Maraton de Oscaruri musai de vazut (2): Joker, Star Wars Rogue One, Elle, 45 Years, Loving Vincent, Chico and Rita

Joker

(regizat de Todd Phillips, autorul trilogiei The Hangover)

Inspirat mai mult de Taxi Driver decat de filmele cu supereroi, Joker e o revizie originala si sinistra a universului DC Comics, cu o gramada de idei misto - unele preluate din Killing Joke-ul lui Alan Moore (la origini Joker ar fi fost un stand-up comediant ratat), altele din teme stringente ale momentului: Joker apare aici ca un stindard alt-left al proletarilor cu suferintze (fizice si mentale) care se ridica impotriva capitalismului reprezentat de concernul condus de tata lui Batman (candidat la primaria orasului Gotham ce promite locuri de munca pe bani de nimic, cam ca "antreprenorii" nostri).

Filmul a polarizat foarte mult - pe de o parte Joaquin Phoenix reuseste sa faca ceva cu totul diferit fatza de predecesorii sai (se spunea ca Jack Nicholson si Heath Ledger au scos tot ce se putea scoate din personaj). Pe de alta parte filmul e atat de violent si sec incat parintzii care-si duc copiii cu regularitate la filme cu supereroi sunt sfatuitzi sa-i tzina departe de data asta. Batman apare doar ca un pusti de bani gata, povestea reusind in oarecare masura sa-l pozitzioneze pe Joker drept personaj pozitiv, ale carui probleme personale inspira o razmeritza comparabila cu miscari proletare moderne. 

Nu mi-e clar daca filmul serveste intereselor capitalistilor de la Hollywood care vor sa transmita mesajul ca frustrarile proletare au la origini vreo forma de instabilitate psihica, sau daca serveste intereselor lui Bernie Sanders care ne propune sa regandim povestea lui Batman prin prisma declaratziei de avere a acestuia. Oricum ar fi, e un film si un rol fresh, care au enervat enorm presa americana si pe cei care se adapa de la ea.

*************************************************************

Star Wars Rogue One

(regizat de Gareth Edwards, autorul marelui film Monsters)

Filmul asta bate un cui imens in sicriul meseriei de actor. L-au facut pe raposatul Peter Cushing pe calculator in detalii aproape perfecte, mai putzin privirea aia pierduta care nu se poate focaliza - o provocare clasica in CGI (sigur, exista si actori in piele si oase care au aceeasi problema). Daca rezolva astia si problemele cu privirea, cinematografia va putea fi inlocuita definitiv cu animatzia video iar actorii vor trebui sa-si caute de lucru in alta parte. Cine-ar fi crezut ca tocma in meseriile astea "creative" omul va fi inlocuit de "mashina", cand toata lumea se astepta ca treaba asta sa se intample intai la meseriile de bucatar si croitor. Evident, asta e si o oportunitate majora pentru teatru, spre care orice actor cu stima de sine ar trebui sa aiba un plan de refugiu. Sau reclamele, unde mereu va fi mai ieftin sa bagi un student la actorie decat sa-l faci pe calculator.

Revenind, asta e cel mai bun film Star Wars de la relansarea seriei in 2015 sub egida Disney. Poate singurul bun, daca stam sa analizam - e bine ca nu se leaga cu povestea principala a ultimei trilogii, fiind un episod interstitzial al trilogiei originale. Bataliile sunt filmate mai de la firul ierbii (cam ca in Saving Private Ryan) cu un plus semnificativ de realism. Regizorul vine cu experientza unor Monsters sau Godzilla si are o pricepere aparte in a gestiona dimensiuni macro - chestii gigantice (nave, robotzi) care sunt relativizate la personaje marunte.

Si aici protagonistul e de sex feminin si probabil asa va ramane situatzia multa vreme in productziile Disney. Felicity Jones e chiar mai simpatica decat nepoata lu Palpatine. Asta aduce beneficiul de a atrage publicul feminin spre un gen de filme care, in tineretzile mele, erau percepute ca fiind consumabile strict de catre baietzii tocilari.

