shadows, despre un hingher transformat la detectiv particular care studiaza cazul unui serial killer care se dovedeste a fi Lord of Razor, god of all pointy and sharp object, care are lame de ras in loc de degete si se incaltza cu capete de oameni. Extrem de haios, dar cam incoerent la plot. Dialoguri si monologuri delicioase;
• Dead in the West e transpunerea BD a unuia din romanele clasice ale lui Lansdale. Un reverend care si-a pierdut credintza in Dumnezeu dupa ce a facut sex cu sora-sa, este confruntat din nou cu divinitatea care ii acorda o noua shansa fiind nevoit sa apere un sat din Texas de armata de zombie a unui shaman indian linshat de localnici. Recomand si romanul, ca sa vedetzi cam din ce zona isi trage seva Dark Towerul lui King;
• On the far side with Dead Folks e despre un vanator de recompense dintr-un Texas futurist care e rapit de congregatzia Lazarus, o organizatzie postapocaliptica care promoveaza zombificarea si foloseste calugaritze sexy pe post de body-guarzi.

Filmele vorbite pe la spate - octombrie 2010

Filme musai

Cell 211

O surpriza majora din partea spaniolilor, campion al premiilor Goya de anul asta (Oscarul spaniol), venit din partea unuia Daniel Monzon de care mai vazusem mai demult ceva SFuri spaniole austere. Cell 211 n-are nimic SF, e film de pushcarie, dar spre deosebire drame "pe indelete" gen Shawshank, Oz etc., asta are un spirit de reality show, se petrece tot in vreo 24 de ore, e filmat cu camera digitala, are un ritm alert (dar nu hiperalert, ci tensionat) si unu din cele mai bine dozate suspansuri pe care le-am vazt in ultima vreme.

Filmu incepe cu un inspector de puscarie in prima zi de servici, care se preumbla prin aripa dezaxatzilor si cremenalilor de ultimu hal, si cum se plimba el asa ii pica ceva in cap si se baga intr-o celula goala sa isi revina. Pana sa-si revina el, are loc o rascoala a puscariasilor si colegii nu mai apuca sa vina dupa el sa-l scoata. Dar nici puscariasii nu-l cunosc, ca era in prima zi de servici. Cum era baiat destept, isi ascunde repede papucii, cureaua si sacou', si iese din celula goala sustzinand ca si el e dintre puscariasi dar e mai proaspat, venit din alta aripa. Seful puscariasilor, o bruta nasoala care seamana leit cu vocalu de la Grand Magus, se uita la el mai crucish, parca nu i-ar venit sa-l creada, dar nici n-are de ce sa nu-l creada. Fara papucii si sacou arata cam nasol, era cam neras (din principiu), budigai n-avea pe el (dintr-un principiu al nevestei), bashka era si lovit la cap (sustinand ca s-a batut cu gardienii). Si uite-asa incepe un joc de-a soarecele si pisica in care eroul devine preten la catarama cu brutele care conduc revolta, si in acelasi timp nu stie cum sa faca sa scape de-acolo fara sa se prinda careva ca i-a fraierit. Miza revoltei sunt niste teroristi din Tzara Bascilor, care in mod normal nu e voie sa fie tzinutzi in acelasi loc cu dezaxatzii (datorita nu stiu carui legamant guvernamental), iar puscariasii amenintza sa dea aspectul in vileag spre presa, ba sa-i mai si omoare pe teroristi. Puscarie, puscarie, dar totu pana la dragostea de patrie!

Filme contra plictiselii

The Kovak Box

Ca tot veni vorba de Daniel Monzon, mi-am amintit de un film SF de-a lui vazut acu vreun an, pe care am uitat sa-l pomenesc pe blog. Asta nu e nici pe departe atat de bine strunit ca cel de mai sus, da e simpatic orishicum, un thriller supranatural cu actori spanioli chinuindu-se sa vorbeasca engleza. Creca v-am mai spus, in Spania s-a cladit o intreaga industrie SF, fantasy si horror in jurul festivalului Sitges si a unor case de coproductzie americano-spaniole care finantzeaza filme mai independente asa. Uneori sunt filme spaniole suta la suta, alteori mai lucreaza cu regizori sau actori american sau ii pune pe totzi actorii sa vorbeasca in engleza. Printre regizorii americani care s-au lansat pe filiera asta e Brad Anderson (Mashinistu), printre regizorii spanioli ii pomenesc pe Balaguero (Rec) sau Iglesia (Perdita Durango), iar dintre filmele facute de spanioli dar cu actori principali americani pomenesc Fragile,  Oxford Murders si acest Kovak Box.

Asta cu vorbitu in engleza poate parea un pic nasol, e ca si cum ai face filme romanesti in care ai obliga actorii sa vorbeasca in engleza. Pe de alta parte, actorii principali sunt de regula americani , in plus totdeauna mi s-au parut sexy spanioloaicele care se chinuie cu engleza si cam toate filmele astea exploateaza trucul (aia de facea taietzei in Oxford Murders, aia de facea cafea lui Mashinistu, etc.) Este o tipa din asta si in Kovak Box. In fine, aici e vorba de un scriitor SF venit in Spania care incepe sa remarce o suita de sinucideri in serie ce par toate declansate de ascultarea piesei Gloomy Sunday. Mai e implicat si un mad scientist ungur pe nume Kovacs (pocit de americani in Kovak). Mai multe spoilere nu dau, e un thriller SF fara efecte speciale, cam shaizecist si naiv (are ceva din stilul recentului The Box), de aici si senzatia ca te uiti la un episod mai lung de Twilight Zone. Dar oricum mi se pare foarte relaxante thrillere astea spaniole.

Avalon

Un film din generatzia de aur a filmelor despre realitatile virtuale aparute cu duiumul acu 10 ani (Dark City, Matrix, Existenz, etc.) pe care l-am ratat la momentul prezentarii sale in prima editie a TIFFului clujean. Poate unii shtitzi, la aparitzia lui Matrix a fost un mic scandal legat de presupusa inspiratzie a filmului din franciza manga Ghost in the Shell, publicata incepand de la finele anilor 80 si ecranizata in mai multe lung metraje de animatzie, seriale TV si jocuri video, primul dintre ele, din 95 fiind regizat de un anume Mamoru Oshii, devenit intre timp lider de scoala cyberpunk in Japonia si unul din cei mai respectabili regizori de animatzie SF serioasa (autorul singurei animatzii nominalizate la Palme D'Or, adica Ghost in the Shell 2). Fratzii Wachowski au recunoscut ca animatiile lui Oshii i-au inspirat in crearea trilogiei Matrix, dar Oshii a trebuit sa traiasca cu  multzumirile si frustrarea pionieratului (nu mai vorbesc de autorul benzii desenate originale, pe care l-a uitat lumea cu totu - Masamune Shirow). Asa ca a decis sa-si mai potoleasca frustrarea filmand propria sa versiune de Matrix, acest Avalon, una din putzinele tentative ale lui Oshii de a face filme cu actori.

Cel mai dubios (si interesant) lucru e ca filmu e polonez, filmat in Polonia, cu actori polonezi si dialoguri in poloneza. Regia si echipa tehnica sunt japonezi. Si ideea, care e atat de puternic scufundata in jargon de gamer incat face filmul dificil de urmarit de catre cineva care nu e geek ori n-a jucat macar un RPG la viatza lui. Asta e punctu slab al filmului, e cel mai geekish dintre toate filmele de soiul asta. Probabil si cel mai ieftin, efectele speciale sunt cam austere dar nu nasoale, adica se potrivesc in povestea filmului, avand in vedere ca cea mai mare parte din scene sunt, teoretic, nivele ale unui joc video gen Counterstrike la scara planetara (prefigurand cu ani buni inainte moda World of Warcraft) care reuseste sa acapareze pe toata lumea si in care punctele facute pot fi convertite in bani, asa ca unii isi dedica integral viatza participarii la joc. Problema e ca de la o vreme gamerii astia nu mai stiu cand sunt in joc si cand in afara lui asa ca realitatea incepe sa scarztaie pe la cusaturi. Avalon n-a avut mare succes nici atunci (Counterstrike aparuse dar nu devenise un fenomen), iar acu cam aluneca in uitare (mai ales ca sta sa explodeze blockbusterul oarecum similar Tron), asa ca ramane proiectul frustrat al unui pionier care n-a stiut sa profite de pozitia de avangarda (relativ, caci animatziile sale n-au trecut chiar neobservate).

