Roadburn 2015 - part 2

Articolul asta continua trecerea in revista a concertelor de la Festivalul Roadburn 2015, cu concertele mai putzin spectaculoase, si cu putzinele concertele nasoale pe care le-am prins. Prima parte, despre concertele memorabile, aici.

Concertele ok

King Dude

Baiatu asta e un fost punker care a migrat acu ceva vreme spre un country intunecat influentzat puternic de Johnny Cash. Se si imbraca ca Cash (dubla cacofonie!), are cam aceleasi teme cvasireligioase amestecate cu niste regrete din perioada sa punk. Piesa de mai jos e hit-ul ultimului album, desi nu e deloc reprezentativa caci mare parte din piese (inclusiv concertul de la Roadburn) sunt 100% unplugged, pe ici pe colo cu interventzii din partea unui sintetizator bisericesc.

Omul vorbeste cam mult intre piese (jumatate din timpul concertului a spus bancuri) dar reuseste sa invie spiritul lui Johnny Cash cu succes. In plus s-a potrivit foarte bine cu faptul ca concertu a avut loc intr-o biserica cu bar la intrare (my kind of church).

Osiris Club

Asta e o trupa debutanta britanica ce calca pe urmele succesului celor de la Ghost (nici ei nu foarte departe de debut, dar totusi mai vedete). Conceptul Osiris Club e cam tot pe-acolo, adica trupetzii poarta masti (cu cioc) si canta un metal melodic catchy, dar sentimentul general e mai putzin ocult-parodic decat la Ghost, iar pe alocuri chiar are ceva miasma de rock progresiv de moda veche, din ala cu refrene fredonabile si lipsit de scamatorii instrumentale.

Trupa are un singur album, un debut mai mult decat onorabil pe care il recomand cu caldura, la care s-a lucrat nushtu catzi ani, in sperantza ca va exploda pe scena metal intr-un mod in care va lua fatza celor de la Ghost. Ma indoex ca se va intampla, dar stau cu ochii pe viitorul acestor baietzi (si fete, caci le-am vazut la baie si fara masti; nu ma-ntrebatzi ce cautam la baia fetelor).

Spidergawd

Norvegienii astia sunt un proiect nou in care sunt implicatzi doi membri Motorpsycho, deci e si putzin jazz amestecat pe-acolo, inclusiv un saxofon, interesant mixat cu un garage rock cand energic, cand melancolic. Trupa e la inceput de drum, are doar doua albume, dar muzicienii nu-s debutantzi si suna foarte profi atat live cat si pe disc. N-auzisem de ei pana acu, dar cel de-al doilea album sta in playlistul meu de cand am revenit de la Roadburn.

 Fields of the Nephilim

In anii 80 Fields of the Nephilim au capatat un statut de legenda, cam in aceeasi categorie si generatzie cu Swans si Sisters of Mercy, fiind o influentza majora pentru scena gotic-metal nouazecista (influentzele cele mai evidente se simt la Tiamat, My Dying Bride ori Wovenhand). Totusi piesele excesiv de lungi si monotone m-au cam obosit la Roadburn. In plus s-au numarat printre trupele cu statut special ce au prezentat 2 concerte, ambele prea lungi.

Ma bucur totusi ca i-am prins in viatza, probabil vor intra si ei in atentzia hipsterilor la un momendat, dupa ce le trece euforia legata de Swans sau Nick Cave.

Thou

Grup interesant din cadrul programului Louisiana day at Roadburn, au inceput sa fie promovatzi intens pe Pitchfork ca exponentzi ai noului val de doom metal american - acelasi val care ii include pe The Body sau YOB, trupe cu concert intens, lent, usor isteric, incercand sa pretinda ca doom-metalul nu a existat inainte sa se scrie in Pitchfork despre trupele astea. Dintre albume recomand calduros colaborarea cu cei de la The Body, publicat recent sub numele The Body and Thou.

Fistula

Trupa urata cu un nume urat, cu membri grasi si uratzi, imbracatzi urat, care vorbesc urat pe scena si canta despre chestii foarte urate despre care mai bine nu povestesc. Daca trupa ar fi fost romaneasca, probabil s-ar fi numit Pula, asta ca sa va facetzi o idee despre spiritul general pe care il emana. Concertul a fost totusi competent, de violentza moderata, cu ritm lent fara sa fie plicticos, amintind pe alocuri de Crowbar, alteori de Lord Mantis. Mai bine verificatzi mostra de mai jos, cam tot asa a fost si la Roadburn.

