Mary Queen of Scots
(regizat de Josie Rourke, regizoare de teatru londonez)
Raportarea la istorie a acestui film e agresiv revizionista - in Anglia elisabetana (epoca lui Shakespeare) avem nobilime de culoare, homosexualitate acceptata social, matriarhat care se ia la tranta cu biserica patriarhala. Povestea e despre conflictul dintre Regina Elisabeta (Margot Robbie, aceasta Delia Matache australiana, in primul rol in care nu ma enerveaza) si vara-sa pretendenta la tron Mary Stuart (Saoirse Ronan). Pretextul conflictului era separararea bisericii engleze de Roma - un Brexit religios initziat de BoJo al acelor vremuri si continuat de Elisabeta, ce a dus la aparitzia bisericii anglicane. De cealalta parte, Mary Stuart era o papistasha crescuta in Frantza, infiltrata de papa prin Scotzia ca sa opuna rezistentza Brexitului. Pe langa asta mai exista si un conflict de orgolii personale - Saoirse Ronan e frumoasa si indragita de supushi, in timp ce Elisabeta avusese varicela si se machia ca un clown sa nu i se vada bubele (avea sa moara virgina, dar nu inainte de a avea satisfactzia decapitarii rivalei sale).
In ciuda geloziei letale dintre cele doua, filmul incearca sa ni le prezinte ca pe doua prietene carora istoria si clevetirile barbatzilor le-au stat in calea prieteniei. Pana la un punct revizionismul filmului e iritant, apoi te resemnezi, apoi realizezi ca aceasta obraznicie e tot ce face filmul entertaining. Sotzul lui Mary Stuart e bisexual si isi petrece noaptea nuntzii cu un marriacchi italian insa regina il iarta pentru ca intzelege "natura umana"; curtea Elisabetei e populata cu hipsteri si boieri negri, barbatzii sunt clevetitori obsedatzi de a-si infiintza propriile oranduiri patriarhale (David Tennant e excelent in rolul lui John Knox care a exploatat oportunitatea conflictului celor doua regine ca sa-si inventeze tarlaua proprie - ceea ce numim azi Biserica Prezbiteriana).
Pe langa sexo-marxismul obraznic filmul impresioneaza prin cele doua chestii pentru care a fost nominalizat la Oscar - coafurile in special sar in ochi de la primele scene si se diversifica pe tot parcursul filmului in forme tot mai incredibile. Costumele nu cred ca sunt tocmai realiste (realismul istoric e ultimul lucru de care ii pasa acestui film) dar laolalta cu coafurile sunt un show off al experientzei regizoarei ca director artistic la un important teatru londonez.
***********************************************
Lady Bird
(regizat de Greta Gerwig, autoarea lui Little Women)
Ciudat, toate filmele lui Saoirse Ronan sunt despre cum personajul pe care il joaca isi incepe cu stangul viatza amoroasa - in Mary Queen of Scots si in Lady Bird baiatu care o dezvirgineaza se dovedeste a fi gay, in Brooklyn e un cocalar analfabet, iar in Little Women fata nu mai vrea sa auda de barbatzi. N-am vazut inca Atonement, dar acolo sper ca era prea mica sa se puna in discutzie problema asta; si mai sper ca e un template din care actritza va iesi intr-o buna zi, caci daca ii vezi filmele unul dupa altul ramai cu impresia ca asta e principalul criteriu dupa care-si alege rolurile.
Asta e totusi primul film de Greta Gerwig care mi-a placut, desi pe ansamblu e aceeasi trancaneala mileniala cu care ne-a obisnuit autoarea, dar personajele sunt calde si prinzi imediat drag de ele. Saoirse Ronan face aici cel mai simpatic rol al ei, al unei eleve la un liceu religios care isi face planuri despre cum sa evadeze din orasul natal si din barfoteca locala - deci cam aceeasi poveste ca in Brooklyn si Little Women, doar ca aici personajele-s americane si se intampla in zilele noastre si totul e ceva mai cinic, ideile romantice ale eroinei dezintegrandu-se inainte sa apuce varsta maturitatzii.
Apare din nou Timothee Chalamet, aici insa intr-un rol mult mai putzin sharmant, al unui coleg de liceu arogant si cu capul plin de teorii conspiratzioniste care nu poate in ruptu capului sa lege o relatzie romantica cu protagonista, adancind trauma acesteia de a se fi combinat cu un tip gay (care e baiatu tanar nominalizat la Oscar in Manchester by the sea).
************************************************************
Roman J. Israel, Esq.
(regizat de Dan Gilroy, autorul lui Nightcrawler)
Intre superbul Nightcrawler si dezamagitorul Velvet Buzzsaw, regizorul a mai facut acest film despre care nu s-a prea vorbit; e undeva la mijloc intre cele doua, dus in spate de o noua nominalizare Oscar pentru Denzel. Denzel a fost excelent in multe ocazii, dar aici e mai excelent decat obicei - in rolul unui avocat activist cu personalitate dificila, la limita autismului savant (stie Codul Penal pe de rost si mai recita din el la cererea colegilor).