The Experiment

 

The Experiment e remakeul lui Das Experiment, filmu care l-a pus pe harta pe neamtzu Oliver Hirschbiegel (Untergang, Invasion). Varianta americana e facuta de creatorul serialului Prison Break care pare-se are un fetish pt puscarii. Ambele filme se bazeaza pe un roman care la randul lui se bazeaza pe un experiment psihologic facut la Stanford in anii 70: au bagat in puscarie doua echipe de oameni cumsecade, una imbracata in gardieni si una in puscariasi, sa simuleze cum ar veni o puscarie cu cateva reguli stricte dar nu cine stie ce - sa nu comenteze, sa nu se bata, sa pape tot din farfurie, sa respecte rutina de puscarie. In cateva zile, subiectii s-au identificat atat de bine cu personajele incat au inceput sa-si faca chestii nasoale rau, cum ar fi ca aia in uniforma sa se pishe pe aia in zeghe, iar aia in zeghe sa organizeze o revolta prin care sa-i uzurpe pe paznici. Din experiment a reiesit in mod foarte nasol disponibilitatea omului de a face role-playing pana la identificare totala, in special cand rolurile reflecta un raport de putere.

Varianta americana ii are pe Adrien Brody ca lider al pushkariasilor si pe Forest Whitaker (care a slabit enorm) ca lider al paznicilor. Filmu mi s-a parut cam sec, dar creca din cauza ca stiam tot ce avea sa se intample si scenariul se tzine destul de aproape de versiunea nemtzeasca, desi in aia parca au mai fost si niste scene in pus destul de relevante, mai spre finalul filmului.

Repo Men

Repo Men e versiunea mai serioasa a minunatului musical horror Repo - The Genetic Opera, cu Sarah Brightman si Paris Hilton daca va putetzi imagina asa ceva, un fel de Jesus Christ Superstar al horrorului. Repo Men e mai serios, dar nu atat de serios pe cat ar fi trebui sa fie conform temei care dupa mine e foarte serioasa. Cica intr-un viitor futurist cancerosii pot sa-si faca transplant de organe cu plata in rate. Este si ceva program gen Prima Casa, sau Primul Pancreas, o smecherie bancar-guvernamentala prin care oamenii ajung sa lucreze o viatza doar ca sa-si plateasca matzu luat pe credit. Jude Law si Forest Whitaker (iarasi) sunt 2 executori judecatoresti care tre sa execute silit matzele ale caror rate au ramas in urma. Au ei un scanner care bipaie cand dai cu el peste un organ cu ratele neplatite si daca te prinde cu unu de ala, pe loc te taie si itzi scoate icrele si te lasa in mijlocul drumului dar potzi specifica daca vrei ca starvu sa-tzi fie abandonat intr-o ambulantza.

Jude Law are un accident si trebe sa-si ia o inima noua pe datorie, ceea ce-l pune in postura de rau platnic si uite asa vanatoru devine vanat iar fostul sau coleg de birou, Whitaker, e pe urmele sale. Law se cupleaza cu gagica din Predators, care era pe drumuri demult din pricina unor rate restante la limba. N-as vrea sa dau spoilere dar la sfarsit e o faza atat de what the fukk incat mi-am luat capu in maini. La un momendat Jude Law isi baga mana in propria burta, pe sub coaste, sa isi palpeze inima, treaba care era super daca o vedeam in Machete, dar nu in drama asta siropoasa. Ce-i drept, ia si o aspirina inainte si cam scrasneste din dintzi. In fine, nu e chiar spoiler, poanta filmului e alta, nu prea spectaculoasa.

Desi e aprox. aceeasi idee ca in musical, cica cele 2 filme n-au nici o legatura unu cu altu. Musicalul s-a nascut dintr-o piese de teatru, filmu din romanul unui anume Eric Garcia (care a mai scris Matchstick Men). Nimeni n-a dat in judecata pe nimeni. Din pacate, ca si recentul Surrogates, filmu da de peretzi cu o idee buna si un comentariu social foarte puternic, transformand povestea intr-una cu impuscaturi si karate si un soundtrack de comedie care nu se pupa nicicum cu mesaju si actorii sobri. Se vede de la o posta ca regizoru e debutant, nu stiu cum de l-au angajat. N-ar trebui sa ai macar 3 filme la activ inainte sa vrei sa devii regizor?

Jonah Hex

Jonah Hex e cea mai tare banda desenata western care s-a facut vreodata. Pt ca e horror, funny si brutala. Pt ca Dark Towerul lui Stephen King a furat o gramada de idei din ea. Pt ca la un moment dat a fost scris de Joe Lansdale, cu sudisti, pentru sudisti, de catre sudisti. Orice fan Johnny Rebel sau Johnny Cash a citit Jonah Hex. Creca si Clint Eastwood a citit Jonah Hex. Eroul principal e un cowboy sudist supravietzuitor al Razboiului de Secesiune, mutilat, mizantrop si alcoolic, cu darul de a vorbit cu mortzii, cu o slabiciune pt prostituate, un accent sudist vero si o ura patologica fatza de yankei. In banda desenata el se bate cu indieni, cu canibali, cu animale, cu femei, cu zombie, cu monstri lovecraftieni, vrajitori si extraterestri. La un momendat se intalneste si cu Batman (de cand DC Comics l-a scos pe Jonah Hex din BDurile adresate adultilor si l-a adus mai in mainstream).

In film rolul lui Jonah e fiul vitreg al Barbarei Streisand, Josh Brolin, specialist in roluri sudiste (No Country for Old Men, W.), inamicul sau e John Malkovich. In roluri secundare, Aidan Quinn (ca presedinte SUA), Michael Shannon (nebunu din Bug si Revolutionary Road), Wes Bentley (junele din American Beauty), Michael Fassbender (Hunger, Eden Lake, Inglourious Basterds). Megan Fox (Transformers) in rol de prostituata, cu cel mai oribil corset pe care l-am vazut vreodata. Soundtrackul facut de Mastodon (care si apar prin film ca figurantzi) si de Seasick Steve (care canta I'm a good old rebel pe genericul de final). Scenariul facut de Neveldine/Taylor, creatorii francizei Crank.

N-am vazut asa o echipa stralucita de la Sin City incoace. Si-atunci cum e posibil sa iasa asa o balacareala de film?

• Sa fie de vina regizoru? (de desene animate, singurul nume anonim din toata echipa filmului). 
• Sa fie de vina faptul ca Jonah Hex e actualmente publicat de divizia mainstream din DC Comics (spre deosebire de perioada in care fusese scris de Lansdale, si publicat de Vertigo)? 
• Sa fie de vina editorul? (filmu abia trece de o ora si 10 minute, scenele violente sunt foarte prost editate, adica e filmata fatza eroului in timp ce se bate, nu bataia in sine, iar faptul ca actorii secundari mai sus enumeratzi au roluri aproape de figuratzie ma face sa cred ca la origini a fost mult mai lung).
• Sa fie de vina faptul ca westernurile n-ar trebui sa aiba un soundtrack heavy metal? (fie si unul facut de Mastodon)

Povestea e cu Jonah Hex asta care e angajat de presedintele SUA sa opreasca un atac terorist la sarbatorirea centenarului de la Declaratia de Independentza. Teroristul e Malkovich, care a reusit sa puna pana pe un super tun steampunk care e in stare sa spulbere in cateva minute un oras intreg (well, nu erau orasele asa mari pe-atunci, cateva casutze ingramadite acolo si o spanzuratoare). Una din putzinele dovezi de umor ale filmului e scena de la sfarsit, cand presedintele SUA vrea sa-l faca pe Jonah Hex sherif pe toata America. In lumina faptului ca Brolin l-a jucat recent pe (tot texanul) George Bush (in filmul W.), e foarte funny replica "this country doesn't need a sherif".

Conrad Williams (ed.): Gutshot (antologie)

Pedigree:
- nominalizare World Fantasy Award (pt. antologie)

Pentru noi, europenii, si mai ales pentru est-europeni, westernul a avut dintotdeauna ceva magic, ceva de legenda-mit, ceva similar sentimentelor produse de aventurile heroic-fantasy. Genul spaghetti western (in film) si mai apoi saga Dark Tower (in literatura) au stiut sa exploateze de minune acest sentiment, insa prea putzin s-a progresat in directzia a ceea ce azi numim weird western.

In literatura s-a mai scris una alta - pe langa seria Dark Tower (corcita din ingrediente spaghetti western si heroic fantasy tolkienist), Joe Lansdale si cercul sau de scriitori sudisti au promovat (din pacate mai mult in proza scurta) un mix de realism magic, horror si aventuri cu cowboy secesionisti. In banda desenata, Jonah Hex si Blueberry au facut umpic de istorie. In cinema treaba a stat dintotdeauna nasol. Ar fi trebuit sa avem in 2013 primul film din trilogia Dark Tower cu Russell Crowe, insa proiectul e deocamdata in pioneze. Ar fi trebuit sa avem un film Jonah Hex genial (cu Malkovich, Fassbender, Brolin) dar a iesit o mizerie. Am mai avut o comedie cu Will Smith (Wild Wild West), experimentul ratat Cowboys and Aliens si prin anii 70 Westworldul lui Crichton. Si cam atat. Nici un exponent cu adevarat memorabil al genului.

