Maraton de remakeuri horror - part 2

Pulse

Romania represented all of the images that we felt were critical to this movie--the sense of despair, emptiness and otherworldliness that you could build on a soundstage, but it wouldn't be half as real. Technically, the film is set in the American Midwest. But when you see the architecture and landscape of Romania, it adds to that feeling of things being a little off and creepy... different enough to make you feel like you've stepped out of your world into something like a dream or, in places, like a nightmare.

Cam astea sunt cuvintele regizorului lui Pulse, realizat in Romania (in mare parte de romani, inclusiv efectele speciale). Filmul e remake la japonezul Kairo, favoritul meu in materie de japanese ghost stories. Remakeul face parte din seria de importuri americane pe banda (Ring, Grudge, One Missed Call etc.) care in ultima vreme s-a mai potolit parca.

Avem o lume invadata de fantome care se propaga prin retzele Wi-fi si care sug joie de vivre din oamenii care isi petrec toata ziua la calculator, ca mine. Tre sa recunosc ca e ceva realitate in mesajul filmului si e bine ancorat in tema materialului original - dezumanizarea si ofilirea cauzate pe cale tehnologica. Partea mai ciudata e ca, in timp ce originalul era foarte subtil in privintza asta (oameni cu cearcane topindu-se in scaunele lor ergonomice, ori spanzurandu-se cu cablul de la mouse) americanii au dorit cu tot dinadinsul sa faca fantomele palpabile si active, asa ca avem aici gagici fugarite de fantome, fantome sarind din mashina de spalat, plus alte chestii care trivializeaza subiectul. Pe de alta parte efectele speciale sunt destul de cool, mult peste chestiile generice oferite de filmele cu fantome (adica fetitze in camasha de noapte si cu bretonu in ochi).

Daca nu ar fi existat filmul original, probabil Pulse ar fi fost mai bine apreciat - e net superior remakeurilor One Missed Call, Ring 2, Dark Waters. In plus daca esti atent la detalii (cartiere bucureshtene incercand sa treaca drept SUA postapocaliptica) e chiar entertaining.

I Spit on Your Grave

Penetrantul titlu Scuip pe mormântu tău, fraere (in traducere aproximativa) e cel mai cumplit manifest feminist ever, remake dupa un film la fel de scarbos, dar mult mai prost alcatuit, din anii 70. Nici asta nu e grozav (dialoguri de kkt), dar macar arata ca un film adevarat si pe alocuri e muncit vizual (la peisaje).

Diverse alte versiuni (mai vechi) ale filmului au titlurile Day of the Woman si Naked Revenge, care sunt mai potrivite in a sugera ce se intampla aici. O gagica bunoaca/independenta se retrage la cabana din padure sa scrie o carte. Cinci tzarani handralai, dintre care unu iehovist, unu retardat la propriu si trei retardatzi la figurat, dau buzna peste ea si o violeaza la modu nasol. Nu ca ar exista si un mod placut, dar asta din film e in mod particular nasol si cam la fel de lung ca a lu Monica Bellucci in Irreversible. Gagica gaseste putere sa revina si le face agresorilor chestii si mai oribile, de tzi se rupe sufletu in tine daca esti barbat: castrari, violuri anale cu tzeava shotgunului, la unu i scoate ocii, cu ailaltz nu mai tzin minte ce face, oricum nasol de tot, iar filmul (ca si originalul) e destul de explicit in directzia asta.

Faza e ca filme din astea n-ar trebui sa existe, iar Ebert s-a folosit adesea de acest film in a-si justifica dezaprobarea fatza de violentza gratuita din filme. E unul din cele 3 filme carora le-a dat zero stele, alaturi de Pink Flamingos si Human Centipede, dar in cazul celorlalte doua a sugerat macar ca ar lasa sa se vada ca the soul of a dark artist, in timp ce filmului de fatza nu i-a gasit nici o scuza. E destul de amuzanta recenzia lui, in care povesteste mai mult despre publicul din sala decat despre film, ori despre intrebarea pe care tre sa o pui oricui a vazut filmul ca sa itzi dai seama ce fel de om e: Care jumatate ti-a placut, prima sau a doua?

I Spit on Your Grave 2

Scuipatzeash pe mormant, partea a doua e more of the same, dar are cateva merite suplimentare, printre care si faptul ca la un momendat eroina chiar scuipa (ceea ce in prima parte nu se intampla, titlul fiind mai metaforic). Nu ma intrebatzi de ce m-am uitat si la asta dupa ce ma lamurisem cu prima parte, ca nici Ebert nu a dat socoteala desi s-a vaicarit toata viatza pe seama acestor filme.

