Madness in the Method
(regizat de Jason Mewes, din filmele cu Silent Bob)
Nu m-am omorat niciodata dupa comediile cu stonerii Jay and Silent Bob dar tre sa le apreciez tenacitatea, se tot fac de peste 20 de ani iar anul trecut chiar au iesit doua filme cu ei, impartzite fratzeste - unul regizat de Kevin Smith (Silent Bob) si asta care e regizat de Jay.
Pe primul nu l-am vazut, am intzeles ca e o continuare naturala a seriei, in schimb filmul asta e de factura meta, aproape un mockumentar - despre frustrarile lui Jay de a fi un actor nashpa si ambitzia sa de a invatza actorie pe bune dupa o carte de "method acting" care l-a ajutat si pe Daniel Day Lewis. Problema e ca unul din sfaturile pe care le da cartea e ca pentru a fi un actor bun tre sa omori un om pe bune.
Pe primul nu l-am vazut, am intzeles ca e o continuare naturala a seriei, in schimb filmul asta e de factura meta, aproape un mockumentar - despre frustrarile lui Jay de a fi un actor nashpa si ambitzia sa de a invatza actorie pe bune dupa o carte de "method acting" care l-a ajutat si pe Daniel Day Lewis. Problema e ca unul din sfaturile pe care le da cartea e ca pentru a fi un actor bun tre sa omori un om pe bune.
Filmul e funny, poate cel mai funny al seriei (dar nu le prea tzin minte pe restu, primul l-am vazut in studentzie) cu conditzia sa cunosti oamenii care se perinda prin el. Kevin Smith are replici delicioase, mai apar Danny Trejo si Casper van Dien ca membri ai comunitatzii gay din LA, si ceva actor celebru de telenovele care a invatzat din aceeasi carte de "method acting" doar ca sa poata emigra din Mexic. Plus Vinnie Jones suspectat ca e un gangster britanic infiltrat la Hollywood. Totzi joaca versiuni parodice ale propriilor persoane, deci sunt o gramada de detalii foarte funny pentru cinefilii familiarizatzi cu actorii si filmele lor. Insa pentru cine nu-i cunoaste povestea o sa fie incomprehensibila.
***************************************************
The Dead Center
(regizat de Billy Senese, nobody)
Aici actorul principal si producatorul Shane Carruth, cunoscut ca autor al bijuteriilor low-budget Primer si Upstream Color care au facut multa valva la inceputul anilor 2000 in cinemaul indie, dupa care individul a cam disparut. Acum revine ca actor/producator si pe net mai sunt interviuri cu el despre dezamagirile pe care le-a avut incercand sa faca film la Hollywood, el fiind cam capos si cu background de programator.
Ca toate filmele sale, si asta e genul de film cu renume word-of-mouth, fara o distributzie serioasa. Ca si celelalte, e un rezultat maximizat din resurse minime. Povestea nu e la fel de mindfuck ca in productziile pe care le-a regizat, e chiar destul de simpla, dar ofera momente creepy satisfacatoare, e un horror din genul less is more.
Protagonistul jucat de Carruth e un psihiatru cu un pacient care pretinde ca s-ar fi sinucis dar a inviat pentru ca ceva nu il lasa sa moara. Psihiatrul se apuca sa investigheze problema insa investigatzia ii scapa de sub control datorita betzelor in roate puse de shefa de departament. Asa ca pacientul e trimis acasa, unde aflam mai multe despre cum a vrut sa se sinucida si despre cine nu il lasa sa moara.
*************************************
Lifechanger
(regizat de Justin McConnell, autor de filme ieftine)
Cam din acelasi gen, film de festival facut cu bani de buzunar insa cu o poveste simpatica pentru care nici nu era nevoie de mai mult. Personajul principal e un shapeshifter care ia pe parcursul povestii chipul mai multor actori, in cautarea unei iubite din tineretze. Pe care de fapt o gaseste de la inceput caci o stia alcoolica si pierzand vremea in fiecare seara la barul din cartier. Ca shapeshifter compulsiv, individul e nevoit sa poarte alt chip de cate ori se vede cu ea, fara ca aceasta sa fie constienta de situatzie. Practic ea se culca in fiecare seara cu altu, fara sa stie ca e de fapt acelashi. Ce chestie.
