Roadburn 2015 - part 1

Om batran cu par alb pe picioare, am trait sa ajung anul asta pentru a treia oara la Roadburn, dupa editziile din 2008 (detalii aici) si 2013 (detalii aici si aici). Roadburn e cel mai important festival de rock psihedelic in Europa si are loc de Pastele ortodox in orashelul Tilburg din Olanda. E si cel mai important festival ca valoare afectiva personala, avand in vedere ca acolo i-am vazut pentru prima data pe catziva din favoritzii mei muzicali din toate timpurile - Current 93, Spiritual Beggars, Psychic TV, Ulver, Uncle Acid s.a.m.d.

Din fericire in ultimii ani festivalul a devenit mai accesibil si mai putzin exclusivist, in sensul ca biletele nu se mai epuizeaza in 2 ore cum se intampla pe vremuri. Pe de o parte fusese o problema de mafie speculativa care a fost dezamorsata cu noul sistem de vanzare a biletelor, pe de alta parte trupele au inceput sa se roteasca, sa revina periodic in programul festivalului, asa ca concertele nu mai au caracterul unic de alta data, decat daca mai moare cate unu.

Fiecare editzie are o trupa-curator care se ingrijeste de organizarea unei zile tematice cu invitatzi mai deosebitzi. Datzile trecute cand am fost zilele tematice fusesera organizate de Current 93 (cu focus pe folkul queer britanic) si de Electric Wizard (cu focus pe rockul ocult britanic). Anul asta curatorii au fost Enslaved, asa ca focusul a fost pe traditzia vikinga, dar pe langa asta au mai fost si o asa numita Louisiana day at Roadburn (dominata de trupe sludge din zona New Orleans, leaganul metalului mocirlos), respectiv o suita de concerte cu coloane sonore din filme (italienii Goblin au prezentat live soundtrackul filmelor Suspiria si Dawn of the Dead, Solstafir si inca unii au facut coloane sonore pentru tot felu de documentare homeopate). N-am avut rabdare de soundtrackuri, si in general m-am dus cam nepregatit (nedocumentat) la aceasta editzie, mizand pe elementul surpriza. Am fost oarecum surprins de abundentza de hipsteri la aceasta editzie - majoritatea lumber-sexuali (barba si camasi in carouri) sau sailor-sexuali (cu shapca de muncitor necalificat), insa dupa cum aratam in recenzia de la editzia din 2008, asta a fost primul festival din viatza mea la care am sesizat o cultura a vinilurilor, ceea ce atrage inevitabil acest tip de public.

M-am cazat in aceeasi gradina zoologica ca si data trecuta, cu niste norvegieni usor dementzi - unul avea ca hobby sa se atarne de tavan in carlige subcutanate, iar altu se enerva de cate ori auzea o gluma si tot insista ca nu ii plac oamenii ironici. Am avut insa ocazia sa degust berile belgiene preferate, care se pare ca au invadat Olanda pana in halul in care industria locala a inceput sa mearga prost. L-am zarit pe acolo si pe graficianul Costin Chioreanu care a devenit un fel de vedeta la Roadburn - a contribuit cu numeroase proiectzii video in timpul concertelor, a avut si o lansare de carte grafica cu designurile sale. Omu e pe val.

In fine, in articolul asta o sa pomenesc doar concertele memorabile, urmeaza alt articol despre cele mai putzin spectaculoase.

Concertele beton

Bongripper

Oh shit.

Am avut noroc ca astia s-au numarat printre cele cateva trupe cu statut special, care au avut doua concerte la aceasta editzie a festivalului. Creca ca au cantat aceeasi piesa de 80 de minute in ambele cazuri (ma rog, oricum nu fac distinctzie intre piesele lor). L-am intrebat pe norvegianu cu care dormeam care va fi diferentza intre cele doua concerte. Mi-a raspuns cu ochii impaienjenitzi: Nothing, I hope.

Exista o anumita stare de spirit si de fiziologie necesara sa suportzi un concert Bongripper. Trupa e instrumentala si canta, cred, doar doua note - the brown note, aia care provoaca peristaltism intestinal si ajuta la stimularea digestiei, si the pink note, aia care stimuleaza din exterior punctul G la femei. In timpul concertului te simtzi ca intr-un vibrator pus pe programu ala de intensitate maxima, sthitzi voi care. La toata lumea li s-au muiat picioarele, de la unii incepuse sa miroase urat in jur, fetele s-au asezat in fund sa mai prinda ceva si din vibratzia podelelor, unora li s-a facut rau si au plecat. Nu cred ca am vazut atatea amplificatoare si boxe pe aceeasi scena in viatza mea. Mi s-a descheiat shlitzu singur de la vibratzii.

