Finally, ultimul calup din topul muzical al anului 2020, inca 10 albume notabile din a doua jumatate de an. Despre primele 3 calupuri am scris aici, aici si aici. Si cu asta aproape am inchis anu 2020, mai tre sa produc o lista de recomandari literare pe care le recomand fara sa le fi citit. Macar albumele astea de jos le-am ascultat, in ciuda a ce zic gurile rele.
***********************************************************
Baxter Dury - The Night Chancers
Albumul asta e un cantec de lebada al barbatului alb heterosexual trecut de 40 de ani amenintzat cu extinctzia (si de ideologi, si de propriul alcoolism), specie din care doar cateva capete împăiate se vor pastra. In cazul asta specific e vorba de o reincarnare a libidinosului Serge Gainsbourg pe ulitzele londoneze, un sugar-daddy fara bani dar cu apartament central mostenit de la tat-su, dupa cum sugereaza hit-ul metaironic al albumului, Slumlord. Baxter Dury e fiul lui Ian Dury, care a cantat in anii 80 cam aceleasi chestii dar ceva mai post-punk si mai putzin glam/disco, iar problemele erau altele pe atunci. Baxter mai mult bodoganeste decat canta, noroc cu corul feminin care ii canta refrenele, altfel albumul s-ar fi incadrat undeva intre spovedanie si spoken word.
Cruciada anti-StraightWhiteMale a fost initziata in scopul desfiintzarii lui Trump ca avatar al prosperitatzii macho-bully ce a dominat politica americana recenta (si marile lor industrii, cu alde Weinstein etc.), insa ca orice stereotip incropit la repezeala improashca cu rahat aiurea - tot in categoria aia intra si iobagu din Berevoeshti, si sluga de corporatzie din Jucu, si Nikola Tesla (apostol al feminismului eugenic), si Basescu care ne-a salvat de comunism, si Cartarescu si poetul-nepereche Eminescu, si Leonard Cohen (caruia i-a fugit gagica cu agoniseala de-o viatza), Bob Dylan ori Nick Cave si altzii care au marcat lumea cu alte contributzii decat bullying pe spinarea altora. Ma rog, Nick Cave a fost si bully si toxic la vremea lui, dar n-are inca probleme ca nu s-a buhait ca Manson si se imbraca frumos.
Asadar asta e un album aproape conceptual, dar nu in sensul in care facea Pink Floyd albume conceptuale, ci in sensul sugerat de piesa Carla's got a boyfriend - unde Baxter vrea sa-l bata pe iubitul fostei prietene si il stalkuie pe Instagram.
************************************************
Null - Entity
Muzica disperata din frigul cumplit al Islandei, proiectul unora de la Naðra și Mișpirming sau cum naiba se scriu numele trupelor alea - shtie lumea la ce ma refer, da nu gasesc caracterele pe tastatura. Si-au ales astia niste nume de trupe sa fie siguri ca nici Google si Spotify nu ii gaseste; ma rog, proiectu Null e mai usor de gasit, dar tot tre sa fi atent ca mai sunt 20 de trupe cu fix acelasi nume.
Nu e un black metal nordic de duzina, e metal meteorologic cu voce torturata, solouri hiperstridente si un suflu de crivatz amestecat printre instrumente, continuand linia inovatoare cu care s-a impus post-metalul islandez (cam de cand au inceput sa joace si fotbal mai serios). S-a nascut prin partzile alea o generatzie noua de metalisti care n-au fost bine primitzi in echipele de fotbal locale si nici la pescuit nu se pricepeau, asa ca si-au pus toata frustrarea in muzica. Pe la noi vin (veneau) cu chestii mai comerciale (Solstafir, Arstidir), dar undergroundul lor e extrem de bogat raportat la marimea populatziei, iar metalul lor extrem are un flavour meteo ce-i detasheaza de rubedeniile apropiate din metalul scandinav.
Ajuta si ca nu se intzelege nimic din piese, acolo se canta in limba proprie la modul programatic. Stai umpic, la Null titlurile par sa fie totusi in engleza, dar tot nu-s in stare sa discern ce zice, vocea e numa jelanie si afuriseala, o prezentare teatrala care face materialul destul de original raportat la genul pe care il reprezinta.
***********************************************
Not My God - Not My God
Prin Germania scena asta goth dadea petreceri superfaine (comparabile doar cu petrecerile tematice Star Trek), o chestie pe care n-am gasit-o niciodata in Romania, nici macar intr-o versiune caricaturala. Ma rog, il avem si noi pe Padre, se pune? Creca se pune, el nu e atat caricatura cat un studiu de caz despre hibridizarea subculturii goth cu creshtinismul rural românesc. Ar fi niste oportunitatzi artistice si la intersectzia asta de lumi dar nici macar nu putem vorbi de o nisha, e doar o persoana aratata cu degetu pe strada.
