Slash Fest 2019: filmele musai - Charlie Says, Ruben Brandt Collector, Chained for Life, Come to Daddy, Bliss

Ultimul calup din filmele vazute la Slash Film Fest, de data asta cu filmele cele mai misto, alese pe spranceana.

Despre filmele asa si-asa am scris aici, aici, aici. Despre cele naspa aici.

Charlie Says

(regizat de Mary Harron, autoarea lui American Psycho)

O interesanta analiza a modului in care Charles Manson si-a spalat pe creier potarnichile care infaptuiau crime in numele lui, aplicandu-le o combinatzie de boemie naturista, mindfulness, Cenaclu Flacara, propaganda stangista (desi lumea zice ca era fascist), propaganda alt-right (desi lumea zice ca era hippie), si un tratament sistematic de "brain rewiring" bazat pe cocktailuri facute din discursuri motivatzionale + muzica Beatles + doze zilnice de LSD. Din ceea ce la Manson consideram manipulare criminala, astazi se fac bani grei in industria Regasirii Sinelui. Ce se intampla aici seamana dubios cu ce am mai vazut la unele team-buildinguri pentru soft skills si inteligentza emotzionala, cu diferentza esentziala ca acum totul se face sub obladuirea culturii de corporatzie iar muzica nu mai e (doar) folk, ci (tot mai) electronica. In oarecare masura hipsterul modern e discipolul lui Manson picand la o intzelegere cu neoliberalismul - contractul social fiind acea "corporate culture" care-si protejeaza copiii atata vreme cat aduc profit.

Interesant e ca o regula-cheie impusa de Manson asupra discipolilor sai era interdictzia de citi literatura, cu stigmatizarea celor tentatzi de a consuma text scris de altcineva decat de Manson insusi; se mai permitea lectura versurilor Beatles si... surpriza, a Bibliei (daca se nastea la noi astazi Manson ar fi fost minim secretar de stat). Manson mai buchisea pe ascuns si celebra carte de self-help How to win friends and influence people, care poate fi gasita si azi pe rafturile project managerilor de outsourcing sau departamentelor de HR.

Anul asta s-au implinit 50 de ani de la tragedia respectiva si s-au facut o gramada de filme pe acest subiect, inclusiv al lui Tarantino - in Charlie Says vedem ce se intampla de fapt la ranchul pe care il viziteaza Brad Pitt in acel film. Regizoarea Mary Harron a facut mereu filme de gender studies, oferind deopotriva portrete ale masculinitatzii toxice (American Psycho) cat si ale feminismului dement (filmul despre radicalista Valerie Solanas). Aici autoarea se ocupa de subiect din perspectiva academico-feminista, interesata fiind de ce anume le facea pe femeile lui Manson sa puna botul la vrajeala respectiva. Sursa de inspiratzie e cartea psiholoagei care a muncit la reabilitarea unora dintre fete, desi acestea multzi ani dupa aceea nu s-au dezis de invatzaturile primite acolo - individul atragea gagici in numele eliberarii feministe, incurajandu-le sa-si abandoneze familiile, joburile etc. si sa imbratzisheze viatza de falanster "where everyone is a finger on a hand". Programul de spalare pe creier oferea suficiente recompense incat a functzionat multzi ani dupa ce n-a mai fost aplicat - unii dintre discipoli nu regreta nici azi ce s-a intamplat acolo.

Una dintre "Manson girls" e jucata de Gilly din Game of Thrones, foarte buna in a emana vulnerabilitate psihica, iar cireasha de pe tort e Doctor Who (adica Matt Smith) in rolul lui Manson, rolul vietzii sale.

Fun fact: Aflam de aici ca Raiul lui Manson s-a stricat in momentul in care i s-a refuzat dorintza de a scoate un album folk la casa de discuri unde ii pusese pile unu de la Beach Boys.

***************************************

Ruben Brandt, Collector

(regizat de Milorad Krstic, grafician sloven)

Nu prea urmaresc desene animate mai ales de cand s-a cam standardizat grafica la marile studiouri si se lucreaza mai mult pe templateuri, insa filmul asta produs de unguri, scris si regizat de un grafician sloven la 70 de ani, emana eruditzie si stil din fiecare cadru. Puteau sa se multzumeasca doar cu rafinamentul grafic si era suficient sa ramana memorabil, insa si povestea e un dark fantasy superb: un psiholog are coshmaruri cu scene din diverse tablouri celebre si pentru a scapa de cosmaruri angajeaza o banda de spargatori de muzee sa ii aduca tablourile care considera el ca includ referintze la ce i se intampla in vise. Apare in poveste si un element freudian si componente de detective story noir, cu un politzist parizian si o femme fatale unguroanca cu bot de cal (poza de deasupra).