Prima jumatate a partzii a doua e un thriller misto si se putea dezvolta intr-un film bun. Regizorul, Steven Monroe, e acelasi ca la prima parte si incearca un manifest artistic in jurul acestor filme (cu ambitzia de a deveni trilogie). Avantajul partzii a doua e ca nu mai e limitata de statutul de remake si nici macar de prima parte, cu care are in comun doar tema generala a feminismului atroce in lupta cu misoginismul atroce.

 

Scenariul e mai ingrijit, cu o poveste care pare sa aiba sens pana la un punct, iar personajele au de data asta motivatzii. O gagica din New York are nevoie de un portofoliu foto pentru modelling si se lasa fraierita de niste bulgari tzepari care se dau fotografi si cand colo o rapesc si o duc in Bulgaria. Am si io niste pretene care au pus botu la indivizi din astia in Cluj, de asta zic ca filmu e mai realist.

Femeia e inchisa de bulgaroii cu ceafa groasa intr-un beci in scopuri nasoale, similare celor din primul film, dupa care o ingroapa cu o cruce mare ortodoxa la ea. Noroc cu crucea, ca ladoiul in care au ingropat-o se sparge si gagica reuseste sa se taraie pana intr-o biserica ortodoxa unde gaseste o Biblie deschisa la o pagina despre razbunare si decide sa-si castreze agresorii. Expresia breaking the balls nu a avut niciodata o reprezentare mai explicita decat in acest film. 

Carrie

In anii 70 americanii erau obsedatzi de tema puterilor paranormale, din pricina zvonurilor despre experimente para-psi facute de CIA si KGB in sperantza de a dezvolta noi arme pentru Razboiul Rece. Nu erau doar barfe de OTV, s-a investit serios in aceasta directzie de cercetare pana s-a concluzionat ca drumul e prea lung si beneficiile insignifiante, iar contribuabilii au inceput sa carcoteasca despre cheltuirea banului public. La populatzie a ajuns putzin din realitatea acestor eforturi - asa ca cultura pop a umplut golul cu o serie de opere extrapolatoare, iar Stephen King a profitat din plin de trend. Carrie, Firestarter, The Fury, Scannersul lui Cronenberg sunt cateva din titlurile de referintza din cinemaul vremii, si nici Calauza lui Tarkovsky nu e departe de trend (de pe partea ruseasca a subiectului).

Astazi fiorul pe marginea acestui subiect s-a mai domolit asa ca, atunci cand mai intalnim totusi personaje pirotelekinetice, ele sunt prezentate sub paradigma supereroilor. In asta consta cea mai mare gafa a acestui remake/reecranizari - eroina Carrie nu e prezentata in cheia dementa a personajului din originalul lui Brian de Palma (respectiv romanul lui Stephen King), ci pare scoasa din serialul Heroes. Cand se enerveaza, Carrie apeleaza la force-chokeuri a la Darth Vader, da foc la chestii cu degetele, le face sa zboare etc. Probabil de vina pt senzatzia asta e si actritza Chloe Moretz, pe care poate o asociez rolului din KickAss, dar oricum e o tipa mult prea simpatica pentru a canaliza dementza paranormala a lui Sissy Spacek in filmul original. Gasim totusi dementza in personajul mamei jucate de Julianne Moore, o habotnica religioasa care uraste barbatzii si isi flageleaza fiica pentru ca ii cresc sanii.

In mod paradoxal, remakeul/reecranizarea asta a fost regizat nu de un specialist horror, nici macar de un specialist Stephen King, ci de lesbiana aia care a mai facut Boys Don't Cry. Carrie ii ofera ocazia de a reafirma fara ocolisuri cat de kknari sunt barbatzii, iar razbunarea eroinei pe nedreptatzile din cercul ei social (liceeni bullies) pare sa canalizeze obsesii feministe. Treaba care nu e foarte departe de intentzia originala a autorului (debutul lui King fiind puternic influentzat de nevasta-sa).

Let Me In

Tot un remake/reecranizare cu Chloe Moretz in rolul principal, de data asta mult mai potrivit actritzei. E remake la suedezul Let the Right One In, dupa romanul lui Lindqvist despre o fetitza vampiritza si unchesu ei care ii face rost de mancare. Si despre un baietzel din vecini care se imprieteneste cu fetitza fara sa stie in ce se baga. Originalul si romanul la vremea lor au impresionat prin suflul proaspat adus povestii cu vampiri - fara gotic, fara sex, fara efecte speciale, povestea a fost un coming of age lent, un fel de Gus Van Sant meets Stephen King. As adauga si unele asemanari cu trilogia obscura Ginger Snaps, dar aia e cu varcolaci.