Evenimentele sunt imbracate intr-un monolog interior al protagonistului care explica dificultatzile vietzii de shapeshifter si castiga simpatia spectatorilor chiar si atunci cand, pentru a se transfera dintr-un corp in altul, e nevoit sa omoare oameni (e genul de simpatie pe care mizeaza si filmele cu Hannibal, doar ca aici e multa miza romantica).
Un film despre relatzii, ashadar.
*****************************************
Crawl
(regizat de Alexandre Aja, autorul lui Haute Tension)
Cinematografia horror are o lunga traditzie a filmelor de tip creature-feature cu oameni atacatzi de sherpi, shoparle, rechini, lostritze, porci s.a.m.d. Chiar si cu crocodili s-au facut mai multe filme (Eaten Alive al lui Tobe Hooper e printre cele celebre). Mai exista o si mai lunga traditzie numita disaster-movie, cu inundatzii, furtuni, calamitatzi. Aici se incearca o combinatzie intre cele doua genuri.
Nu m-am omorat niciodata dupa filmele alea, toate-s la fel, insa urmaresc filmele francezului Alexandre Aja. Din pacate n-am gasit multe surprize - cel mai important element de noutate e ca nu avem un singur crocodil ci mai multzi, care evadeaza in timpul unui uragan din Florida si incep sa atace casele oamenilor. Combinatzia asta de creature+distaster-movie a fost consacrata de seria Sharknado (unde ploua cu rechini), dar acolo se radea bine, in timp ce aici totul se ia in serios.
Era asadar esentzial sa puna in rolul principal o eroina simpatica, de care sa-tzi pese daca o mananca crocobilu sau ba. Filmul reuseste sa creeze sentimentul de claustrofobie pe care il promite prin titlu, cu gagica asta tarandu-se mereu prin mocirla si dand bocanci in gura crocobililor.
*************************************************
Starfish
(regizat de A. T. White, mai mult cantaretz decat regizor)
La suprafatza pare ca regizorul-compozitor a hotarat sa-si toarne un videoclip de o ora jumate pentru propria muzica. E un film cu un singur personaj, gagica asta care jumatate din timp doarme, iar jumatate haladuieste fara noima printr-un orasel pustiit. Dupa ce am citit un interviu cu regizorul am aflat ca filmul e omagiu adus unui amic recent decedat, fiind plin de referintze la hobbyurile acestuia.
Incepe totul cu eroina care merge la inmormantarea unei prietene, dupa care se strecoara in casa goala a raposatei si incearca sa traiasca o vreme printre lucrurile ei, ca sa se impregneze de memoria raposatei. Gaseste tot felu de detalii - poezii, casete cu muzica, un telescop cu care-si spiona vecinii.
Apoi la jumatate totul se schimba brusc, eroina afland ca intre timp a inceput apocalipsa - populatzia a disparut iar orasul e bantuit de creaturi discrete din jocurile Silent Hill (care ii placeau celui caruia i s-a inchinat acest film). E lent si cam fara actziune, solicita niste implicare emotzionala din partea spectatorului caci nu ofera mai nimic entertaining, doar letargie depresiva prin care regizorul isi promoveaza propria muzica si amintirea amicului pierdut.
*********************************************
Belzebuth
(regizat de Emilio Portes, mexican)
Horror catolic ca in vremurile bune ale Exorcistului (filmul, nu serialul recent in care au amestecat posesiunea demonica cu agenda LGBT).
Aduce un spor de credibilitate faptul ca filmul e mexican, avandu-l invitat pe Tobin Bell din Saw in rolul unui demonolog care tre sa-l ajute pe Baby Jesus sa treaca granitza din Mexic in SUA pentru o viatza mai buna. I se opun desigur regimul lui Trump, dar si Belzebuth insusi care se amesteca, fie in persoana, fie prin intermediari. Niste politzisti mexicani ajutatzi de o cititoare in zatz de cafea incearca sa-si dea seama ce se intampla.
Avem aici munca dedicata si exces de zel care nu mai poate fi gasit in horrorul catolic de la Hollywood: exorcism supergalagios (cu injuraturi si scuipatz), decoruri si recuzita autentice, actori de telenovele care pun suflet intr-un gen de film cu care nu-s obisnuitzi. Povestea e cam simpla si uneori fara noima, dar in rest filmul are inima in the right place.
No comments:
Post a Comment