Povestea are twisturi satisfacatoare insa grafica e incredibila, diverse personaje imitand in structura si textura stiluri consacrate de pictura si desen, iar fiecare scena include in decoruri o gramada de referintze la cei care cunosc istoria artelor. Eu nu stau grozav la capitolul asta asa ca mi-au atras atentzia doar referintzele de factura pop culture (ceva Chandler, ceva Dali, ceva Jung) insa cine are cat de cat scoala in domeniul graficii va avea orgasme multiple urmarind acest film extrem de dens pe toate nivelele. Considerand si varsta autorului, posibil ca a investit in acest film toata viatza lui si e chestia pentru care vrea sa fie tzinut minte.

***************************************

Chained for Life

(regizat de Aaron Schimberg, n-am auzit de el)

Un update post-modern la clasicul Freaks din anii 30 - cel in care s-au folosit oameni cu diformitatzi adunatzi de pe la circuri pentru a spune povestea unor oameni cu diformitatzi de la circ. Si titlul e preluat de la un celebru exploitation movie despre gemeni siamezi din anii 50. Iar actorul principal Adam Pearson e un individ din asta cu deformitatzi care are emisiuni unde promoveaza tolerantza fatza de cei etichetatzi prin termenul "freaks" datorita aspectului exterior. A mai jucat el si in Under the Skin, cel cu Scarlett Johansson.

Povestea e despre o actritza care trebuie sa joace intr-un film horror cu freakshi din astia, sub regia unui neamtz dubios care tzine cu tot dinadinsul sa faca un film cat mai shocant. Filmul-in-film e o varianta nazi-exploitation la Frumoasa si Bestia, cu o gagica oarba care se indragosteste orbeste de tipul asta diform in timp ce erau amandoi pacientzi ai experimentelor dintr-o clinica nazista. Povestea curge in paralel - jumatate sunt scene din filmul-in-film, jumatate scene cu actorii care discuta meta despre filmul la care lucreaza si despre destinul lor ca freakshi, ori fanteziile aferente conditziei respective.

Sunt o gramada de straturi conceptuale aici, e de fapt un meta-exploitation movie care invita la multiple vizionari pentru a conecta corect piesele scenariului-puzzle, in care adesea nu e evident cand personajele joaca "in character" (facand repetitzii pentru filmul la care lucreaza) sau cand isi joaca rolurile normale din povestea cadru. Ideea de ansamblu - ce e freak si ce nu e freak - nu e una noua, insa e manevrata aici intr-un mod original, cu actori excelentzi si subtilitatzi scenaristice.

***************************************

Come to Daddy

(regizat de Ant Timpson, debutant din Noua Zeelanda)

Elijah Wood pare sa urmeze strategia lui Daniel Radcliffe - al doilea e disperat sa se detasheze de imaginea lui Harry Potter, primul e disperat se detasheze de imaginea lui Frodo. In stradania asta, cei doi se expun la roluri tot mai aberante, multe din zona horror, ori ca producatori pentru filme bizare (Elijah Wood a mai jucat recent in remakeul Maniac, si a produs impreuna cu Ben Wheatley abominatzia Greasy Strangler).

In Come to Daddy acesta joaca un hipster care incearca sa se reconcilieze cu tatal pe care nu l-a mai vazut de mic copil, raspunzand la o invitatzie bizara din partea batranului, de a-l vizita la o cabana izolata. Cei doi incearca sa dialogheze peste prapastia dintre generatzii, insa nu prea le iese si unul e mai creepy decat celalalt. Elijah Wood e superb, si superb e si personajul sau care intruchipeaza conceptul de hipster in cele mai fine detalii - are un job de DJ influencer, mustatza meta-ironica, o carte de mindfulness dupa el, dialogheaza in termeni pretzioshi chiar si cand e evident ca taica-sau nu-i intzelege cuvintele, e ca USRistii aia care merg sa discute cu tzaranii din Teleorman despre o lume mai buna. De partea cealalta, batranul e homofob, hipsterofob si profund iritat de stilul de viatza milenial pe care il gaseste de neiertat. Relatzia dintre cei doi degenereaza pe masura ce apar si alte personaje din anturajul tatalui, iar hipsterul devine captiv intr-o lume care functzioneaza dupa cu totul alte reguli decat bula cu care era obisnuit.