****************************************************

Elle

(regizat de Paul Verhoeven, candva auteur ale unor Basic Instinct si Robocop) 

Olandezul Paul Verhoeven e cu 2 pashi inaintea trendurilor - Basic Instinct fusese feminist cu mult inainte sa se auda termenul prin partzile noastre, iar cu filmul asta ne propune chiar un fel de post-feminism. Ar fi trebuit sa se numeasca Basic Instinct 2 - doar ca ala se facuse deja; in plus, scenariul i-a fost respins la Hollywood, niciuna din actritzele carora l-a propus nu a acceptat sa joace, asa ca omul a fost nevoit sa mute productzia in Frantza. Optziune excelenta care a adus filmului o gramada de premii - din pacate la Oscar a fost nominalizat doar pt rolul lui Isabelle Huppert.

Prima chestie care frapeaza e varsta actritzelor. Va datzi seama ca Isabelle Huppert (din poza de deasupra) avea 63 de ani? Iar Judith Magre (din poza de dedesubt) 90? Adica prima umpic mai tanara ca Ozzy Osbourne, iar a doua umpic mai batrana decat Leonard Cohen cand a murit. La noi oamenii batrani arata ca Gollum, in schimb in show-businessul francez se practica ceva magie neagra de rejuvenare. Poate le-a si facut umpic pe calculator cu tehnologia aia folosita la Irishman.

Huppert joaca o patroana de firma de jocuri pe calculator care are in subordinea ei o gramada de tinerei programatori supusi unei forme de matriarhat IT. Magre o joaca pe maica-sa, care la 90 de ani se combina cu un cocalar de 30. Pater familias nu exista, e la pushkarie caci si-a luat mai demult campii si a impuscat pe toata lumea care i-a iesit in cale. Filmul incepe brutal, cu o scena in care protagonista e violata de un talhar intrat prin efractzie. Incidentul nu pare sa o tulbure prea tare la inceput, dar o intarata impotriva barbatzilor din jur - fostul sotz, actualul amant, tatal din amintiri, angajatzii din subordine.

Multa lume n-a intzeles nimic din film, in special lumea care incearca sa-l mapeze pe o schema clasica a unui revenge movie. Verhoeven e mult mai subtil de atata si m-a facut curios cu privire la filmele facute de cand s-a intors de la Hollywood (unele au fost si pe la TIFF).

****************************************************

45 Years

(regia Andrew Haig, a facut ceva episoade in The OA)

Gelozia e o boala psihica oribila care se manifesta prin atentate la drepturile omului sau atacuri informatice la conturile de Facebook/Email/Messenger ale partenerilor, pedepsibile prin orice lege din orice tzara civilizata. Nu-l ajuta cu nimic nici pe ala gelos (dimpotriva) si nu contribuie cu nimic nici la a tzine aproape victima. Dragoste cu fortza nu se poate si cand cineva isi pune in cap sa schimbe macazul, nici morala, nici adevaru, nici datu cu curu de pamant n-o sa-l opreasca. It is what it is is, vorba lu Joe Pesci. Cel mai oribil e ca n-am vazut niciun gelos in viatza asta care sa nu faca exact lucrurile pt care se dadea gelos, chinuindu-se apoi sa isi gestioneze disonantza cognitiva cu tot fel de tertipuri (una din fostele mele s-a apucat de LSD ca sa-si reconfigureze creieru si sa uite ca am existat vreodata).

In filmul asta Charlotte Rampling a fost nominalizata la Oscar pentru un personaj care sufera de gelozie morbida fatza de gagica moarta in urma cu 45 de ani a sotzului ei. Necazu cel mai mare e ca, obiectul geloziei fiind mort-copt, eroina se zvarcoleste de ciuda ca nu gaseste nicio justificare pentru a sparge un pahar, a face o criza de isterie, fara sa riste internarea la spitalu de nebuni. Sotzul ei, Tom Courtenay, specializat mai nou in roluri de pensionar (vezi si Quartet) se poarta politicos, umpic ganditor, nimeni nu stie ce e in sufletu lui si ar fi meritat in egala masura o nominalizare Oscar pentru reticentza cu care-si joaca personajul.