Antologia Gutshot a fost gandita sa contribuie la awarenessul legat de genul weird western si a avut parte de o nominalizare World Fantasy, meritata zic eu. E prima antologie-manifest a genului (urmata la scurt timp de inferioara Dead Man's Hand ingrijita de JJ Adams) asa ca are toate shansele sa ramana in istorie la fel cum a ramas antologia Mirrorshades ca piatra de temelie a cyberpunkului. 

Partea mai nasoala e ca westernul chiar e un gen cinematic. Am incercat de-a lungul vietzii sa citesc si ceva literatura, dar in afara de Cormac McCarthy si ceva Zane Grey prin copilarie nu m-a prins nimic, tot timpu mi se parea ca citesc scenariile unor filme (chiar si la Dark Tower, pe care l-am si abandonat din cauza asta).

Credeam ca acelasi sentiment mi-l va trezi si volumul de fatza, ca voi citi povesti de aventura cu intamplari hazlii ori horror. Partzial asa e, cam pe tonul asta debuteaza volumul, insa destul de repede am descoperit o dimensiune pe care nu o banuiam, cea lirica. Numerosi autori pastreaza peripetziile la un nivel minimal, preferand sa pluseze la partea stilistica, uneori chiar cu un fel de poeme in proza, cu descrieri (de peisaj, dar si psihologice) foarte puternice. Dimensiunea asta contribuie in mod laudabil la senzatzia de realism magic care, imi dau seama acum, n-a fost niciodata straina westernului literar, dar nu stim noi destule despre el (de aia McCarthy de exemplu a ales westernul drept schema-cadru a operei sale). 

De antologatorul Conrad Williams nu stiam multe, de fapt il stiam drept scriitor. In timp ce patronul editurii (PS Publishing) care a scos acest volum, Peter Crowther, e inclus in antologie ca autor al uneia din povesti. Umpic dubios.

Ia sa vedem cuprinsul:

Povestile tari (4-5 stele)

Beasts of Burden, de Sarah Langan. Un potcovar gaseste in pragul usii un bebelush cu numarul 666 tatuat pe ceafa si realizeaza ca e fiul ilegitim facut de fosta iubita cu Diavolul insusi. Decide totusi sa creasca copilul si sa il invetze arta potcovitului, o meserie care ii prinde foarte bine pustiului cand, mai tarziu, i se ofera shansa de a potcovi pacatoshii din Iad. In ciuda subiectului oarecum aberant, proza este foarte lirica si expresiva, ca tot ce am citit de Sarah Langan. Astept cu nerabdare o culegere de proza scurta a autoarei-revelatzie a ultimilor 10 ani in literatura horror.

White Butterflies, de Stephen Volk. Trista si fatidica, cu ceva din spiritul lui Cormac McCarthy dar si al Calauzei fratzilor Strugatzki, acest poveste "eastern" se petrece in stepa cazaca, in preajma cosmodromului Baikonur (Cape Canaveralul rusilor), intr-o Rusie destramata si saracita. Doi fratzi isi castiga existentza adunand fier vechi ramas de la rachetele lansate de cosmodrom. Autorul nu e chiar scriitor, meseria lui de baza e de scenarist (vezi filmele Gothic si mai recentul Awakening), probabil de aia proza lui are un foarte puternic impact vizual.

Splinters, de Peter Crowther si Rio Youers. Zombie western umoristic in stilul lui Lansdale, despre o familie de rednecks care se trezeste cu unchiul mort in tarnatzul casei. Bunica recunoaste ca l-a ingropat cu o bucatzica din crucea pe care a fost rastignit Isus, insa e prea tarziu pentru regrete caci intreg cimitirul invie si satenii tre sa tzina piept crizei zombie. Crowther e patronul editurii PS Publishing (care a scos volumul de fatza), iar Rio Youers e unul din tinerii promitzatori care s-au lansat la aceasta editura. Asa ca am fost putzin sceptic, dar in final nuvela s-a dovedit foarte entertaining si bine scrisa. 

The Ghost Warriors, de Michael Moorcock. Cea mai lunga nuvela a volumului si singura reeditata. Moorcock e o legenda vie a literaturii fantasy si autorul unuia din ciclurile celebre ale genului, Elric Albinosu (comparabil cu Lord of the Rings, Game of Thrones, Dark Tower). Pe langa saga Elric, autorul a avut si un interesant ciclu de nuvele politziste steampunk, avandu-l ca erou principal pe detectivul Seaton Begg. Nuvela de fatza face parte din respectivul ciclu. Detectivul isi urmareste nemesisul din Londra pana in Vestul Salbatic, incercand sa dejoace planul acestuia de a-i duce pe totzi indienii ramasi prin rezervatzii intr-o lume subterana in care sa-si reconstruiasca civilizatzia.

Blue Norther, de Zander Shaw. Autorul este un debutant absolut si se prezinta drept pescar in postfatza. N-a mai scris nimic si cu atat e mai surprinzatoare calitatea textului sau, extrem de liric si lugubru, aproape bacovian, povesteste despre un cowboy care se scoala din mormant sa se razbune pe cei care i-au facut felul. Nu se intampla mare lucru, dar textul si frazeologia mioritica sunt de mare clasa.

Povestile ok (3 stele)

What Doth God Wrought, de Adam Nevill. O speculatzie horror despre originile miscarii mormone. Oficial, aceasta se trage din invatzaturile unui inger (pe nume Moroni, wtf!?) care i s-a aratat intr-o peshtera lui Joe Smith Jr., un escroc din secolul XIX si principal promotor al poligamiei in civilizatzia occidentala (a adunat 27 de neveste pana cand au incetat sa i le numere). In nuvela de fatza, un cowboy urmareste carutzele unui grup mormon care i-a rapit nevasta si fiica. Incercand sa le salveze, realizeaza ca mormonismul are si elemente de vampirism in motivatzia sa.

The Boy Thug, de Christopher Fowler. O banda de talhari din vremurile goanei dupa aur omoara familia unui baietzel si il adopta pe acesta drept ucenic in arta talhariei. Povestea incearca sa-l imite pe Cormac McCarthy si e in general misto scrisa, dar actziunea se intinde peste vreo 10 ani, ceea ce e cam mult pentru o proza de 15 pagini, lasand impresia ca e rezumatul unui roman, chestie pe care am mai acuzat-o cu privire la proza scurta a lui Fowler.

Those Who Remember, de Joel Lane. Autor de gay horror urban englezesc de care ma lovesc tot mai des in ultima vreme. Din pacate proza sa de aici n-are nimic de a face cu westernul, ci se inscrie in stilul obishnuit al autorului: un individ e vizitat de fostul sau iubit, un gay junkie hartzuit de traficantzii de droguri.

El Camino del Rojo, de Gary McMahon. Nu mi-a placut nimic din ce am citit de McMahon pana acum si nici asta nu e grozava, dar are impact ca proza horror, imitand destul de aproape stilul (si ideile) lui Stephen King din primul volum Dark Tower. Cam pe aceeasi idee, un cowboy il urmareste pe omul negru care i-a omorat familia si care lasa in urma sa tot felu de semne mistice ce provoaca vedenii fantasmagorice.

Ghosts, de Amanda Hemingway. Nici o legatura cu Ernest. Amanda e o autoare de fantasy britanic pt. copii, gen Harry Potter. Contributzia ei aici e un fel de poem in proza in care istoria Vestului Salbatic e povestita pe fast forward din perspectiva fantomelor indienilor si cowboylor mortzi de-a lungul istoriei. Simpla, dar foarte placuta la citit.

The Bones that Walked, de Joe Lansdale. Texanul Lansdale nu cred ca mai are nevoie de prezentari pe blogul asta, am scris despre el de m-am saturat. Ce e nou in aceasta povestire e ca nu-i atat de buna pe cat ma obisnuisem. Ma obisnuisem ca in antologiile la care participa, contributzia lui Lansdale sa fie una din prozele vedeta ale volumului (de obicei pusa pe la final, ca sa plece cititorul cu o impresie buna la inchiderea cartzii). Aici e inghesuita pe la mijloc, unde se baga balastul in antologii. Un cowboy cauta o mina de aur secreta populata de niste monstri din folclorul amerindian. Ar trebui si noi sa raspandim zvonul ca Rosia Montana e bantuita de vampiri.

