Pentru prima data de mai bine de 10 ani incoace nu prind topul nici Ulver, nici Pain of Salvation. Am inceput sa merg la sala cu castile si mi se parea ca niciuna nu mergea bine cu flotarile, iar de la un punct incolo au inceput sa ma enerveze.
Despre muzicile alese din prima jumatate a lui 2020 am scris aici si aici. Deci astea ar fi albumele care mi-au placut cel mai mult in a doua jumate a anului.
Cu sigurantza cel mai bun album de mers la sala din 2020, bun pentru stepper, bun pentru facut roata tziganului, sucitura ruseasca, jogging cu botnitza. Numele trupei nu vine de la ce va ganditzi, in schimb numele vocalului, Vitriol, vine exact de la ce va ganditzi (in trecut a mai avut o trupa unde canta sub pseudonimul Dave Cunt, deci e un progres).
Promovat drept soundtrackul anului 2020, are avantajul ca, spre deosebire de alte albume cu obiectiv similar, asta vine din Birmingham (deci anturajul stango-anarhist al lui Napalm Death) si prin urmare acorda atentzie si subiectului Brexit, nu doar napastei globale si necroliberalismului care ne-a contaminat mai grav decat virusul. Acu 2 ani avusesera o colaborare cu bassistul de la Napalm Death - cu titluri ca The Virus is Within Us, Negativity Plague etc. incat te intrebi ce stiau baietzii astia dinainte si de unde stiau. Atat stilistic, cat si tematic, albumul e pentru 2020 ce fusese Cattle Decapitation pentru anul precedent. E albumul anti-Shoshoaca, anti-Caramitru, anti-Dragnea, anti-Câțu, anti-Trump, anti-Biden de care avem nevoie cu totzii pentru a dobandi umpic de perspectiva asupra zoaielor ideologice in care suntem obligatzi sa inotam.
E si albumu din cauza caruia i-am scos pe Napalm Death din topu principal, pe motiv ca asta e mult mai entertaining, mai de petrecere ilegalista. Cica au fost si in Romania acu vreo 5 ani - ce vremuri, ce concerte aveam si nu mergeam la ele! Asta e, am ramas cu Taraf TV si cu Garcea.
Mai putzin potrivit pentru sala (poate pentru abdomene si meditatzie in shpagat, dar nu pot face de alea din motive de forma a scheletului), albumul asta te baga intr-o letargie hipnagogica sora cu moartea. Mi-am luat o veioza cu lumini caleidoscopice special ca sa-l ascult, sa compensez ca am pierdut mirosu de patchouli din cauza COVIDului. E acea ear-fatigue music de care vorbesc poetzii, genu de muzica homeopata despre care nu stii ca ai nevoie pana nu te unge cineva cu ea. Mai scrisesem despre ei la Dilema acu 7 ani, articolu era intitulat Plictis solemn, dar de data asta nu m-am plictisit deloc; ceva ce vine cu varsta I guess, am ajuns sa apreciez mai mult momentu decat profitu care-mi iese din el.
Azi trupa se vinde drept jazz de salon vishiniu (saxofon si contrabas proeminente, niciunul foarte virtuos dar excelent imbinate din montaj). Suspectez ca incearca sa beneficieze si de revenirea Twin Peaks in atentzie, practic albumu asta e ce se asculta pe canapelele alea din Black Lodge, influentza lui Badalamenti a mai fost pe albumele lor dar acum e all over. Originile membrilor trupei sunt in doom metal, de ceva ani isi scot materialele la casa de discuri a lui Patton, dar s-au consacrat destul de bine in comunitatzile jazz.
Amatorii de cinema noir si neo-noir o sa gaseasca satisfactzii din plin, probabil si consumatorii de droguri (eu l-am ascultat pe bere).
Albumul de petrecere al anului fara petreceri, l-au planificat supernasol. Cine-si mai aminteste partyurile post-punk si Kiss the boys and make them die ale Clujului, cam pentru aia s-a facut ce e aici. E hipstereala maxima la trupa asta de tineri engleji care incepusera umpic in alta directzie (un mix de Misfits si HIM) iar aici s-au schimbat cam radical, incat la primul contact am aruncat albumu deoparte pentru cateva luni. Avusesera un concert in 2018 in care au anuntzat incetarea activitatzii cu aceleasi cuvinte cu care David Bowie anuntzase sfarsitul perioadei Ziggy Stardust, deci era tzeapa dar nu s-a prea prins lumea. Doi ani mai tarziu au revenit cu alte haine, alte tunsori, alt gen muzical, alte personalitatzi; sort of, caci versurile nu s-au schimbat mult, sunt tot despre cimitire si despre boala aia de care ne vindecam totzi, tineretzea.