Albumele astora au titluri precum Miserable, Heroin, Satan Worshipping Doom iar piesele sunt monotone si interminabile. Muzica e instrumentala, o alternativa mai ritmata/structurata si fara voce la ce ofera Sunn O))), pe un schelet doom metal cu riffuri monstruoase ce necesita volum maxim si stare de semi-ebrietate pentru o buna aprofundare a sentimentului biblic care se naste din muzica astora.

Kayo Dot

Le-am scris doua recenzii in Dilema Veche (aici si aici) iar ultimul lor album apare si prin topul meu pe 2014. E unul din cele mai imprevizibile grupuri din avangarda muzicala actuala, shiftuind fara probleme intre jazz, black metal si art rock si a fost o mare bucurie sa simt pe pielea mea usurintza cu care se fac shifturile astea in concert, cu racordaje perfecte de la grohaieli metal la solouri de saxofon, plus cateva din cele mai sensibile piese de la Anathema incoace (in special cele de pe albumul Coffins on Io).

Din pacate trupa continua sa ramana mica, atat de mica incat cel de la care mi-am cumparat tricoul era chiar Toby Driver, liderul grupului, care era atat de stoned ca nu isi mai amintea cat costa propriile tricouri si mi l-a dat cu 5 euroi mai ieftin.

A fost si primul concert metal din viatza mea la care am vazut metalisti gay, barboshi, pletoshi, sarutandu-se.

Goatwhore

Sunt necesare aici unele explicatzii - trupa asta e un fel de acquired taste si acasa mi-e cam rushine sa o ascult (hit-ul lor se numeste Fucked by Satan), dar in concert e una din cele mai energizante experientze pe care le-am trait de la DJ Tiesto incoace, cu un plus la faptul ca nici macar nu ai nevoie de ecstasy ca sa te bucuri. Trupa a cantat in cadrul a ceea ce s-a numit the Louisiana day at Roadburn, alaturi de alte nume de referintze ale metalului sudist (Eyehategod, Thou) si de alte evenimente auxiliare (proiectzii de documentare despre scena NOLA-metal, ceva panel discussions etc.).

Goatwhore pretind ca ar canta straight heavy metal si cam asa e daca te iei dupa solourile de chitara stridente, insa vocea si circul absurd pe care il fac au ceva din black metalul european efervescent de acu 25-30 de ani, cand radacinile punk ale genului erau inca sesizabile (Venom, Darkthrone). Din cate am vazut japonezii sunt incantatzi de trupa asta, dar ma tem ca ei o iau in serios.

Mai asta iarna cica au trecut si prin Romania (inclusiv la Cluj), dar nu stiu catzi v-atzi prezentat la apel.

Solstafir

Sub egida "un banjo poate salva orice piesa" am avut parte de doua concerte memorabile de rock psihedelic cu sensibilitatzi folk - Solstafir si Wovenhand. Pe islandezii Solstafir nu-i băga nimeni in seama cand au fost in Romania acu catziva ani, la festivalul DBE de la Alba Iulia (singurul eveniment care are shanse sa ajunga un Roadburn est-european, sper sa ne vedem anul asta la editzia aniversara).

Astazi (in buna masura datorita albumului de anul trecut) Solstafir au devenit un fel de hipster gods (piesa de mai jos e din seria live at KEXP) si probabil vor deveni cel mai de succes export islandez de la Sigur Ros incoace. Concertul la scena mare cu proiectzii vizuale si o schimbare de look in directzia hipsterismului anuntza o panta ascendenta pentru feciorii astia, pe un segment pe care am decis sa-l botez post-shoegaze (un fel de shoegaze in care te uitzi oriunde, numai la papuci nu).

Si Solstafir s-au numarat printre trupele cu doua concerte la aceasta editzie, celalalt fiind strict instrumental, ca soundtrack pentru ceva film-eveniment, dar pe ala n-am ajuns sa il prind.