Tombs

In general la Roadburn ma inghesui la trupele pe care le stiu, dar din cand in cand mai testez si cate una de care n-am auzit nimic, caci festivalul e plin de surprize si nici o trupa nu e selectata pe degeaba (trupele minore/locale sunt inghesuite intr-un bar numit Cul de Sac, prin care n-am prea trecut).

Unele trupe ajung destul de mari dupa ce se prezinta la Roadburn, iar Tombs au fost revelatzia acestei editzii. Albumele le sunt mai interesante decat concertul, unde s-au axat strict pe piesele extreme (chiar si ceva black metal), desi am impresia ca astfel de piese nici macar nu-s majoritare in repertoriul grupului. Albumele prezinta influentze intrigante din directzii diverse - Bauhaus, Neurosis, Mastodon, plus ceva punk, insa concertul a mizat pe fortza si volum in detrimentul diversitatzii. Au avut insa piese suficient de interesante incat sa ma indemne la a-i urmari mai indeaproape.

Acid Witch 

Alta trupa de care nu auzisem, astia incearca sa fie o versiune stoner a lui King Diamond, sau una parodica a lui Candlemass (care uneori erau si ei parodici, dar cam involuntar). Titluri ca Stoned to the Grave (vezi piesa de mai jos) ori Witchfinder Finder sunt foarte lamuritoare in acest sens, iar pe vocal il cheama Slasher Dave. Clape cheesy, imbracaminte si prezentza scenica ridicole, coperte absurde si versurile scrise parca de Ed Wood in colaborare cu DJ Boros dau o combinatzie destul de entertaining, dar care nu rezista la ascultare indelungata. Pe la mijlocul concertului am renuntzat, dar am notat ca trebuie sa le ascult macar un album cap-coada.

Eyehategod

Grup nihilist legendar din zona Louisiana (deci tot din Louisiana day at Roadburn), baietzii astia au facut atata puscarie si au bagat atatea droguri (rezultand inclusiv in moartea unor membri) incat in 30 de ani de cariera abia au apucat sa scoata 5 albume (cu 14 ani pauza intre ultimele doua, datorita incarcerarii prelungite a vocalului). Consumatorii de metal alcoolic sudist (Crowbar, Corrosion of Conformity) ii considera pionieri ai genului, insa proiectele lor laterale mi s-au parut intotdeauna mai interesante (Down, Corrections House, Superjoint Ritual). Mi-au lasat si impresia ca erau betzi muci in timpul concertului de la Roadburn, asa ca n-am stat sa-i urmaresc pana la capat.

Russian Circles

Grup post-metal cam generic, totusi vine din partea americana si nu din cea europeana, ceea ce ocazioneaza unele momente mai dure si mai sacadate, care scot publicul din letargie. In plus au cantat la sala mare cu niste imagini frumoase pe fundal, ceea ce i-a facut sa para mult mai cool decat sunt. Prefer totusi Ufomammut pe felia asta.

Concertele naspa

Mugstar

Grup britanic de post-rock tardiv, generic si enervant, au prezentat un fel de soundtrack instrumental al unui film pretentzios, nu foarte diferit de ce se vede mai jos. N-am rezistat pana la capat, aveau piese de 2-3 minute intercalate cu intermezzouri monotone aproape ambientale de 10 minute. Tot ce e mai rau in post-rock se poate gasi la trupa asta.

White Hills

Duetul White Hills e grupul care l-a inspirat pe Jarmusch pentru filmul Only Lovers Left Alive (in care trupa chiar apare la scena din bar, si s-a ocupat si de soundtrack). Cica in mediile hip americane sunt foarte populari pentru show-urile psihedelice, insa la Roadburn au avut concertul pe la amiaza, cu public foarte putzin si au lasat impresia ca se cam chinuie sa atraga atentzia. In plus, formatul de duo a la White Stripes a sunat spart si lipsit de miez, ambii membri incercand sa cante la prea multe instrumente deodata, niste chestiuni simplutze si lipsite de energia generala a festivalului.