Deci totul e mai (brit)pop si mai aerisit, cu chitarile date mult in spate, am impresia ca vor ca fiecare album sa fie o parodie la cate un alt gen muzical consacrat in UK - materialul precedent a fost acel mix de horror punk si love metal, asta e ceva intre britpop si post-punk iar cu asta vine si schimbarea radicala de imagine. E o trupa a disimularilor si metaironiilor care nu stiu daca isi va gasi vreodata propria voce dar pana una alta aceste parodii sunt incantatoare si incredibil de catchy. Au lansat si un side-project numit Salem cu piese punk mai traditzionale - puteau sa le tzina pentru un viitor album focusat pe punk, caci lasa impresia ca vor sa faca prea multe deodata, se cam dilueaza.
Dar, pana una alta, e albumu de petrecere al anului. Piesa de mai jos mai are ceva din albumul de debut.
Nu ma astept sa intzelegetzi ce cauta albumu asta in top, dar asta ascultau rockerii unguri albi heterosexuali din Cluj cand n-aveau chef de Dream Theater, in anii 90, si m-a apucat asa o nostalgie cand a aparut albumu. Eu ascult trupa cam o data la 10 ani, am urmarit mai mult proiectele laterale ale membrilor sai (OSI, Engine, albumele solo) dar au anuntzat ca dupa materialu asta se vor desfiintza si m-a apucat panica ca nu i-am recomandat niciodata. Ultima piesa se numeste sugestiv The Last Song si se termina cu versul sugestiv This is the last song, deci intentzia de a se opri aici pare destul de serioasa (fiecare membru are deja treaba in macar alte doua trupe).
Cand era Biden de varsta mea se vorbea despre ei ca de principalii competitori Dream Theater (de fapt invers, ca DT erau ceva mai tineri) dar cumva Fates Warning au ramas undeva in lateral, au fost depashitzi pe curbe, dpdv comercial ceva nu s-a legat, creca le cam lipsea simtzu baladei; care insa ni se arata pe acest album, posibil cel mai moale album al lor (incat fanii loiali ai trupei il vad ca pe un compromis). S-au adunat niste influentze de prin proiectele paralele/solo pe care le-am mentzionat mai sus - mai bine orientate comercial, cu muzica mai simpla, cu vocea mai in fatza.
Zic totusi ca albumul e suficient de lung sa aiba ceva pt toate categoriile de fani - imediat se fac 40 de ani de la debutul trupei iar ca album de adio e excelent. De fapt e excelent oricum, un vestigiu important al ceea ce insemna rock progresiv in anii 90 si chiar un adecvat album de initziere in gen pentru tinerii tentatzi sa se apuce acum de asa ceva.
N-am fost niciodata fan Jarvis Cocker - mi s-a parut nesimtzit cand a urcat pe scena lui Michael Jackson sa arate fundul publicului (desi acum ii dau dreptate), m-a iritat popularitatea hitului sau "Common People" (desi ulterior l-am apreciat in interpretarea Marinei Voica), mi s-a parut fandosit si arogant ca hipster avant-la-lettre (desi am ajuns ca el), iar de la destramarea Pulp am auzit doar sporadic de el. Acu a revenit cu trupa asta noua, la invitatzia celor de la Sigur Ros care l-au chemat sa-i insotzeasca la ceva festivaluri islandeze. Si-a format cam la repezeala trupa, cu piese compuse din mers in timpul turneului ca sa aiba ce canta, insa a iesit ceva mishto, cu un sound diversificat (mai mult David Bowie si chiar ceva Cohen decat Pulp).
Am gasit albumul prin listele prietenilor care se mai sinchisesc sa respecte Institutzia Topului de Final de An si i-am dat drumu cu planul sa ascult maxim 2 piese, dar m-a prins instantaneu, i-am si facut la Dilema o recenzie din care fiecare a intzeles altceva - o cucoana m-a facut dezinformator sovietic, altu m-a facut heterofob neomarxist - fiecare si-a ales fragmentu de fraza care i-a convenit, a iesit un fel de A/B Testing. Cine-si inchipuie ca segmentarea populatziei a luat sfarsit cu desfiintzarea Cambridge Analytica isi face iluzii, triggerele sunt incredibil de banale iar conditzionarea aproape pavloviana.