Tim Skold a avut insa shansa sa faca outsourcing pentru Marilyn Manson pe la inceputul anilor 2000 (albumul Eat me, drink me e facut mai mult de el, Manson era ocupat cu Rachel Wood), a mai trecut si prin alte trupe cat pe ce sa fie populare pe centura industriala a rockului (KMFDM, Shotgun Messiah). Nu si-a gasit insa niciodata locul, acumuland mai degraba reputatzie de mercenar si outsourcer.
Probabil nici proiectul asta nu e planificat pe termen lung dar mi-a furat imediat ochiu prin rafinamentu estetic - de la imaginea ultragoth la sound-ul curat si calculat, in colaborare cu o alta vedeta a scenei, liderul californienilor Psyclon Nine (cu care Skold a intrat probabil in contact in perioada Marilyn Manson cand a ajuns pe la Hollywood).
Nu e mare diferentza de esentza intre Padre al nostru si Tim Skold - am fost si prin Skovde, orasul parintesc al suedezului, e un fel de Dej, iar oamenii-s tot cam asa; Suedia are jumate din populatzia noastra, o vreme de tot cacatu, o guvernare care la noi ar fi caracterizata drept "pesedism coclit". De unde atunci prapastia? Astept un album de la Padre, nu doar croitorie.
************************************************
Fuck the Facts - Pleine Noirceur
Metal extrem feminist pentru cei care apreciaza chestii gen Cloud Rat, Couch Slut, High Tension, Ragana. Desi numele trupei ar sugera legaturi cu epoca Trump si noua cultura a "adevarului democratizat", grupul asta canadian exista de peste 20 de ani si si-a luat numele de la un cantec Naked City (trupa noise-metal a jazzistilor John Zorn si Bill Frisell). Sound-ul e inspirat tot de acolo, dar si de colegii de scena din Quebec Gorguts, cu care Pitchfork au incercat pentru o scurta perioada sa popularizeze metalul extrem (mai nou au abandonat de tot rubrica metal, nu li se mai potriveste cu "narativa").
Deci Fuck the Facts e cam ce-ar fi recomandat Pitchfork in materie de metal in preajma lui 2013, un album cu infatzishare extrema si voce caustica feminina (quebecoise, ca si Gorguts), insa structural e sofisticat, zgomotul e organizat in fluxuri si refluxuri - post-metal amestecat printre blasturi grindcore si chiraitul Melaniei. Piesa de mai jos e un potrivit sumar pentru intregul album, cu un clip excelent regizat ca sa te indrume asupra modului in care trebuie sa ascultzi muzica trupei.
E trupa din cauza careia nu intra Mr. Bungle in top; si albumul acela tradeaza apropierea de anturajul Naked City - Patton si Zorn s-au cunoscut atunci si au tot colaborat in multe randuri, punand la cale o scena underground de metal extrem cu ambitzii avangardiste care in anii 90 n-a prea fost bagata in seama, dar iata ca face pui in zilele noastre.
************************************************
Aesop Rock - Spirit World Field Guide
Pentru cota de diversitate trebuia sa bag si niste hip-hop (odata cu Trump a disparut muzica country din topu asta). Lumea insista ca locu asta trebuia ocupat de Clipping pt ca au un clip cool si e momentu BLM, but hell no, mai bine il pun pe Aesop Rock - rapper alb divortzat (de vocalista de la Dirty Ghosts) pt ca Clipping au fost in topu asta pe cand scoteau albume respectabile, n-o sa-i pun acu cu firimituri taiate la montaj de pe materialele vechi, doar pt ca trupa are parte de "momentum" (vezi si recenta popularitate Netflix a vocalului, in serialu Snowpiercer).
N-am un criteriu clar de judecata a ce e rau sau nashpa in hip-hop caci am evitat toata viatza genu asta, am intrat la un singur concert de gen - era BUG Mafia si am fost socat de cat de plini de bani sunt fanii lor, cat costa merchandizu, ce fitze si cat de departe e comunitatea fanilor de ce se canta in versurile alea. Nu ma mir ca au mancat bataie la Bistritza.
Ar fi totusi 2 atribute care imi sar in ochii de neinitziat cand mai ascult asa ceva: densitatea lirica si backgroundul electro-instrumental. Primul criteriu a fost purecat in cazul lui Aesop Rock prin metode shtiintzifice - articolul asta i-a masurat lexicul in comparatzie cu restu scenei hip-hop, cu Shakespeare si cu Melville si i-a batut pe totzi; articolul asta il listeaza alaturi de Leonard Cohen, Patti Smith si Paul Simon drept unul din versificatorii care ar putea sa-i urmeze lui Bob Dylan daca se va mai da Nobel pentru lirica muzicala. Sunt 21 de piese aici cu 3-4 pagini de versuri fiecare, putea iesi lejer un volum de poezie cum se publica la noi, cu o strofa pe pagina. Se leaga si de numele adoptat (Esop), intregul album fiind conceptualizat ca o colectzie de fabule despre animalutze care il ghideaza pe artist prin lumea asta si prin lumea ailalta. Ca si la Clipping, muzica exceleaza si prin backgroundul instrumental divers, cu tot felu de invitatzi dintr-o scena cu care nu-s familiarizat deloc (Grimace Federation, Hanni El Khatib etc.... li se datoreaza partzial calitatea albumului).