The Alabaster Child, de Cat Sparks. Poveste postapocaliptica feminista despre pelerini ce cauta in deshert relicve ale civilizatziei prenucleare si un orfelinat-oaza la care femeile gravide poposesc si fac un ban cinstit vanzandu-si copiii. Autoarea australiana e destul de populara pe continentul lor, fiind frecvent finalista a premiilor Ditmar.

All Our Hearts are Ghosts, de Paul Atkins. In anii 30 o echipa de la Hollywood lucreaza la primele westernuri si angajeaza un cascador batran, care e unul din ultimii supravietzuitori ai Vestului salbatic adevarat de la finele secolului XIX. O proza nostalgica, cu o vaga sugestie de realism magic in poanta.



Some Kind of Light Shines from Your Face, de Gemma Files. In timpul depresiei din anii 30, o fetitza e adoptata de un circ in care lucreaza unele personaje de mitologie (greaca).


In the Sand Hills, de Thomas Tessier. Un recuperator cauta pe un gagiu care a fugit cu banii unui mafiot in salbaticie, iar cand il gaseste da peste niste surprize horror.

Black Rider, de James Lovegrove. Poveste nostalgica despre copilarie, cu doi pusti care se joaca de-a cowboyii si indienii si se impusca din greseala cu o arma adevarata. Incarcata de evocari ale copilariei, nu putea lipsi dintr-o astfel de antologie.

 Povestile slabe (1-2 stele)

Waiting for the Bullet, de Mark Morris. O dereglare spatzio-temporala face ca pe suprafatza Americii sa se manifeste uneori scene istorice cu impuscaturi din Vestul Salbatic, iar turistii se dau in vant dupa detectarea si vizitarea unor astfel de locatzii, cu riscul de a cadea victime gloantzelor care calatoresc in timp. Ideea nu e rea, dar scriitura e proasta.

Kiss the Wolf, de Simon Bestwick. Un oras obisnuit din zilele noastre e invadat de calaretzi venitzi din Iad care dau foc la tot si omoara pe toata lumea. Unul din supravietzuitori refugiatzi prin paduri solicita ajutor unei vrajitoare. Poveste fusharita, lipsita de orice calitatzi in afara de ritmul alert al actziunii care duce spre o poanta de final rezonabila.

The Passage, de Alan Peter Ryan. Horror realist, brutal, si minimal. Doi vacari isi cauta colegul care a disparut cu vacile. Il gasesc mort si castrat de catre indienii Comanche si se duc sa-l razbune intr-un mod la fel de brutal. N-are nici o miza povestea, din pacate e chiar in deschiderea volumului si itzi cam taie avantul.

*****************************

Bineintzeles, fiind o antologie britanica, are preponderent autori britanici. Westernul adevarat s-a scris si s-a trait in America, asa ca autorii astia nu-s tocmai din miezul problemei. Avand in vedere ca nici tema antologiei nu e foarte ortodoxa, e pana la urma un lucru benefic, autorii luandu-si diverse libertatzi cu repozitzionarea arhetipurilor western. Proportzia de 5 (povesti tari), 11 (asa si-asa), 3 (slabe) e destul de standard pentru o antologie buna cu proza originala (deci nu un best of).

Concluziile cu care am ramas au fost confirmarea ca trebuie neaparat sa o citesc pe Sarah Langan, iar revelatziile volumului au fost Rio Youers, Stephen Volk si debutantul absolut Zander Shaw, autori de la care insa nu prea mai am ce gasi. Dezamagiri nu am avut (poate doar Joe Lansdale), autorii prozelor slabe fiindu-mi cam necunoscutzi.

- plusuri: genul weird western e foarte slab reprezentat in cultura pop moderna, si e un teren fertil pentru experimente
- minusuri: autorii britanici se eschiveaza de la a scrie western in spirit american, iar uneori deviaza prea puternic de la gen
- recomandare: va ramane cunoscuta drept cartea definitorie a genului weird western (cam ce a fost Mirrorshades pentru cyberpunk) deci amatorii de proza fantastica ar trebui sa se puna la curent cu ea

Filmele vorbite pe la spate - vara 2011

Filmele musai

Drive

De danezul N.W.Refn am auzit pe la TIFF cand amicii mi-au recomandat Fear X si trilogia Pusher, dar le-am ignorat recomandarile pt ca pe vremea aia eram sub influentza curentului Dogma95 si uram din suflet cinemaul danez.

Intre timp mi-a mai venit mintea la cap si m-am apropiat de Refn din alta directie, cu doua filme misto de care am mai povestit pe-aici - Bronson si Valhalla Rising. Iar acu se pare ca in sfarsit i-a pus Hollywoodul mana in ceafa si l-a pus sa faca aceasta ecranizare care a facut furori pe la Cannes si e nominalizat sigur pe la Oscarurile viitoare. In rolurile principale sunt tinerii oscarizatzi in ultimii ani Ryan Gosling (Half Nelson + evreul nazist din The Beliver) si Carey Mulligan (An Education, Never Let Me Go). Prin roluri mai mici apar Christina Hendricks (Mad Men) si Ron Perlman (Hellboy).

In film Gosling e un shofer care ziua face cascadorii si noaptea jafuri. Tot timpu cand merge cu masina (adica foarte mult din film) se aude o muzica foarte misto (retzeta mai veche a regizorului). Are o tentativa de a se combina cu vecina jucata de Mulligan dar intre timp se amesteca si intr-o combinatzie nasoala cu mafiotul evreu jucat de Ron Perlman. Pana la urma se lasa cu violentze nasoale, chiar foarte nasoale daca imi amintesc de creierii Christinei Hendricks facutzi ferfenitza cu un shotgun. Momentele violente sunt scurte, dar brutale si explozive, cum era si in Valhalla Rising. Si tot ca acolo, eroul e un tip taciturn care nu se lasa pana nu-si vede treaba rezolvata.

O poveste simplista, care nu se indeparteaza prea mult de cele din filmele lui Vin Diesel cu masini, dar pusa intr-un film doldora de stil, candidat sigur la Oscaruri. Si inca o dovada ca dintr-o poveste de 2 lei se poate face un film excelent, daca ai cu cine.

The Extraordinary Adventures of Adele Blanc-Sec

Luc Besson era cool el cand a aparut, pana dupa Al cincilea element, apoi mi-am bagat picioarele cand s-a apucat de facut filme de actiune (mai mult de produs si scenarizat decat de regizat), iar dupa ce s-a apucat de desenele animate cu Minimoys am uitat complet ca exista.

Iata totusi ca s-a intors, dar parca nu mai e el, ci Jean Pierre Jeunet, pe care in acest film il imita pana la nerushinare. Daca reusesti sa treci peste asta (itzi ia un pic de efort de vointza), e un film foarte entertaining de aventuri fantastice si pariziene de epoca (inceput de secol 20), ecranizare a unui ciclu de benzi desenate ale relativ legendarului Jacque Tardi (intens tradus si in engleza in ultima vreme). De fapt filmu asta ecranizeaza doar cateva capitole din seria Adele Blanc-Sec, Besson anuntzandu-si intentziile de a transforma filmul in trilogie. Nu stiu daca incasarile o sa-i permita (am aflat de existentza filmului intamplator, marketerii nu par sa-i dea atentzie), pe de alta parte, daca s-a incapatzanat sa faca o trilogie intreaga cu Minimoys aia, poate se tzine si de proiectul asta.

Povestea, un mix de Indiana Jones+TinTin feminist, e despre o frantzuzoaica simpatica, Adela asta, care trebuie sa faca rost de mumia medicului personal al faraonului Ramses, sa o ajute sa-si readuca la viatza sora intrata in coma in urma unui accident de tenis. In timpu asta Parisul e bantuit de un pterodactil care nu prea are legatura cu restul plotului (de fapt filmul grupeaza mai multe povestioare din banda desenata si e cam fragmentat cu side-ploturi).

Spielberg ar trebui sa fie shifonat de filmu asta din cel putzin 2 motive: e mult mai bun decat cel mai recent Indiana Jones al sau si estimez eu ca se va dovedi mai bun si decat iminenta trilogie TinTin (macar din cauza ca aia va fi desen animat, desi ar fi trebuit sa fie film in toata regula).

Filme asa si-asa

Mother's Day

Remake al unui torture movie abject din 1980 (cand se faceau filme horror cam dupa toate sarbatorile din calendar in afara de 1 Decembrie), in vana lui Last House on the Left, filmu asta ridica nivelul materialului original cu cel putzin 10 clase. Tot abject e, si tot torture movie, dar are cateva atu-uri.