Ma rog, mai tre sa faci si compromisuri ca sa mai citeasca cineva o cronica muzicala in Romania de azi (a fost cel mai apreciat articol al meu de la cel despre Flat Earth Society incoace). Un singur comentariu dintre cele vreo 150 a zis ceva de Jarvis Cocker da nu l-a bagat nimeni in seama, erau prea preocupatzi sa se paruiasca. Daca romanii ar avea dreptul sa voteze pentru presedintele SUA am avea o mai mare prezentza la vot decat la alegerile noastre.
Al doilea album consecutiv cu care i-am bagat in top, trupa asta creste enorm de la un material la urmatoru si nu, n-am ales trupa ca sa bifez vreo cota de diversitate. Mixul de voce feminina neagra puternica si gotic metal e o gaselnitza care trebuia inventata demult, un fel de Whitney Houston cantand cu Paradise Lost. Exista o gramada de mitologie, trauma si ocultisme la granitzele culturale dintre rase, ramase neexploatate estetic din cauza segregarii rasiale a genurilor muzicale - unde metalul are partea lui de vina, desi zice ca s-a nascut la randul sau din marginalizare (la capitolul asta probabil jazzul ramane cel mai progresist gen, cel mai rapid in a inlatura bariere si a legitima aproprierea artistica).
N-a fost trupa asa chiar dintotdeauna, daca sapi un pic pe net afli ca pe primul album au avut la voce un barbat alb heterosexual care insa a fost lasat pe drumuri cand a aparut aceasta Camie Gilbert. Mutarea a revoltat pe unii din anturajul trupei (trupa e din Texas!) insa a redefinit soundul radical, e cu adevarat o poveste de succes in scena metal. Dar cu asta ne-am obisnuit de pe albumele precedente, surprizele aici sunt altele: un duet cu tipu ala ginger de la Antimatter (e rasism sa zici ginger?), un cover version dupa Wolf Moon de la Type O Negative (Peter Steele e incantat in mormant ca in sfarsit o voce feminina ii canta piesa), o adaptare gotica dupa Billie Holiday.
Sound-ul e usor diferit de precedentul material - ceva mai comercial, mai Disney-metal, mai incarcat de patos si emo, pare ca trupa tzinteste mai sus, stie ca sunt niste oportunitatzi de exploatat comercial in perioada asta dar creca pentru asta aia de la instrumente vor trebui sa se mai tunda, sa-si dea jos mustatzile alea de confederatzi ca abia ce a aparut un A.I. care te poate clasifica politic dupa fățău și mustață indiferent ce zici tu in piesele alea.
In plina pandemie cei de la Anathema au anuntzat ca isi baga picioarele ca au ajuns la sapa de lemn, iar the next best thing care ne-a ramas sunt englezoii astia de care am mai tot scris aici - au mai fost in top, i-am vazut si in concert la DBE. Vocalu de la Anathema chiar contribuie pe doua piese, dimpreuna cu altzii - ala de la Fotocrime, Gaahl, Jonathan Hulten. Tot un fel de invitata e si vocalista principala Belinda Kordic, caci ea pana acu fusese in side-projectul Se Delan - a fost si cu proiectu in topu asta acu vreo 5 ani, au mai fost si Fotocrime si Hulten, se pare ca albumul asta a fost facut in functzie de cine apare prin topu meu. Sa-i anuntze cineva ca mi-a placut, aprob ce s-a intamplat, sa mai contacteze si pe altzii din listele astea.
Cand ai atatzia invitatzi nu sunt doua piese care sa semene, plus ca e si un excelent cover She's in Parties care e din alt film. Poate e cel mai divers album al trupei, oricum destul de cunoscuta pentru diversitate caci si-au schimbat componentza extrem de des - eu i-am vazut live de 3 ori si creca doar liderul grupului, Justin Greaves, a fost prezent la toate trei intalnirile.