************************************************
Communic - Hiding from the World
Albumul de metal temerar al anului, gen ale carui hituri se cantau cu halba in mana, in picioare pe mesele din baruri de metalisti cu tavan inalt, pe vremea cand se mai strangea lumea in astfel de locuri (si inainte ca ala de la Iced Earth sa fi fost infundat pentru cucerirea Capitoliului). Nu e chiar Manowar, nici Eternal Champion, de fapt grupul norvegian se prezenta candva drept rock progresiv ca sa justifice de ce sunau ca o clona Nevermore nerushinata. I-am cam evitat, eram convins ca se vor destrama in scurt timp, in schimb cei care s-au destramat au fost Nevermore (recent s-au facut 3 ani de la raposarea lui Warrel Dane), probabil nici Iced Earth nu mai au zile, iar Communic sunt inca bine mersi, au revenit cu imnurile astea flamboaiante sa umple un spatziu tot mai rarefiat - metal melodic fredonabil, poate cam siropos, nu chiar "relatable" pentru modernitate.
La mijlocu albumului insa e imnul asta irezistibil de 10 minute Born without a heart care se tot umfla si se umfla si ai impresia ca o sa se sparga intr-o ploaie de confetti. Influentza lui Nevermore e inca aici, am mirosit si ceva Savatage, chiar si ceva Marcel Pavel - in fine, muzica altei epoci. E ceea ce milenialii numesc dad-rock (desi am intzeles ca mai nou si grunge-ul intra acolo), un pretext pentru metalistii anilor 90 sa negocieze cu copiii lor adolescentzi gay: "te accept ca esti gay daca tu acceptzi ca mie imi place muzica asta".
************************************************
HEALTH - Disco 4::Part 1
Tot aparusera piesele astea presarate pe ici pe colo dar pana la urma HEALTH si-au strans toate colaborarile pe acest album si se pare ca se adunasera multe (stiusem doar vreo trei din piesele de aici). S-au implicat nume importante din scenele care se ocupa cu sintetizatoare, industrial, dream pop, a celor care se joaca ca nebunii pe calculator, a fanilor Ready Player One etc. Catziva dintre invitatzi au si fost prin topu asta, ori am scris de ei cand i-am prins live: Perturbator, Ghostemane, Xiu Xiu, Full of Hell, Youth Code, JPEGMAFIA, Soccer Mommy, Soft Moon.
Genu asta de compilatzii nu au cum sa nu iasa bine macar prin prisma diversitatzii extreme a contributziilor, n-ai cum sa te plicitisesti cu asa ceva. Iar HEALTH sunt specialisti ai remixului, apropriatori culturali dedicatzi care si-au facut un renume recicland distopiile cyberpunk clasice. Albumul a fost chitit sa iasa in preajma lansarii jocului Cyberpunk - fusesem convins ca aparitzia sa e legata de aparitzia jocului video, creca asta spera si trupa cand l-au pus cap la cap (au mai avut ei muzica facuta pentru jocuri, inclusiv GTA), dar in cazu asta nu s-a concretizat sperantza.
Cu pandemia asta penala nu cred ca mai prindem noi o distopie cyberpunk, aia se va intampla pe Marte pentru cei care vor prinde bilete pe navele lui Elon Musk, caci vor fi conditzionate de vaccinare. Noi o sa ramanem sa tushim aici cu Shoshoaca si o sa cumparam oxigen cu ratzia de la antreprenori PNL-isti.
P. S. Se pare ca s-a strecurat totusi o piesa HEALTH pe soundtrackul jocului Cyberpunk, dar nu apare pe albumu asta.
************************************************
Pineapple Thief - Versions of the Truth
Steven Wilson a devenit oficial cocalar cu noul sau album pop, chestie cu care ne tot amenintza de catziva ani sub pretextul ca si-ar fi descoperit o pasiune pentru ABBA; asa ca shansele unei reformari Porcupine Tree s-au cam disipat, anturajul sau incearca sa se reorienteze. Dupa ce a lucrat putzin cu King Crimson, tobosharul Gavin Harrison si-a gasit adapost la acesti Pineapple Thief, trupa care s-a alaturat casei de discuri a lui Wilson prin 2008 si a patzit ce patzesc toate trupele care fac asta, s-au infectat cu sound-ul Wilson. Au iesit acolo mai multe albume in 2020 (inclusiv Lunatic Soul si No-Man) si e tot mai evident cum tot ce se afiliaza cu ei incepe sa sune cam la fel (Opeth si Ulver au reusit sa evadeze la timp, altzii mai putzin norocosi precum Anathema au dat chix).