Filmul are baze literare, asa ca e dens in dialoguri si scene cu talc, in care nu se zice mult dar se emana multe sentimente. Amandoi actori joaca intr-un fel in care le potzi sorbi vorbele si privirile, desi poate s-ar fi pretat mai bine la o piesa de teatru caci in afara de o plimbare cu catzelu pe-afara cam totul se intampla in cateva camere, ai impresia ca sunt pensionari in carantina.

******************************************************

Loving Vincent

(regizat de Dorota Kobiela si Hugh Welchman, pictori)

Coincidentza face ca am petrecut cateva zile prin Olanda si prin muzeul lui Van Gogh fix in perioada in care am vazut si filmul asta, asa ca vizionarea a fost o experientza culturala extrem de plina si satisfacatoare. Desi n-am citit la viatza mea biografii de mari artisti, prin Olanda am avut un ghid care a vorbit o zi intreaga despre Van Gogh si o gramada din chestiile pe care le-am aflat de la el sunt reflectate supercool in aceasta animatzie unica si fantastica.

Filmul, desi finalist la Oscaruri la categoria animatzie, are actori reali si locatzii reale peste care s-a pictat in stilurile practicate de Van Gogh in timpul vietzii. Vizual filmul e incredibil si aproape imposibil - cica au lucrat peste 100 de pictori adevaratzi, nu e doar o chestie facuta din CGI.

Povestea e si ea dragutza - evita tentatzia de a fi un documentar si se pozitzioneaza ca un fel de detective story despre un poshtash care investigheaza imprejurarile sinuciderii lui Van Gogh. Pentru cine nu stie, Van Gogh s-a impuscat intr-un lan de grau, satul de o viatza in care n-a reusit sa vanda decat un tablou. Orice antreprenor si curator de arte stie ca artistu trebuie lasat sa moara ca opera sa devina cu adevarat valoroasa. De Van Gogh si-au cam batut joc, si nu ajuta nici faptul ca el insusi era putzin diliu (si-a taiat o ureche sa i-o faca cadou unei curve de care era indragostit).

Lasand astea la o parte, masajul vizual pe care il ofera acest film pe ecran mare e fara pereche si probabil nu se vor mai face multe experimente de genul acesta.

******************************************************

Chico and Rita

(regizat de Fernando Trueba si inca doi, primul e autorul lui Belle Epoque)

Sunt lucruri importante de invatzat din animatzia asta.

Cuba anilor 50 nu era defel cea pe care o percepem azi, cocoshata de regimul Castro si embargourile impuse de americani. Dar nici independenta nu prea era. Era o colonie americana exotica stapanita de gangsteri americani, plina de cluburi, droguri, distractzie si hipstereala (era un Las Vegas colonialist). Se importa multa cultura americana, in special jazz hibridizat cu latino iar cantaretzii locului isi visau sa fie bagatzi in seama pe la New York ori pe la Hollywood. Unii reusheau, altzii se chinuiau degeaba. Apoi Fidel Castro i-a dat afara de americani, si catziva ani mafiotzii americani au tot investit in politicieni americani care le promiteau invadarea Cubei si relansarea cazinourilor de acolo - vezi ce ne invatza si recentul Irishman despre asta.

Chico and Rita sunt un pianist si o dansatoare care au o aventura amoroasa, apoi drumurile li se despart. Ea ajunge la Hollywood, el ramane prizonier in Cuba dupa ce Fidel Castro pune mana pe putere si traieshte o viatza intreaga cu dorul in suflet.

Evenimentele sunt partzial adevarate, bazate pe biografia muzicianului cubanez Bebo Valdez care la vreo 100 de ani s-a ocupat si de excelentul soundtrack al filmului. Animatzia nu e grozava, pare facuta in Flash-ul de pe vremuri cu unele bucatzi 3D, dar se potriveste excelent cu atmosfera. A fost nominalizat la Oscar, pierzand in favoarea lui Rango.