E un prog-rock melancolic caldicel care are toate shansele sa ocupe vidul lasat de Anathema, de fapt il umpluse deja de cand Anathema scot albume tot mai lipsite de idei. E si o mirare ca proiectu asta a supravietzuit atata timp fara o formula stabila si totusi cu o cariera live consistenta, desi pare un project management de maniera Devin Townsend sau Ayreon, mai mult ONG decat trupa.
Album cu o istorie super-zbuciumata, trebuia sa iasa prin 2019, dar cineva a remarcat in lista de multzumiri de pe coperta din spatele CD-ului numele fiului lui Yehudi Menuhin, cica celebru autor de teorii ale conspiratziei care are si o teorie de "reinterpretare" a Holocaustului (evreu antisemit, cum ar veni). Casa de discuri a chemat trupa la raport - "Care atzi multzumit, bă, lu ăsta?" Au tot dat ei din coltz in coltz - ba ca el, ba ca el, pana la urma a zis vocalu uite, am fost io, citisem cartea asta care are 5 stele pe GoodReads si m-a inspirat sa fac un album despre teorii ale conspiratziei. Vocalu asta e Rob Miller, cu cariera inceputa in anii 80 in trupa britanica de punk anarhist Amebix. Americanii insa nu prea stiu ce e aia asa ca they cancelled the shit out of him: casa de discuri Relapse i-a dat afara, trupa s-a destramat, fostii colegi din Amebix au fost contactatzi sa dea in vilag "anarhistu fascist", cateva viniluri care au apucat sa se distribuie sunt acu la cateva sute de lire pe Discogs, probabil se vand pe post de nazi memorabilia.
Cumva albumu tot a iesit pana la urma, cu altzi muzicieni semnandu-se cu pseudonime. Nu stiu cat e modificata varianta asta fatza de versiunea "interzisa" de la Relapse, eu n-am gasit nimic nazi, individu sufera (sau se bucura) de o conspiratzionita de tip Philip K. Dick/Erich von Daniken (titlul albumului e preluat de la cartea OZN-istului Jacques Vallee) cu ceva preocupare (nu stiu daca simpatie) pentru concetatzeanul sau Aleister Crowley (e drept ca ăsta a avut niste legaturi cu nazistii, le-a vandut horoscoape si organiza orgii la Berlin in timpul Republicii Weimar, un fel de Aliodor Manolea a lu Băsescu). Kanye West a avut derapaje mai nasoale decat ce e aici - niste conspiratzionita, ocultism, paranormal, superpozitzie ideologica, suprematzia robotzilor la Cotroceni.
Presa muzicala refuza sa publice recenzii la album, eu am aflat de aparitzia lui dintr-o nota de subsol; cateva siteuri punk au facut totusi recenzii concluzionand ca situatzia e a "thorny bush" dar albumul e excelent. Si chiar e, schimbarea radicala a componentzei trupei i-a adus mai aproape de partzile cele mai interesante ale soundului lor, cele care aduceau cu Killing Joke.
P. S. Este si o piesa despre Ambulantza Neagra, doar ca trupa nefiind romaneasca se numeste "Black Cadillac".
Inca un album care se recomanda intai prin paleta foarte diversa de invitatzi (oameni de la Igorrr, Behemoth, Pallbearer, Primordial, Harakiri from the Sky), apoi prin niste afuriseli la adresa Uniunii Europene si ceva ce suna a glorificarea Brexitului (piesa de mai jos, excelenta). Rome (Jerome Reuter) nu e chiar AUR ci e din Luxembourg, motivele lor anti-UE sunt altele, inchipuitzi-va o tzara in care totzi tinerii gandesc ca Andrei Caramitru. Totusi Rome a batut Europa in lung si-n lat, a baut/cantat si pe la noi, a colaborat cu artisti de pe tot continentul, canta piese in 4 limbi, foloseste teme si versuri de la scriitori din mai toate tzarile Europei.
Oficial zice ca e stangist si deplange angoasele Europei pe care a tot cutreierat-o - dar stim ca in vremurile astea nu tre sa credem o iota din ce zic oamenii, ci doar ce ne inchipuim noi despre ei. Lui Rome ii place sa provoace si sa zgandare, rasfoiesc acu discografia din Spotify si ma surprinde cat de multe piese despre Europa a avut de-a lungul timpului: A Farewell to Europe, Evropa Irredenta, Secret Sons of Europe, Who Only Europe Know, Uropia o Morte plus o selectzie de citate si mottouri dubioase intercalate prin piese (pe albumu asta sunt Gadamer, Peguy, Orwell, dar pe albumul precedent erau referintze mai creepy - Enoch Powell, Evola, Celine).