E o comedie neagra splendida realizata de un veteran care a produs cateva hituri neozeelandeze recente (Housebound, Turbo Kid etc.) insa abia cu acest film debuteaza ca regizor.

*********************************************

Bliss

(regizat de Joe Begos, n-am auzit de el)

Asta e Climaxul lui Gaspar Noe adaptat pentru metalisti. Adica in loc de spornosexuali drogandu-se pe muzica de club berlinez avem metalisti grashi care se drogheaza pe Electric Wizard, Doomriders si vomita prin WC-uri publice. Regizorul insusi arata de parca tocmai a fost dat afara din Crowbar, si tot asa arata cam totzi barbatzii din film, unui mai barbos ca celalalt, unu mai gras ca celalalt, dintre care am recunoscut doar pe regizorul-actor Jeremy Gardner (debutase acu catziva ani cu superbul The Battery si creca laolalta cu indivizii implicatzi aici formeaza o noua comunitate indie horror care-si trage inspiratzia din muzica metal).

Bliss e un delir audio-vizual comparabil cu ultima jumatate de ora din Climax, cu ceva mai putzin sex (e totusi aici un threesome memorabil), cu o coloana sonora DOOM METAL si mai multa violentza - nu e clar cat e reala si cat inchipuita caci povestea are un narator unreliable: gagica asta din poze a ingurgitat o supradoza din noul drog "Bliss" si aproape tot ce se intampla e o criza de epilepsie psihedelica mixata cu blackouturi ce rup firul evenimentelor si izbucniri de violentza extrema, cu gagica asta colindand baruri de metalisti, mergand la partyuri, zacand prin WCuri si incercand sa faca bani de chirie pe luna in curs.

E genul de film la care n-are sens sa te uitzi treaz, cu un regizor care face tot ce ii sta in putintza sa transmita spectatorului ce inseamna cu adevarat expresia "m-am spart".

Slash Fest 2019: filmele asa si-asa (part 3) - The Wind, Riot Girls, I See You, Satanic Panic, Extra Ordinary

Inca niste filme asa si-asa de la Slash Film Festival. Despre restul am scris aici si aici. Despre filmele nashpa aici.

Riot Girls

(regizat de Jovanka Vuckovic, feminista)

Intr-o Canada postapocaliptica unde a murit toata populatzia adulta au ramas doar liceeni analfabetzi functzionali, plus din astia de la scoli profesionale care nu iau 5 la evaluarea natzionala. 

In orasul in care se intampla lucrurile supravietzuitorii s-au scindat in doo comunitatzi: una construita in jurul echipei de fotbal american a liceului local, cu disciplina patriarhala si gecile cu logo-ul echipei transformate in uniforme militare; cealalta comunitate e formata din rebelii, punkerii si lesbienele liceului, refugiatzi prin paduri, supravietzuind prin jaf si haiducie. Protagonistii sunt un cuplu de lesbiene punkeritze care se infiltreaza in liceul mentzionat ca sa-l elibereze pe fratele uneia dintre fete (tipu fusese prins la furat). Mai bantuie pe acolo si spectrul ideii ca in preajma varstei de 18 ani e posibil ca toata lumea sa moara, asa ca sentimentele personajelor sunt destul de sumbre, violentza destul de brutala si filmul ar fi trebuit sa fie ceva intre Imparatu Mushtelor si Class of 1984/1999.

Totusi tonul e excesiv de vesel - o parte din vina o poarta coloana sonora punk si actritzele umpic prea gingashe pentru personajele gen Mad Max pe care incearca sa le joace. Exista aici o gramada de potentzial nefructificat de catre regizoarea de origine sarba, pe care o stiam cu excelenta contributzie la antologia de scurt-metraje feministe XX. Asta e primul ei lung-metraj si in multe privintze e o dezamagire, desi prima jumatate de ora m-a entuziasmat prin potentzialul ideii.

*********************************************

Satanic Panic

(regizat de Chelsea Stardust, hipsteritza debutanta)

In sfarsit un film satanist cu simtzul umorului si totodata relevant ideologic, despre lupta de clasa in SUA. 