Sigur ca nu e un sound nashpa, infuzia de pop in prog-rock a fost la vremea ei chiar revolutzionara, sunt deja catziva ani de cand recomand in fiecare an cate un album din catalogul Kscope. Acu a venit randu lui Pineapple Thief, despre care am mai vorbit in topu asta cu ocazia proiectului Wisdom of Crowds (unde colaborau cu vocalu de la Katatonia).
Mereu i-am perceput drept una din trupele mai boring din catalogul Kscope, insa recrutarea tobosharului de la Porcupine Tree aduce ceva special - rafinamentu cu care da in tobe, mai mult le mangaie si le da bobarnace decat sa le bata, o cadentza discreta si eleganta care pare facuta pe calculator dar nu e.
************************************************
Napalm Death - Throes of Joy in the Jaws of Defeatism
Death-metal socialist din Birmingham cu una din trupele legendare ale genului, formata in urma cu fix 40 de ani ca punte de legatura intre punk si metalul extrem, venita destul de des si prin partzile noastre si mereu primita cu bucurie. Alaturi de Deftones, albumu asta a aparut in mai toate topurile metal de la finalul anului trecut, asa ca m-am aliniat si eu la "common sense" simtzind ca reinvie lupta socialista impotriva necroliberalilor si amenintzarii thatcherismului est-european.
Practic Napalm Death e produs direct al epocii Margaret Thatcher - n-o sa aflatzi asta din serialul The Crown, tre sa-l intrebatzi personal pe Barney, vocalu; are de transmis ceva si la adresa lui Macron, pe piesa Joie de ne pas vivre. Cartea The Discourse of Neoliberalism contzine o gramada de referintze Napalm Death, iar presedintele Indoneziei e fan al trupei, deci e groasa gluma asa ca s-a ingrosat si putzin si muzica Napalm Death, mai inteligibila dar inca exploziva in ciuda inaintarii in varsta, cu versuri in engleza adevarata de cartier muncitoresc. Unii zic ca albumu e experimental, insa ceea ce unii numesc "influentze Killing Joke" e ceva ce vine cu varsta, cand bagi hardcore punk da mai răruț așa ca nu te tzine.
Faptul ca albumul a capatat o larga popularitate (in afara scenei metal) nu inseamna ca e cel mai bun al trupei si nici ca trupa a devenit brusc geniala, ci ca se sincronizeaza cu agenda politica globala care a a refulat in obrazu lu Trump; deci e cam invers, agenda politica globala s-a sincronizat pentru o scurta perioada cu ideologia Napalm Death. O sa treaca, vin liberalii nostri, probabil Cîțu are prin dulapuri o perucă cu freza lui Thatcher.
************************************************
Stian Westerhus - Redundance
Despre Westerhus am inceput sa scriu in Dilema pe cand era chitarist jazz, insa live l-am vazut ca membru oficial Ulver (in turneul albumului cu Julius Cezar), iar cu albumul asta nou pare ratacit undeva intre cele doua lumi, ba mai si incearca sa cante la voce - cu un timbru extraterestru ce aduce cu Scott Walker. Albumul precedent Amputation fusese deja un pas in directzia asta dar inca avea abstractziuni instrumentale, asta e insa un sequel accesibil, cu balade weird, refrene si ceva electro-ritmuri de sintetizator.
E poate cel mai accesibil album al sau, caci cariera jazz a lui Stian Westerhus s-a petrecut mai mult in scopul torturarii chitarii decat a canta la ea, testand mereu limitele instrumentului, rareori preocupat sa aiba in compozitziile sale voce inteligibila ori o structura simplu de urmarit. Asocierea cu Ulver i-a dat putzina ambitzie populista, asa ca probabil aici e cel mai pop lucru pe care o sa-l auzim de la el - cu rezerva ca aici "pop" e ce intzelegea Scott Walker prin asta.
Muzica pentru snobi si intelectuali asadar, una din mostrele alea de "gateway jazz" care pot trezi curiozitatea neinitziatzilor - cel putzin cu privire la sortimentul scandinav al genului, mereu angajat in hibridizari interesante cu post-rock, folk, electro etc. Am bagat destul de rar asa ceva in topul personal caci scriam destul de mult pe subiect in Dilema iar topul asta e orientat mai pe entertainment si vibratzie emotzionala, pe care albumu asta insa pica la fix.
1 comment:
Cred ca nu mai traiesti...
Post a Comment