E asadar un proiect care provoaca la cancelare - nu vii tocmai in perioada asta cu titluri ca Achtung, baby! și Kali Yuga uber alles! si refrenu Though Europe may die this death well-rehearsed... Bai fratzica, am ascultat nazisti in totzi anii astia si nici nu mi-am dat seama, mi s-a facut inima cat un purice. Interviul asta mi-a mai potolit sperietura, da e lung si cine naiba are vreme sa citeasca atata text in zilele noastre, TL;DR!
Pana la urma creca secretu trupei e in versurile astea: With what is left of what is right / And long lean thorns between / We'll unleash a war so utterly vain / No man has ever seen
O data la 10 ani Deftones scoate un album mare, incat te intrebi cum de-s asa boring cele din between.
Albumul a aparut cam deodata cu revelarea faptului ca chitaristul trupei crede in teoria Pamantului Plat si e antivaccinist, chestii pe care incearca ei sa le mushamalizeze cu titluri ca Ohms si The Spell of Mathematics ca sa ne lase impresia ca au fost pe la scoala. Cam toata generatzia nu-metal a glorificat chiulitu de la scoala - aveau si piese care instigau la fugit de la ore (chiar Deftones o aveau pe aia cand canta ei in picioare pe banci printre caiete, Back to school). Asa ca dpdv tematic albumu asta arata ca opera unui chiulangiu care decide la 50 de ani sa faca totusi liceul macar la seral, poate afla si el de ce tot insista pretenii ca e rotund pamantu.
Altfel albumul e varful revirimentului nu-metal care dadea niste semne de vreo 4-5 ani: au fost bine primite si recentele albume Korn, Slipknot, s-au relansat trupe carora le murisera membri (Static-X), a aparut o noua generatzie de imitatori (fiul lui Mike Portnoy si-a tras trupa nu-metal), Limp Bizkit amenintza si ei ca se intorc dar tot amana caci a aparut o noua eticheta care creca se refera explicit la ei - "buttcore". Am cunoscut oameni de 25 de ani care se uita la trupele astea cum ma uitam eu la Led Zeppelin, era destul de clar ca anii 90 aveau sa revina, a trecut suficient timp incat sa se poata folosi cuvantu "revival". Cam toate numele importante ale epocii au revenit in atentzie (Manson, Tool etc.), cu exceptzia grunge-ului (ăia au cam murit, uite ca erau mai prajitzi decat Marilyn Manson!).
Subscriu la Lone Furrow, e un album foarte ok, printre cele mai mature muzical din istoria „trupei” - iar lirica oscilează între critica globalizării și apărarea ei prin sarcasm.
Date fiind și unele „ieșiri” de pe Passage to Rhodesia, Jerome era de ceva vreme în vizorul SJW-istilor (deși a doua pare a albumului ăluia explică destul de clar care era poziția lui cu privire la Rhodesia și nu era una de ridicare în slăvi). Totuși, în cazul lui Lone Furrow lucrurile au luat-o destul de serios la vale - la lansare, pe wall-ul unui prieten erau vreo 30 de comentarii doar despre piesa Twain, unde, vezi domne, Rome susțin că Estul și Vestul sunt entități foarte diferite, iar treaba asta e o retorică anti-imigranți, aparent :))
2 comments:
Subscriu la Lone Furrow, e un album foarte ok, printre cele mai mature muzical din istoria „trupei” - iar lirica oscilează între critica globalizării și apărarea ei prin sarcasm.
Date fiind și unele „ieșiri” de pe Passage to Rhodesia, Jerome era de ceva vreme în vizorul SJW-istilor (deși a doua pare a albumului ăluia explică destul de clar care era poziția lui cu privire la Rhodesia și nu era una de ridicare în slăvi). Totuși, în cazul lui Lone Furrow lucrurile au luat-o destul de serios la vale - la lansare, pe wall-ul unui prieten erau vreo 30 de comentarii doar despre piesa Twain, unde, vezi domne, Rome susțin că Estul și Vestul sunt entități foarte diferite, iar treaba asta e o retorică anti-imigranți, aparent :))
Dido - Still on my mind
Post a Comment