Eroina e o pizza delivery girl care are ghinionul sa livreze niste pizza intr-un cartier de bogatani satanisti care urasc de moarte saracia si sarakii si, mai rau, sunt superzgarciti la bakshish. Insistand fata stangista sa faca rost de bacshish, intra in atentzia unui conclav care tocmai aveau nevoie de o virgina pe care sa o insemineze cu Antichristul. Incearca fata sa fuga, sa ceara ajutorul vecinilor, dar fiind un cartier rezidentzial exclusivist totzi care traiau acolo erau satanisti neoliberali care se dedau la ritualuri sangeroase pentru a-si mentzine criptomonedele si actziunile la cote adecvate. Noroc ca se impreteneste cu o alta gagica, care isi pierduse recent virginitatea tocmai ca sa scape de ritualurile satanistilor.

In rolurile satanistilor sunt o gramada de oameni faimoshi acu 20 de ani dar datzi uitarii intre timp - top modelitza Rebecca Romijn (Femme Fatale), regizorul Michael Polish, tipu ala enervant din serialu Sliders. Tonul general e al unei comedii de Kevin Smith cu momentele mai horror amintind de Ash vs. Evil Dead - adica faze over-the-top si gaguri horror (unele destul de funny). Pe coloana sonora canta si Chelsea Wolfe, desi nu prea se potriveste cu tonul comedic. Pana la urma e destul de scurt si alert si ramane ca o amintire placuta.

*********************************************

Extra Ordinary

(regizat de Mike Ahern si Enda Loughman, debutantzi irlandezi)

Tot o comedie satanista, despre un rockstar ratat refugiat in Irlanda (pentru beneficiile fiscale) care face un pact cu Diavolul sa il ajute sa mai compuna un hit care sa-i rezolve problemele financiare. Pactul respectiv presupune (again) sacrificarea unei virgine, insa tatal virginei in cauza afla de planul odios si cu ajutorul vrajitoarei satului pune la cale un plan de a stopa planul.

Filmul are ceva din The League of Gentlemen, serialul BBC de comedie neagra din anii 90. Fiecare din personaje are un backstory tragico-amuzant: vrajitoarea e bantuita de fantoma tatalui pe care l-a omorat din greseala; tatal virginei e bantuit de fantoma sotziei geloase; vecinii sunt bantuitzi de fantome care imprastie pubelele de gunoi; toata lumea e bantuita caci, dupa cum ni se explica la inceput, fantomele sunt la fel de multe ca oamenii doar ca unii ne-am obisnuit sa nu le bagam in seama. Ori e o chestie specifica Irlandei, caci filmul are un puternic simtz al locului, inclusiv datorita accentului pregnant al actorilor.

E o comedie cu gaguri si dume galagioase, probabil si ceva improvizatzie si o poveste care nu se ia nicio clipa in serios (unii actori au dificultatzi in a mentzine o fatza sobra).

*********************************************

The Wind

(regizat de Emma Tammi, debutanta)

Candva in secolul 19, prin legea Homestead Act, guvernul american a impartzit pamanturi gratis celor dispusi sa se mute in pustietate si sa infiintzeze gospodarii pe tarlaua alocata. Au profitat de asta multzi imigrantzi europeni de toate natziile - in filmul asta e vorba de o familie de nemtzi.

Necazu e ca libertatea aproape absoluta a locuitului in pustietate venea cu pretzul unei izolari crunte ce pricinuia ceea ce psihologii mai tarziu aveau sa numeasca "prairie madness". Barbatzii mai erau feritzi de asta ocupandu-si mintea si viatza cu construirea gospodariei - trebuia sa fii in stare sa-tzi faci o fantana, sa-tzi construieste o buda, sa-tzi tamplaresti propriul mobilier, sa-tzi ridici singur casa. Victimele predilecte ale nebuniei de preerie erau femeile fara copii, care aveau prea mult mindfulness la dispozitzie si incepeau sa auda voci in suflarea vantului de preerie, ori pur si simplu sa concluzioneze ca viatza era de kkt.

Filmul The Wind e despre doua cupluri din astea care locuiesc la 1 km unii de altzii, dar mai apuca sa se viziteze. Femeile incep sa innebuneasca, ori sa fie bantuite de demoni ai preeriei despre care afla din pamfletele unui preot itinerant care avusese drum pe acolo. Mare parte din film e formatat ca un ghost story, dublat insa de ambiguitatea de naratori unreliable - femeile care isi pierd mintzile in timp ce barbatzii sunt mai mult absentzi din vietzile lor - poate justificat, ori poate pentru ca au si ei demonii lor.

P.S. Pe post de reclama s-a lansat si un joc video ce sumarizeaza evenimente cheie din film, poate fi jucat in browser aici.