In primul rand nu-s multe filmele dedicate zilei de 8 Martie. In al doilea rand, regia e facuta de Darren Bousman, autorul a 3 filme din seria Saw, plus musicalul Repo the Genetic Opera. In fine, nu e un geniu, dar macar e profesionist al genului si face filmul sa arate bine. In plus, aduce cu el cateva idei din Saw, legate de manipularea psihologica a victimelor, care face ca filmul sa se concentreze mai mult pe teroarea psihica decat pe tortura fizica, ceea ce confera cat de cat suspans filmului. In al treilea rand, in rolul negativ e o actritza care-mi placea tare mult in tinereze si care nu stiu unde a disparut intre timp, Rebecca DeMornay. O vreme a fost cuplata cu Leonard Cohen ceea ce a cam imbatranit-o, dar tot cool e.

Asa pe scurt, e povestea clasica cu un grup de oameni sechestratzi in propria casa de un grup de cremenali (aflatzi tot in propria casa, dar care fusese executata silit). Cremenalii sunt un grup de tineri rapitzi de mici copii de Rebecca DeMornay si programatzi psihologic sa creada ca sunt copiii ei si sa ii urmeze intru totul comenzile. Victimele sunt destul de antipatice si sunt starnite una impotriva alteia pentru a scoate la iveala afurisenia din fiecare, ceea ce face ca filmu sa para un episod ceva mai realist al seriei Saw. Noroc totusi cu o gagica gravida care e mai motivata decat ceilaltzi si lanseaza un conflict violent de tip mama versus mama, care adauga un nivel in plus de women empowerment si simbolism unei retzete de film altfel destul de standardizata.

Cowboys and Aliens

Nu inteleg de ce sunt atat de putine westernuri supranaturale in istoria cinematografiei (si nici de ce apar atat de putzine westernuri in ultimii ani, si alea remakeuri). Asta in conditiile in care in literatura genului are o traditie lunga, inclusiv cateva best selleruri (Dark Tower, cateva proze ale lui Lansdale, Jonah Hex daca punem la socoteala si banda desenata). In film, cam toate titlurile care au facut cat de cat valuri au fost ecranizari dupa benzi desenate, plus Wild Wild West. Nici Cowboys and Aliens nu face exceptie, si e facut de un regizor specializat pe ecranizari de carti ilustrate (Zathura si cele doua Iron Man).

Actorii sunt unu si unu - Daniel Craig in rolul unui bandit care se trezeste in desert amnezic si cu un laser lipit pe mana, Harrison Ford in rolul unui colonel in rezerva, Sam Rockwell in rol de barman si Olivia Wilde (din serialul House) in rolul unei extraterestre prostituate sau asa ceva. Din pacate aspectele astea speculative nu prea sunt speculate de film, care merge cam in linie dreapta de la un capat la altul, fara nici un dram de surpriza sau suspans si fara a-si lasa personajele sa se dezvolte.

Destul de repede lucrurile sunt clare: extraterestrii au venit in Vestu Salbatic sa foreze dupa aur si sa rapeasca gagici, iar cetatzenii onesti, atat cowboy cat si indieni, nu se lasa cu nici un pretz fraeritzi. Dupa ce se impaca (pe la inceput erau ciondanitzi), eroii pun umar de la umar sa dea de urma navei alienilor si sa-i trimita inapoi in ma-sa, nu inainte de a-si salva pretenii si familiile abductate. Treaba se intampla intocmai, cu fugariri pe cai, aruncat de grenazi si sulitzi, si putzine dialoguri. Peisajele sunt faine ca in orice western care se respecta, efectele speciale sanatoase (deci 2D) dar ideea nu e deloc exploatata, adica e destul sa inlocuiesti extraterestrii cu banditzi si itzi iese un western clasic, fara sa mai schimbi nimic in el. Si nici funny nu e, cum m-as fi asteptat.

In schimb confruntarea intre civilizatzii e ok, adica nimeni nu se mira de nimic si mi se pare corect sa fie asa, pe vremea aia lumea nu se prea mira, indiferent ca veneau extraterestri sau Jesus din Nazareth sau Aron Biro pe un scooter. Oricum contactul dintre cowboy si indieni a fost unul de acest tip, aparitzia extraterestrilor nu face decat sa adauge un jucator in plus pe tabla, si din punctul asta de vedere modul in care eroii gestioneaza problema e destul de "realist". Ar fi fost insa spatziu de manevra pentru mult mai mult. Din pacate, ca si Jonah Hex anul trecut, e un film care se poarta prea cu manushi cu tema generoasa.

The Ward

Inventatorul majoritatii cliseelor din filmul horror modern, John Carpenter s-a intors cu primul sau lung metraj de 10 ani incoace (intre timp a mai facut doar 2 episoade Masters of Horror). In rolul principal o are pe diva texana Amber Heard (Drive Angry, All the Boys Love Mandy Lane), deci sunt doua motive pt care am asteptat filmu asta cu sufletu la gura.

Dupa cum ne-au confirmat si George Romero, si Tobe Hooper in ultimii ani, ori legendele genului horror se senilizeaza incet-incet, ori producatorii nu prea ii mai cauta. Nu stiu de ce, poate ca statutul de legende ii impinge la a cere mai multzi bani decat sunt dispusi producatorii sa dea, mai ales acum cand tineri talentatzi si la inceput de drum (deci probabil mai eftini) sunt cam pe toate gardurile. Asa se face ca, la fel ca altzi colegi ai sai de generatzie, Carpenter nu mai iese din zona filmelor de buget mic, deci horrorul sau are de suferit dpdv tehnic (mai ales la efecte speciale). Regia experimentata mai compenseaza, dar pan la urma nu scapi de senzatzia ca vezi un film ieftin.

Nici Amber Heard nu e utilizata la potentzialul ei, sau nu i s-au dat suficienti bani sa-si arate potentzialul. In principiu ea joaca rolul unei gagici nebune care e inchisa la casa de nebuni alaturi de alte gagici nebune amenintzate cu lobotomia (treaba se petrece prin anii 70). Toate gagicile vor sa evadeze iar casa de nebuni e bantuita, deci filmu e pana la urma un fel de Sucker Punch fara efecte speciale, si nici ala nu era un film pe care sa-l recomand. Poate e un pic mai bun ca Sucker Punch (nu e atat de obositor), dar mai sufera si de pacatul ca are un plot aproape identic cu alt film un pic mai vechi al carui titlu n-o sa-l dau acum ca ar fi un spoiler major.

The Shrine

Un horror canadian care arata bine pt cat de ieftin e. Regizoru e foarte atent la atmosfera, suspans, lumini si umbre ceea ce face filmu sa para mult mai bun decat e. Principala problema e saracia dialogurilor, care suna de parca scenaristu se grabea la baie. Mai bine lipseau cu totu dialogurile, de fapt daca lipseau cu totu creca era supercool filmu asta. Noroc ca mai sunt si momente atmosferice si horror care iti mai iau gandu de la neajunsu scenariului.

Filmu e un mix intre Texas Chainsaw Massacre si Exorcistu, adica amesteca (intr-un mod coerent) povestea tip Scooby Doo cu cea de posesiune demonica. Partea cea mai cool e ca rednecksii violentzi in acest film sunt o comunitate ortodoxa din Polonia, in frunte cu 3 popi ortodocsi si un taietor de porci. La un momendat, pe o muzica supersinistra, se vad cei 3 popi cum stau in fatza unei biserici si enoriasii le pupa poalele, adica o imagine foarte banala prin partzile noastre, careia regizoru incearca sa-i dea o nota weird si lugubra (ceea ce face de fapt scena foarte amuzanta). Mi-a amintit de filmu Hostel, in care coborau aia intr-o gara din Cehia care arata absolut normal (=pt noi) dar era prezentata de parca era gura iadului.

Deci avem niste ziaristi americani care incearca sa se imprieteneasca cu niste tzarani din Polonia, dar astia ii alunga, ii fugaresc cu furcile si le scot ochii, iar la marginea satului mai e si o padure bantuita de satana care se amesteca in problema intr-un mod pe care nu pot sa-l deconspir fara sa dau spoilere. Desi foloseste 2 retzete de horror ultraobosite, The Shrine le cupleaza intr-un mod destept si anuntza un regizor cu mult potentzial, un anume Jon Knautz.

Filme nasoale

Conan

Baiatu epilat din poza de mai sus, luata din serialul Baywatch, cica e noul Conan Barbaru, adica a preluat rolul lui Arnold de acu 30 de ani. Probabil l-ati mai vazut si prin serialul A Game of Thrones. E drept ca si Arnold era epilat, dar sunt convins ca scriitorul Robert Howard nu asa si l-a imaginat pe Conan acu 100 de ani cand scria despre el. Din punctu meu de vedere Conan tre sa fie un tip cu par pe spate si cam nespalat.