Let Me In face parte din campania de remakeuri despre care am mai povestit aici (alaturi de Wake Wood, Woman in Black) cu care s-a relansat compania Hammer Films, lider de piatza in anii 40-50 in industria horror si responsabili pentru majoritatea titlurilor mari ale vremii, cel putzin in Europa (filmele cu Dracula/Frankenstein/Sherlock Holmes care i-au lansat pe Christopher Lee si Peter Cushing). Nu intzeleg de ce relansarea recenta a companiei s-a facut printr-o campanie de remakeuri, dar Let Me In e destul de misto si reproduce atmosfera originalului. Poate e umpic prea fidel originalului, motiv pt care e cam boring.

The Eye 

Inca un remake cu Chloe Moretz, de data asta unul mai obosit dupa un ghost story asiatic de succes (care la ei in Hong Kong a fost extins la o trilogie). Chloe e de data asta intr-un rol secundar, de fetitza cu cancer. Personajul principal e Jessica Alba in rolul unei violoniste oarbe care isi face transplant de cornee.

Dupa transplant eroina invatza sa vada cu noii ei oci, insa printre lucrurile pe care le vede se numara si unele chestii care n-ar trebui sa fie acolo unde le vede. Poate ca-s fantome, poate e doar memoria vizuala a proprietarului original al ocilor, poate sunt viziuni biblice – oricum ar fi, asa nu se mai poate, situatzia se cere lamurita. Impreuna cu un psiholog care are grija de reintegrarea orbilor in societate, eroina investigheaza situatzia sa afle de unde a primit ocii si care e secretu ocult din spatele lor. Ca sa dau si un spoiler, filmu seamana putzin si cu The Mothman Prophecies, care mi-a fost totusi mai simpatique, asta in schimb e foarte fusharit.

When a Stranger Calls

Filmul e remake al primelor 20 de minute dintr-un slasher obscur al anilor saptezeci, in care se intampla mult mai multe lucruri decat aici. Din motive care imi scapa, autorii remake-ului au decis sa pastreze doar primele 20 de minute si sa le dilueze in tzarait de telefoane care te fac sa urci pe peretzi. Noroc ca filmu a iesit inainte sa apara Iphone-ul, ca altfel innebuneam de la ring tone-urile Apple. Asa, am ramas doar cu un tzarait iritant de Nokia. Tot filmul se petrece la telefon, sau in asteptarea unui telefon, sau in timp ce un telefon suna si actritza se gandeste daca sa raspunda sau nu.

Fosta mea gagica avea un fel de boala psihica, nu se putea abtzine de la a vorbi la telefon ore intregi in fiecare zi, probabil din asta o sa-i stea si moartea. Eroina filmului sufera de o aflictzie similara - intr-o luna in care face cost suplimentar de 800 de minute, parintzii refuza sa i-l plateasca si e nevoita sa ia un job de babysitter. Ramasa singura in casa cu copiii care dorm, incepe sa fie terorizata de tzaraitul telefonului si de un strain care o tot amenintza. Profitand de ocazie, mai da si ea cateva telefoane unor personaje complet irelevante.

Filmul a devenit celebru si prin aceea ca identitatea criminalului e dezvaluita chiar in trailer. A fost realizat de Simon West (Expandables 2, Con Air) si pe alocuri arata bine (casa in care se petrece actziunea e frumoasa), dar e unul din cele mai inutile remakeuri pe care le-am vazut vreodata.

Prom Night

Daca la filmu precedent s-au uitat macar la primele 20 de minute inainte sa-i faca remake, la asta nu cred ca s-au uitat deloc. Singurul lucru pe care il are remakeul in comun cu originalul din 1980 e titlul. Originalul era cu Leslie Nielsen si Jamie Lee Curtis si era un fel de revenge story cu un fecior care in noaptea de banchet isi omoara colegii de liceu.

Versiunea asta e despre un prof de liceu care face o obsesie pentru una din elevele sale, intra pe shestake la banchetul de majorat si isi omoara elevii. Drama de bugetar, cum ar veni. Ce n-am priceput e de ce elevele de liceu in SUA arata de 30 de ani. O fi fost liceu seral.

Filmu e o mizerie banala a unui regizor specializat pe remakeuri ratate in care cremenalii sunt manatzi de pasiune oarba pentru cate o pitzipoanca (mai vazusem de el The Stepfather, dar acolo pitzipoanca macar era Amber Heard, aici e o urata nasoala care se sperie cand se loveste de o veioza).