*********************************************

I See You

(regizat de Adam Randall, autorul lui iBoy)

Avem aici o Helen Hunt foarte imbatranita care pare sa se transforme in Jodie Foster pe masura ce ii dispar buzele.

E un thriller de Hollywood care se straduie, aruncand o serie de twisturi la spectator pentru a-i satisface nevoia de a fi luat prin surprindere. Pana la urma e un detective story deghizat in home invasion movie, la randul lui deghizat in ghost story. Straturile povestii se dezvaluie ca o ghicitoare misto, o retzeta cu care recent a avut un succes rasunator si filmul Freaks (a fost si acela la Slash fest, insa apucasem sa-l vad la TIFF asa ca am scris despre el cu ocazia respectiva). I See You aduce aminte prin poveste si de Prisoners al lui Villeneuve, e acelasi gen despre secrete intunecate ale familiei suburbane americane (si nu cu mult mai prost decat acela, desi mai fusharit stilistic).

Helen Hunt e nevasta pe cale sa divortzeze a unui politzist responsabil cu vanarea unui pedofil care rapeshte copii, sau poate a unei fantome care face copii sa dispara - o dilema rasucita pe toate partzile pe parcursul povestii (scenariul e mai ingenios decat ce vedem de regula in thrillerele de la mall). Se mai fortzeaza twisturile, insa iese pana la urma ceva entertaining, eficient dar fara pretentzii artistice.

Slash Fest 2019: filmele asa si-asa (part 2) - The Father's Shadow, I Trapped the Devil, Get In, Girl on the Third Floor

A doua parte despre filmele asa si-asa din programul Slash Film Fest. Despre prima parte am scris aici, despre filmele naspa aici.

The Father's Shadow

(regizat de Gabriela Amaral, autoarea lui Friendly Beast)

Horror marxist/laburist despre un muncitor in constructzii bantuit de fantoma colegului sau sudor, in timp ce patronii si shefii de santier sunt insensibili la problemele personale ale muncitorilor si ofera salarii de mizerie. Film despre precariat, cum ar spune cei din Demos.

De cate ori se intoarce acasa dupa o zi de munca, fiica protagonistului ii spune acestuia ca munca il transforma in zombie, iar el se teme ca ar putea avea de muncit si dupa moarte. Omul e vaduv (nevasta-sa a murit tot din pricina asigurarilor de sanatate precare in Brazilia) si e nevoit sa locuiasca cu sora-sa - care spera sa se marite cu un gagiu antreprenor, sa nu se chinuie toata viatza cu munca cinstita.

E al doilea film al regizoarei Gabriela Amaral, pe care am prins-o si cu Friendly Beast la Luna Plina de anul trecut - acela era un film weird despre un patron de restaurant care isi abuzeaza angajatzii si mushteriii. Asadar sesizez o agenda proletara la toate filmele autoarei, atipica cinemaului horror brazilian, preocupat mai mult de mituri si legende cu magie neagra - ceea ce se intampla si aici, insa mai mult ca pretext, caci mesajul e puternic laburist, mare parte din film insistand pe atmosfera apasatoare de pe shantier, pe lipsa asistentzei medicale in momentul in care cate un muncitor are un accident (in schimb patronul vine sa le imparta fluturashi si sa ii oblige sa semneze ca au urmat instructaj de protectzia muncii).

****************************************************

Girl on the Third Floor

(regizat de Travis Stevens, pana acum doar producator de indie horror bunicele)

Un haunted house story ce amesteca elemente din Shining, Evil Dead si ceva Lovecraft clasic intr-un mod destul de original, incarcat de innuendo sexual - din prizele casei bantuite se scurge sperma, peretzii pulseaza noaptea si se umezesc, fantomele provoaca vise erotice lasand tot felu de scurgeri in urma lor. Pana la urma aflam ca casa bantuita a fost bordel cu 100 de ani inainte, iar individu care incearca sa o renoveze cade prada spiritelor care au muncit acolo.

Va irita spectatorii de ocazie prin ritmul lent al povestii, insa fanii genului vor recunoaste stradania - din partea unui regizor care pana acum a fost producator pentru mici bijuterii indie (Cheap Thrills, 68 Kills, Starry Eyes). Cel mai interesant e actorul principal - un wrestler profesionist care aici joaca ceva impotriva firii sale, incercand o combinatzie de Bruce Campbell si Jack Nicholson in Shining. Pana la urma componenta Bruce Campbell e cea care iese mai bine la suprafatza datorita unei oarecare asemanari fizice.