In ultimul an, am tot pomenit de relansarea pe piatza a operei lui Robert Howard, parintele genului heroic fantasy - varianta culta (adica scrisa de scriitori, nu culeasa din popor) - si stramosul spiritual al trupei Manowar. Din pacate in plan cinematografic probabil proiectul e sortit esecului. Dupa Solomon Kane de anul trecut, un film bine facut dar cu un plot simplist si condamnat la distributzie straight-to-DVD, e randul lui Conan sa dea chix. Desi asta e prezentat drept blockbuster 3D menit sa lanseze pe rising starul din poza, ajutat de personaje secundare bune dar prost scrise de scenarist (Rose McGowan si Ron Pearlman), Conan Barbaru arata cam ca un episod de Xena Printzesa Razboinica, din pacate chiar si in ce priveste efectele speciale. De alea 3D nu mai vorbesc, ca nu exista, esti doar obligat sa portzi okelarii aia fara nici un rost.

Acuma ce e drept, Xena se trage din acelasi izvor spiritual ca si Conan, deci asemanarea nu e neaparat o nenorocire. Tematic vorbind, Conan respecta spiritul operei lui Howard, tipologia de personaje, miza plotului etc., toate astea ar trebui sa bucure orice fan Manowar. Din pacate asemanarea merge mai departe si la calitatzile tehnice, la scenariu si jocul actorilor. Filmat in Bulgaria, Conan n-are absolut nimic exotic in setting, la inceput am crezut ca e un film despre Tzara Motzilor. De sangeros e sangeros si asta trebuia sa fie un plus, dar sangele e complet facut pe calculator si izbucneste cand te astepti mai putin, in special din locuri din care n-ar trebui sa izbucneasca pentru ca pur si simplu nu prea circula sange pe-acolo. Nu functzioneaza nici ca hiperbola (cum e in filmul 300), pur si simplu sangele apare in imagine de parca a fost pus cu Powerpoint.

Nici nu inteleg de ce se mai da rating R pe scene de violentza cu sangele facut pe calculator, ar putea fi incadrat lejer in aceeasi categorie ca filmele cu sange verde sau albastru. Scenariul nu prea exista, nici macar prin comparatzie cu varianta din anii 80 cu Arnold. 90% din film sunt scene de bataie, nici una spectaculoasa. Mai speram si ca asta va fi primul film de tip superhero cu scene de sex, dar nu e decat una si aia fara rost.

Relansarea mitologiei Howardiene trebuia sa fie coordonata de Robert Rodriguez, cu nevasta-sa, Rose McGowan, in rolul lui Red Sonja. Pana la urma se pare ca Conan a fost facut de o cu totul alta echipa, cu un regizor neamtz specializat in remakeuri (Friday 13, Texas Chainsaw Massacre) si nici despre Red Sonja nu e clar daca se va mai face, tinand cont de esecul box-office al lui Conan. Desi nu prea intzeleg cum vine asta: oamenii de marketing sunt destul de cretini sa creada ca daca Conan n-a avut succes inseamna ca genul heroic fantasy n-are cautare pe piatza, in loc sa se gandeasca ca pur si simplu e un film prost si sa puna pe cineva sa faca unul bun. Pe de alta parte si spectatorii sunt suficient de tampitzi incat dupa o experientza nasoala sa conchida cu "eu nu mai merg la filme de astea", si uite asa tampenia unora o alimenteaza pe a celorlaltzi si invers, intr-o spirala vicioasa.

Interracial stuff

The Big Blow
de Joe Lansdale

Pedigree:
- Premiul Bram Stoker (pt. nuvela)

Recent McCain, fostul competitor al lui Obama, a propus o rezolutzie de pardonare a lui Jack Johnson, acuzat acu 100 de ani de incalcare a legii Mann Act, care interzicea sexul interracial, intre femei albe si masculi negri (ma asteptam totusi ca Obama sa propuna rezolutzia). Johnson e unul din primele simboluri americane istorice ale luptei impotriva discriminarii rasiale, fiind primul campion de box de culoare din SUA. Joe Lansdale, concetatzean al lui Johnson si fan al sporturilor bazate pe cafteala, ii dedica eroului aceasta bijuterie de roman biografic romantzat.

The Big Blow e una din lucrarile mainstream, de-a dreptul roman istoric, ale texanului Joe Lansdale. Asta e al n-spelea post despre Lansdale pe acest blog, asa ca nu il mai prezint inca o data pe autor, ci las niste linkuri la cronici despre Savage Season si Mucho Mojo (primele 2 volume ale seriei mystery Hap and Leonard), High Cotton si Shadows, Kith and Kin (cele mai cool colectii de proza scurta ale autorului), God of the Razor/Nightrunners (romanul nasty-horror care l-a pus pe harta pe autor), Jonah Hex (banda desenata western) si o scurta trecere in revista a operei sale.

La origini, Big Blow e o nuvela premiata cu Bram Stoker pe care autorul a labartzat-o pana a ajuns la 150 de pagini cu fonturi mari, scuza pentru Subterranean Press de a o republica pe post de roman intr-un volum subtzirel si foarte scump (traficat la 100 de dolari pe amazon, cu noroc pe la 40 in alte surse). Eu l-am primit cadou de Craciun de la Lansdale.

Daca pana aici am lasat impresia ca Lansdale e autor de romane politziste sau horror, The Big Blow schimba semnificativ macazul, incadrandu-se lejer la poveste istorica. Cele doua chestii istorice (si documentate) din poveste sunt:

• uraganul care a sters de pe fatza Pamantului orasul Galveston in anul 1900,
  
• si boxerul negru Jack Johnson, locatar si supravietzuitor al orasului pomenit, primul sportiv de culoare din SUA care au reusit sa isi faca un nume in contextul abuzurilor rasiale.

Cartea lui Lansdale romantzeaza usor niste evenimente reale din tineretzea lui Jack Johnson, care a fost remarcat de clubul sportiv din Galveston in timpul asa-numitelor Battle Royales, niste cafteli sangeroase intre negri, organizate ilegal, similare cu luptele intre caini din zilele noastre, la care se puneau pariuri pe tineri de culoare, inclusiv handicapatzi, care erau obligatzi sa se bata ca gladiatorii intr-un ring, uneori pana la moarte.

Jack Johnson s-a facut remarcat in timpul acestor cafteli si a fost provocat la un meci de campionul de box local, in ideea de a-l umili pe negru. Johnson insa a castigat spre indignarea autoritatzilor (si le-a aratat si putza spre deliciul publicului feminin), asa ca s-a incercat reducerea sa la tacere prin angajarea unuia din campionii natzionali, adus taman de la Chicago si platit sa-l bata pe negru intr-un meci oficial care avea sa dureze atatea runde cate erau necesare sa-l omoare. Necazu e ca taman in timpul meciului s-a pornit legendarul uragan care a omorat cateva mii de oameni si a luat pe sus ringul de box cu boxeri cu tot.

Povestea e scrisa intr-un mare stil literar, cu umor brutal, dialoguri superbe si detalii istorice si e considerata una din bijuteriile autorului. Varianta sa originala, ca nuvela de cateva zeci de pagini, se poate citi din volumul Mad Dog Summer and Other Stories, mai usor de gasit si mai ieftina decat romanul.

-plusuri: lucrare de mare finetze literara
-minusuri: nu-mi plac romanele istorice (in special alea despre cataclisme), dar asta e suficient de scurt incat sa nu ma deranjeze
-recomandare: lectura obligatorie, n-are nimic SF care sa sperie cititorul de mainstream

Filmele vorbite pe la spate - zvonuri, shmenuri, stiri furate

1. Dupa ce Alejandro Jodorowsky si-a dedicat ultima perioada a vietii benzilor desenate, si-a trecut peste orgoliu si a zis ca mai face un film, dar sa fie produs de David Lynch, sa joace Marilyn Manson si Nick Nolte si sa se numeasca King Shot, un ganster movie metafizic, conform www.shadowsonthewall.co.uk.

2. Tot pe site-ul ala sa cititzi cum si-a lansat Bruce Dickinson filmul horror Chemical Wedding, dedicat ocultistului Aleister Crowley. Premiera a fost la Cannes, unde Dickinson a dus delegatzia criticilor britanici in calitate de capitan al propriului avion, Ed Force One. Foarte misto mi se pare. Stirea asta e dedicata fanilor Iron Maiden care ma intreaba de ce-mi pierd vremea cu horrorul. Uitati-va la tricourile de pe voi, fratzilor!

3. Aventurile celui mai longeviv erou al benzii desenate francofone, TinTin, vor fi ecranizate de Spielberg pe baza unui scenariu de Steven Moffat (Dr.Who). Geniala mi se pare combinatzia, mai ales ca TinTin asta era pana la urma un fel de precursor al lui Indiana Jones.