Wovenhand

Astia vin zilele astea la Bucuresti, le-am facut si o recenzie in Dilema cu ocazia asta (aici). La ei banjo-ul nu e tocmai un semn de hipstereala, ci indica spre radacinile country ale grupului. De cand ii vazusem ultima data acu 3 ani s-au transformat gradual dintr-o trupa folk (vezi filmarea de mai jos) intr-una de rock intens si mistic-delirant (vezi ultimul album), un mix in care sunt amestecate delirurile biblice ale protagonistului David Eugene Edwards cu invocatzii amerindiene si ceva dark rock optzecist (aduc tot mai tare cu Fields of the Nephilim - faptul ca au cantat pe aceeasi scena au scos in evidentza asemanari dintre cele 2 trupe la care nu ma gandisem inainte).

Anathema

O trupa pe care am vazut-o cam de prea multe ori.

Totusi e pentru prima data cand am simtzit cat e de nasol sa mergi fara gagica la un concert Anathema. Nu recomand experientza dar, facand abstractzie de mine, concertul a fost dragutz si a avut un statut deosebit, fiind parte dintr-un turneu axat pe retrospective, cu participarea aniversara a membrilor datzi afara din trupa in anii 90 - vocalul Darren White (vocea death metal de pe primul album, devenit intre timp un hipster) si bassistul Duncan Patterson (principalul compozitor al pieselor din anii 90, ramas acum pe drumuri dupa o temporara cariera sub numele Antimatter).

Concertul a fost foarte lung (2 ore jumate) si a fost echitabil impartzit in 3 segmente - unul cu Darren White cantand piese foarte vechi, de la debutul trupei (intr-o varianta mai temperata totusi decat materialul original); un alt segment l-a avut pe Patterson la bass, cu focus pe albumele gotice de la mijlocul anilor 90; iar al treilea segment a fost concertul normal cu piese prog-rock de dupa 2000. Anathema vor fi prezentzi anul asta si la Sibiu, la festivalul Artmania, sper cu un playlist la fel de interesant.

Bast

Dupa mine irlandezii astia au fost debutul anului trecut in metalul extrem (alaturi de Horsehunter) si e singura trupa de la care mi-am luat 2 tricouri la Roadburnul de anul asta. Trupa are niste designuri dragutze, inclusiv pe album si pe proiectziile video din timpul concertului.

E un fel de trend nou in metalul extrem sa folosesti doua voci dintre care nici una clean, adica nu se mizeaza pe contraste - cel putzin nu pe cele vocale (vezi cazul Enslaved). Ceva contraste tot sunt aici, in structura pieselor care trec frumos intre post-rock, doom si black metal - o moda ce a inceput sa prinda si la hipsterii mai curajosi (via Deafheaven), dar la Bast e mai multa coerentza si nu ramai cu impresia ca ai de a face cu niste impostori. Mai jos, piesa mea preferata.

Enslaved / Wardruna / Skuggsja

Pe langa faptul ca si ei au avut doua concerte la aceasta editzie, Enslaved au fost curatorii unei zile speciale, in care au prezentat o suita de 3 spectacole - un concert Enslaved ceva mai metal, cu piesele lor "vikinge" (de pe primele albume), urmat de ansamblul folk/new age Wardruna (un fel de Goran Bregovic vikingi, am impresia ca s-au ocupat si de soundtrackul serialul Vikings), iar la final, sub numele Skuggsja, au prezentat o combinatzie din ambele trupe care a sunat ca un fel de Therion mixat cu Cenaclul Flacara. N-am rezistat la toata shandramaua, care s-a intins peste mai bine de 5 ore, dar orishicum a fost unul din evenimentele marcante ale festivalului, cu o contributzie semnificativa din partea graficianului nostru Costin Chioreanu care s-a ocupat de proiectziile video.

O sa pun doar o mostra live cu Wardruna, pe Enslaved putetzi sa-i vedetzi si la vara, la festivalul metal de la Rashnov.

 Junius

Pe Junius creca ii vad a cincea oara de cand au scos ultimul album si va trebui sa iau o pauza pana isi improspateaza playlistul pe care il stiu deja pe de rost, dar are si familiaritatea bucuriile ei, asa ca m-am bucurat sa-i revad intr-un concert scurt, limitat la hituri de efect imediat.

Grupul vine din directzia rockului creshtin si canta neobisnuit de bine pentru acest gen (altfel destul de anost). Influentzele evidente sunt Katatonia si Deftones, de unde rezulta un mix interesant intre doua stiluri diferite de rock melancolic nouazecist - cel derivat din metalul american si cel derivat din doom-metalul scandinav. Piesa de mai jos e despre invierea lui Jesus, cantata la Roadburn in ajun de Pashte.