Cea mai parte din film e cu individul asta renovand casa si gasind tot felu de indicii legate de istoria locuintzei - tapet si mobilier exuberante, dark rooms ascunse prin peretzii dubli ai casei, jucarii sexuale si elemente supranaturale. In paralel mai vorbeste pe Facetime cu nevasta-sa care il banuie ca ar avea o aventura, insa omul e apasat psihologic intr-o maniera ce face trimiteri nu doar la Shining ci si la Lovecraft (pete de mucegai care supureaza de sub tapet, geometria nefireasca a casei). Momentele violente sunt rare insa de impact.

Recomandat celor care au urmarit filmele colectivei indie din care face parte regizorul - vezi titlurile pe care le-am mentzionat. De partea negativa, seamana putzin cam tare cu primul sezon din American Horror Story.

********************************************

I Trapped the Devil

(regizat de Josh Lobo, debutant)

Un cuplu vine in vizita de Craciun la fratele sotzului si il gasesc pe cumnatzel cam instabil psihic si convins ca a reusit sa-l captureze pe Dracu in beci. Intr-adevar, din beci se aude o voce care nu intzelege de ce e sechestrata si incearca sa-i convinga pe cei din casa sa o elibereze. Nu e clar insa daca acolo e chiar dracu sau o persoana nevinovata pe care i se cashunase gazdei.

Povestea a fost spusa mult mai bine intr-un celebru episod Twilight Zone bazata pe o povestire a lui Charles Beaumont. Aici se incearca un film de apartament pe stil romanesc, filmat aproape tot in 2 camere plus beciul mentzionat, cu foarte mult dialog si o coloana sonora ultracreepy (punctul forte al filmului, pe langa superstarul indie horror AJ Bowen care duce in carca majoritatea scenelor). Stilistic imprumuta si de la House of the Devil, insa e inferior acelui film si lipsit de contextul care facea acel film sa para supercool acu 15 ani.

Pentru un debut ultraieftin, facut din bani de buzunar, e ok, fiecare scena e filmata pentru efect creepy - macar in prima jumatate a filmului, caci din a doua suspansul cam dispare dupa ce te prinzi ca nimic altceva nu se va intampla. La sfarsit ramai cu senzatzia ca un scurt metraj (cum a fost dealtfel episodul Twilight Zone din care e furata ideea) ar fi fost suficient.

E totusi genul de film care ar putea fara probleme sa se faca in Romania si care iata prinde un circuit sanatos de festivaluri importante, insa ai nostri refuza inca sa se atinga de astfel de subiecte, ori sa acorde detaliilor tehnice importantza necesara pentru a face dintr-un film ieftin unul care sa poata fi perceput drept "cool".

***************************************

Get In

(regizat de Olivier Abbou, n-am auzit de el)

Home invasion movie with a twist, ceva mai inteligent decat restul filmelor de gen prin aceea ca se bazeaza pe evenimente reale (ma rog, toate filmele home invasion pretind asta). Avem un cuplu care si-a dat in chirie casa pentru cateva luni, cat au fost plecatzi intr-o vacantza prelungita, iar la intoarcere cei carora le-au inchiriat-o refuza sa o elibereze profitand de un fel de intzelegere semnata in termeni neclari. Proprietarii apeleaza la avocatzi, la altzi prieteni etc. insa nu reusesc in ruptul capului sa isi recupereze domiciliul, ba mai sunt si somatzi de politzie sa stea departe, ceea ce-i obliga sa traiasca cateva luni intr-o rulota la marginea orashului, pana cand un avocat reuseste sa le obtzina macar dreptul de a-si parca rulota in propria gradina. Partea horror a povestii intervine atunci cand proprietarul decide sa ia dreptatea in propriile maini si isi ia casa inapoi cu fortza.

Nu e chiar intamplator ca titlul filmului seamana cu Get Out, succesul horror de acu 3 ani. Avem si aici un cuplu interrasial cu tensiunile aferente, un sotz de culoare vulnerabil in ochii societatzii, dispretzuit atat de albi cat si de negri, si in special de autoritatzi. Doar ca spre deosebire de Get Out nimic nu e funny aici, totul e exasperant iar spre final degenereaza in violentze extreme.

E destul de smart pentru un home invasion "pe invers" (aici proprietarii incearca sa-si invadeze invadatorii), are parte si de un rol misto din partea unui actor pe care il vad tot mai des pe la TIFF, acel Tom Hardy francez pe nume Paul Hamy (The Ornithologist).