4. Alta combinatzie de efect maxim va fi Guillermo del Torro regizand un scenariu al lui Neil Gaiman, anume ecranizarea benzii desenate Doctor Strange. Oricum, del Torro e pus pe fapte mari, i-au pus in carca cele doua filme The Hobbit care vor fi prequeluri la Lord of the Rings (nu stiu zau de ce e nevoie de doua filme pt o povestioara ca aia), si va fi producator pentru urmatoarele filme al concetatzenilor Innaritu (Babel) si Cuaron (Children of Men).

5. Spaniolii au urmat exemplul Masters of Horror si au produs propriul lor serial de gen, cu doar 6 episoade - Peliculas para no dormir, avand printre regizorii invitatzi pe Alex de la Iglesia si Jaume Balaguero. Bravo lor, si nu uitatzi ca horrorul hispanic e cel mai tare din parcare la ora actuala.

6. Fear Itself se pare ca a inceput deja, asta fiind un serial nou care e de fapt varianta orfana a sezonului 3 din serialul Masters of Horror produs de Mick Garris. Oricum, Fear Itself a ramas si fara titlul original si fara Garris, a ramas doar conceptul si o parte din regizori: John Landis, Stuart Gordon, la care se adauga regizorul noilor filme Saw, gagica care a facut American Psycho si ala cu Mashinistu. Sperantzele imi sunt slabe, motivul pt care s-a rupt Garris de proiect fiind cenzura noului format si greva scenaristilor.

7. Unul din filmele spaniolilor, Timecrimes, va suferi un remake cu David Cronenberg la bagheta. Originalul se numeste Los Cronocrimenes si tre neaparat sa-l vad.

8. Larry Blamire, creatorul genialului Lost Skeleton of Cadavra, revine cu partea a doua: The Lost Skeleton of Cadavra Returns Again! Blamire zice ca a fost incurajat de succesul serialului Lost, al carui titlu e accentuat in titlul filmului sau, ba mai mult, in distributzie apare si un actor secundar din Lost! Super marketing!

9. Cannesul de anul asta a adus o gramada de premiere beton: noul film al lui Charlie Kaufman, filmul lui Bruce Dickinson, Blindness - ecranizarea dupa Saramago.

10. Recomand documentarele Zoo (despre zoofili si dragostea dintre un cal si stapana sau stapanul sau - nu aruncatzi cu bolovani dupa mine, filmul e foarte artistic) si Terror's advocate (despre individul dubios care a fost avocatul marilor criminali ai istoriei).

11. Am zis io mai demult ca banda desenata e pe cale sa schimbe definitiv fatza cinematografiei si nu m-atzi crezut. Iata ca noul film Batman e pe locul 1 in IMDB, peste Godfather, ultimele hituri de box office au fost ecranizari BD (Wanted, Hellboy 2, Hulk, Hancock, Iron Man, Dark Knight) a aparut un superb trailer la Watchmen (filmul anului viitor), BD-istii Frank Miller si Jodorowsky se intorc la regia de film (The Spirit, King Shot), Robert Rodriguez lucreaza la Red Sonja (tot cu Rose McGowan), Daniel Clowes are 2 scenarii in lucru, David Fincher trateaza pt The Killer si The Goon, mai sunt in lucru Jonah Hex (regizat de creatorii Crank), Wonder Woman, Thor (cu Brad Pitt), Captain America, Dylan Dog plus o gramada de continuari la filmele care au facut deja bani.

12. Se lucreaza intens la Terminator 4, care isi propune sa fie inceputul unei noi trilogii, cu Josh Brolin (No Country for Old Men, Grindhouse) si Christian Batman Bale. Interesant.

13. Fratii Polish reiau colaborarea cu Billy Bob in filmul Manure. Unde o sa apara si Agent Cooper.

14.John Turturro se intoarce la regie cu Souls of Naples, despre ceva cershetori traind intr-un castel bantuit.

15.Clint Eastwood e cu un picior in groapa dar il regizeaza din nou pe Morgan Freeman in rolul lui Nelson Mandela.

16.Tim Burton si Johnny Depp ar trebui sa se casatoreasca. Urmatorul lor film, Dark Shadows, e un desen animat muzical cu vampiri.

17.Acu cateva luni se zicea ca Patrick Swayze moare. Acu s-a anuntzat ca inainte sa moara va juca in continuarea filmului Point Break. Poate il mai tzinetzi minte, a fost primul film american adevarat distribuit in Romania dupa revolutzie, si primul film in care atzi auzit de Keanu Reeves.

18.In jurul lui Judd Appatow se cimenteaza un "grup de lucru" de tineri actori/scenaristi/regizori pana ieri anonimi, azi vedete, de numele carora sunt legate succese recente ca Knocked Up, Superbad, Walk Hard: The Dewey Cox Story, 40 Years Old Virgin si inca o gramada. Urmatoarele proiecte sunt prea multe ca sa le enumar aici, dar oamenii se vor apuca si de SFuri, si de desene animate, cred ca vor sa cucereasca Hollywoodul.

19.Ridley Scott si Sigourney Weaver negociaza pentru Alien V, Darren Aronofsky pentru Robocop, Guy Ritchie pentru Sherlock Holmes (cu Downey Jr.) iar Arnold si Stallone vor apare in filmul indian Incredible Love.

20.Tarantino reia proiectul Inglorious Bastards, film despre al doilea razboi mondial in care trebuia sa joace Stallone cu Bruce Willis. Proiectul a fost ingropat si acum reluat cu nume vehiculate ca Brad Pitt si Di Caprio. Si tot Tarantino lucreaza la o colaborare cu Eli Roth, kung fu cu negri, regizat de rapperul RZA (responsabil de soundtrackul Kill Bill).

21.Filme de vazut, care au aparut deja pe DVD: Sukyiaki Western Django (spaghetti westernul lui Miike), Hell's Ground (primul film zombie pakistanez), Martyrs si A l'interieure (urmatoarele de pe lista revivalului horrorului frantzuzesc de care am tot pomenit), Funny Games si American Crimes (restantze de la TIFF), Son of Rambow.

Portofoliul de presa Biro 2012. Si ultimele concerte.

 
- Eu sunt Biro, ala cu rubrica de jazz de la Dilema, ii marturiseam unei gagici mai deunazi, intr-un gay bar din Cluj, incercand sa o impresionez cu ce aveam si io la indemana, sa ma strecor in sufletul ei, sa intind un pod de flori spirituale peste generatzii.
- Nu te cred, zice ea. Biro e un tip genial, tu esti un dobitoc.
Pana azi inca n-am reusit sa decid daca e ok sa o iau ca pe un compliment, ori dimpotriva. Cert e ca am trait un fel de experientza extracorporala, incercand sa ma dezic de mine, cel care eram acolo, fara sa pierd totusi legatura cu propriul creier de care, pana gasesc o solutzie mai buna, inca depind. Asa trebuie sa se fi simtzit Dan Diaconescu cand a demisionat din Partidul Dan Diaconescu.

E posibil ca incidentul sa aiba a face cu recentul sfarsit al lumii care a trecut pe nesimtzite, ca si celelalte dinaintea lui, insa a lasat cu certitudine urme emotzionale si spirituale in fiecare dintre noi. Am realizat cu ocazia asta ca sfarshitu lumii e ca un fel de sfarsit de saptamana, o scurta pauza inainte sa inceapa o noua lume la fel de kkt, cu o noua Luni dimineatza la fel de oribila ca si cele de dinainte. Scriu aceste randuri in timp ce la televizor cateva sute de zombie scutura gardurile curtzii lui Gigi Becali care le imparte prin gard bancnote de 500 000 in schimbul promisiunii ca il vor vota presedinte. Mi-au ramas toate sperantzele in expeditzia pe Marte din 2023, pentru care am decis sa-mi depun CVul. Incep sa intzeleg de ce dinozaurii si-au bagat pula, daca-mi permitetzi aceasta exprimare. Creca il aveau si ei pe Becali al lor, prin vreo comisie juridica a vreunui un parlament de 600 de tiranozauri ragaitori si stegozauri regurgitantzi.

In fine, articolu asta e despre altceva, un bilantz rapid al articolelor publicate in 2012 (in alte locuri decat pe blog) si al concertelor la care am mai fost in ultima vreme.

Printre altele am fost, tot zilele astea, un fel de guest DJ in acelasi gay bar mai sus pomenit, in care imi petrec ingrijorator de mult timp in perioada asta - dupa cum ziceam, presiunea sociala de a deveni gay e cumplita la Cluj (parintzi, avetzi grija unde va trimitetzi copiii la facultate daca vretzi sa avetzi nepotzi intr-o buna zi!). Am dat curs invitatziei principalilor promotori si DJ clujeni ai scenei indie, Ale si Silviu de la Slicker, care s-au ocupat de inveselirea mea in timpul acestui scurt dar intens sfarsit al lumii. Serata pomenita a fost dedicata promovarii topurilor de sfarsit de an pe care le-am incropit alaturi de cele doua gazde:

• un top 20 strict pentru grupul tzinta al Slickerului, adica hipsterii;
• si un top 10 alternativ, cu albume care ar putea placea hipsterilor daca ar auzi de ele (adica daca ar citi si alte site-uri decat astea care-i spala pe creier, adica Pitchfork si Reforma).

Am mai avut niste articole invitate la Slicker in ultimele luni, unul despre hipsteri si unul despre management si bere. Sper ca cineva se va urni sa faca din Slicker un site profesionist, capabil sa acumuleze traditzie, inainte ca organizatzii religioase de rit dubios precum Reforma sa puna mana pe monopolul hipsterismului romanesc.

Am mai avut asta vara si interviul de la FanSF, care e important nu pt. interviu in sine, cat pt. faptul ca la sfarsitul sau am postat si o scurta proza foarte draga mie, despre vremurile in care imi castigam existentza ca distribuitor Oriflame.

A aparut online si articolul meu din Esquire, un ghid al institutiilor carora tre sa va adresatzi in caz ca incepe apocalipsa zombie.

Sper ca atzi urmarit si articolele din Dilema Veche de anu asta, multe dintre ele sunt inca disponibile gratis. De exemplu cele despre evenimente care au avut loc in Romania in 2012:

• Cum ar fi asta, despre festivalul horror de la Biertan, primul festival de gen din Romania (gratis)
• Si asta, despre trupele care au fost la Tuborg Green Fest (gratis)
• Si asta, despre recentele ispravi ale lui Flea si Frusciante de la Red Hot Chili Peppers (gratis).
• Si asta, despre coverurile lui John Scofield (gratis)
• Si asta despre Portico Quartet (gratis)
• Si asta despre Carlos Bica (gratis)
• Si asta, despre Jack deJohnette (pe bani)
• Si asta, despre Phronesis (gratis)
• Si asta, despre Nils Petter Molvaer (gratis)

Am scris si cateva articole mai patriotice, despre ai nostri:

• Despre albumu lui Nicu Patoi (pe bani)
• Despre albumu lui Andries (pe bani)
• Si asta, despre avantgardistii Avant'n'gard (gratis)
• Si ar mai fi unu, care apare saptamana viitoare, despre post-rockerii nostri Valerinne, proiect promovat de Marius Costache aka Discordless

Si am mai scris despre fel de fel de albume, majoritatea din jazz, prog rock si world music, ca asta mi-e profilul rubricii:

• E asta de exemplu, din nou despre hipsteri, in contextul recentului album al lui Maxence Cyrin. (pe bani)
• Si asta, despre revenirea lui Yoko Ono inainte sa se duca de tot (pe bani)
• Si asta, despre relansarea celor de la Dead Can Dance (pe bani).
• Si asta, despre noul album al lui Ian Anderson de la Jethro Tull (pe bani).
• Si asta, despre o colaborare experimentala extremista dintre psihedelicii norvegieni Westerhus si Endresen (pe bani).
• Si asta, despre relansarea lui Neneh Cherry (pe gratis).
• Si asta, despre noul album Van der Graaf Generator (pe bani).
• Si asta, despre noul album Rush (pe bani).
• Si asta, despre coverurile de fanfara ale celor de la Dirty Dozen Brass Band (pe bani).
• Si asta, despre albumul post-mortem al celor de la Esbjorn Svensson Trio.(pe bani)
• Si asta, despre bassistul Christian McBride (pe bani)
• Si asta, despre coverurile lui Johnny Winter, de care facea Lansdale misto in Jonah Hex (pe bani)
• Si asta, despre albumul jazz al nepoatei lui Tolstoi (pe bani).
• Si asta, despre colaborarea dintre Beck si Philip Glass (pe bani)
• Si asta, despre colaborarea dintre mali-ezii Miriam/Amadou si diversi hipsteri de prin Noir Desir, Yeah Yeah Yeahs, Scissor Sisters etc. (pe bani)

Daca ar fi sa fac o selectzie de 5 albume dintre toate astea, pe care sa le recomand calduros celor care vor sa o ia pe scurtatura si sa nu mai citeasca toate aburelile pe care le-am scris, as alege cam așa:

• Philip Glass si Beck - Reworks
• Nils Petter Molvaer - Baboon Moon
• Rush - Clockwork Angels
• Dead Can Dance - Anastasis
• Neneh Cherry - The Cherry Thing

Deci cam astea au fost in 2012 contributiile mele la presa romaneasca, cu precadere la Dilema Veche, care nu stiu cat mai are de trait acum de cand cu miscarile tectonice produse de mogulul Patriciu; mai exact, se apropie momentul prefigurat de Ray Bradbury, cand presa de cultura va fi scoasa in afara legii. Poate ar trebui sa imi indrept atentzia spre presa golaneasca, spre un nou orizont de cariera in care as putea sa-mi exploatez patentele lingvistice pe care le-am lansat prin acest blog (expresiile "umpic", "la un momendat" si "creca", pe seama carora incepe sa se agite lumea). Am facut-o atunci (acu vreo 6 ani) in urma unui pariu cu un amic filolog, incercand sa verific teoria care zice ca in lingvistica uzul induce regula. Acum ma pomenesc ca citesc grafiile de soiul asta prin perlele de la bac si e-mailuri de la secretare de multinatzionale. In curand vor intra in regulamentul oficial al limbii romane. Language is a virus! Deci a venit momentul in care antrenamentul intru jurnalismul cacanaresc pe care mi l-am cultivat ar putea sa dea roade, ar putea sa-mi faciliteze angajarea la Dan Diaconescu, Click sau careva din astia care fac in prezent legea in mass-media romaneasca. Iar de n-or fi interesatzi de benzi desenate, filme cu zombie si stoner rock, voi invatza sa fac recenzii la meciuri de fotbal, tzatze de vedete, caci nevoia invatza omu.

***********************
Asa, si sa inchei cu concertele vazute in ultima vreme prin tzarile civilizate:

Trebuia sa merg la Morbid Angel dar n-a vrut nimeni sa mearga cu mine asa ca m-am culcat. Am ajuns la halul asta, in care mi-e lene sa-mi misc curu pana la un concert cu Morbid Angel (cu Nile in deschidere!); cand ma gandesc ca acu 15 ani eram disperat sa intru la Sarmalele Reci. Cateva zile mai tarziu, pe cand imi faceam planuri sa merg la Meshuggah, gagica-mea m-a anuntzat ca avem bilete la Tiger Lillies, "aia de care ai scris in Dilema, credeam ca-tzi plac!" Da domle, dar nu cand canta Meshuggah in aceeasi seara; dupa compromisurile pe care le-am facut mergand la Bon Iver in loc de Baroness, respectiv Cocorosie in loc de Eyehategod (incidente pe care le-am documentat aici), am decis ca e ultimul compromis pe care il fac pentru sex.

Am reusit sa ajung totusi la:

• serbarea de 5 ani de aniversare a comunitatzii stoner din lumea germanica, serbata printr-un concert gratuit a doua trupe aflate la inceput de drum, dar foarte interesante: nemtzii Samsara Blues Experiment si francezii (excelentzi) Mars Red Sky

•  turneul Rob Zombie-Marilyn Manson, cu Zombie eclipsandu-l categoric pe Manson cu un show imens si plin de circ, asa cum ii shade bine omului; 

• o serata perfecta cu Katatonia, Alcest si Junius, trei trupe de metal melancolic care se imita una pe alta insa il au fiecare pe vinoncoa;

• o serbare cock rock cu Steel Panther, autorii celebrului imn "fuck all day, party all night", care au facut vreme de 2 ore misto de vienezi; a fost si singurul lor concert fara tit flashes, desi (conform spuselor trupei) varsta legala pt. sex pe aici ar fi de 12 ani;

•   o serata gotica cu Lake of Tears si Moonspell, in amintirea vremurilor mizerabiliste ale vietzii mele (cand eram totusi destul de vesel, din cate imi spun prietenii care isi amintesc de mine mai bine decat reusesc eu insumi);

• un sublim concert cu cea mai cool trupa blues rock aparuta in ultimii 10 ani, Graveyard.

Deci cam asta e. Pana dupa anul nou sunt prin Cluj, daca vrea cineva sa ne batem, sa-mi lase aici un comentariu.

P.S. Da, stiu ca e ajun de Craciun, insa I have no fukkin life, so no fukkin Christmas. Cineva care mai e prin Cluj sa ma scoata la o bere, goddammit.