Povestea e o versiune mai light a lui Nightcrawler, cu protagonistul prins intre idealuri activiste si ispite financiare inerente meseriei de avocat. Cum oamenii defavorizatzi si ONG-urile pentru care lucreaza pro bono sunt tot mai nerecunoscatori, in timp ce ispitele imorale devin tot mai puternice, eroul e impins spre concluzia stop doing the impossible for the ungrateful. Sau pe romaneste - pe cine nu lasi sa moara nu te lasa sa traiesti. Problema se acutizeaza dupa ce eroul isi pierde cabinetul de avocatura si e nevoit sa se angajeze la cabinetul lui Colin Farrell care e un rechin absolut cu care incep dialoguri avocatzesti pe care scenaristul stie sa le faca inteligibile pentru omul de rand.
Ca in toate filmele lui Gilroy, dialogurile sunt superbe si personajele au multiple straturi care se dezvaluie treptat. Se pare ca autorul dedica fiecare film cate unei bresle - intai a fost jurnalismul, aici e avocatzeala, a urmat hipstereala artistica.
*******************************************************
Ford v. Ferrari
(regizat de James Mangold, autorul lui Girl Interrupted)
Un film care e exact despre ce zice titlul si nu produce nicio surpriza, in afara de aia ca e foarte rafinat tehnic si jucat de oameni simpatici, cu un nivel de adrenalina la care seria Fast and Furious doar viseaza si calitatzi tehnice ce-l fac comparabil cu 1917. E filmul care demonstreaza direct ce inseamna premiul Oscar pentru montaj de sunet si imagine si cum acestea pot inlocui CGI-ul pentru a genera suspans si adrenalina pe cale senzoriala.
Filmul a fost in chinurile facerii foarte multzi ani, trebuia sa fie cu Tom Cruise si Brad Pitt, dar pana la urma a iesit cu Matt Damon si Christian Bale, amandoi excelentzi, plus Tano Carridi din Caracatitza in rolul lui Enzo Ferrari. In anii 60 italianul avea o rivalitate personala cu Henry Ford Jr. cu privire la castigarea prestigioasei curse de andurantza de la Le Mans, o competitzie atipica in care o mashina trebuie condusa 24 de ore de doi shoferi cu schimbul, ceea ce a fost mereu o provocare tehnica pentru marii fabricantzi si o oportunitate de a demonstra fiabilitate, pe care Ferrari adesea au mizat cu pretzul succesului financiar.
Intamplandu-se in anii 60, notziunea de "mashini tunate" e cu totul alta decat cea din Fast and Furious, cu felurite modele retro care vor excita amatorii de istorie automobilistica. Insa cel mai fain e cum filmul reuseste sa balanseze adrenalina cu personajele cool, intr-o poveste altfel destul de banala si foarte americana.
***************************************
Green Book
(regizat de Peter Farrelly, autorul lui Dumb and Dumber)
Aici ni se demonstreaza ca cu un film despre tensiuni rasiale in SUA chiar si regizorul lui Dumb and Dumber a putut ajunge la Oscaruri. Aici a incercat sa faca ceva atipic pentru el, o schimbare de directzie comparabila cu cea prin care Todd Phillips ne-a dat Jokerul. Mult mai bun decat Moonlight si alte succese ideologice de la Oscarurile recente, aici exista o chimie reala intre protagonisti, iar rolurile sunt lungi si consistente. In special rolul lui Viggo Mortensen care s-a transformat radical, ingrashandu-se ca un porc si exercitand un puternic accent italian.
Filmul se bazeaza pe povestea reala a pianistului jazz de culoare Don Shirley, care si-a angajat un shofer alb italian pentru turneele sale prin statele sudiste/rasiste, mai mult ca sa-i enerveze pe cei de pe-acolo. Reactzia a fost pe masura, oamenii care l-au invitat in turneu purtandu-se ocazional de supercacat (nu il lasau sa manance in restaurantul in care avea de tzinut concertul, altzii il serveau exclusiv cu pui prajit etc.)
Shoferul nu e nici el tocmai un iubitor de "colored people" dar petrecand timp impreuna incepe sa aprecieze eruditzia si sofisticarea aristocrata a cosmopolitului Shirley (individul studiase muzica la Leningrad). Cu timpul avea sa-i devina bodyguard si prieten de nadejde, filmul bazandu-se pe memoriile acestui shofer care reflecteaza asupra propriei transformari din rasist shovin in admirator al geniului lui Don Shirley. Ma rog, familia lui Shirley protesta recent ca n-ar fi chiar asa - indivizii insista prosteste ca shoferul a fost shofer si nimic mai mult. E adevarat ca filmul il prezinta pe Shirley drept instrainat de familie, asa ca e ceva hiba acolo, insa facand abstractzie de realitate e o poveste candida care face bine in aceste vremuri de rafuieli ideologice.
P. S. Shoferul jucat de Mortensen avea sa devina in viatza reala actor de ocazie prin filme cu mafiotzi (https://en.wikipedia.org/wiki/Tony_Lip) - a avut un rol recurent in serialul Sopranos si aparitzii scurte prin filmele lui Scorsese, iar inainte de moarte si-a dictat fiului memoriile din care a iesit filmul asta.
***************************************************
Phantom Thread
(regizat de Paul Thomas Anderson, autorul lui Boogie Nights)
Sunt deja multzi ani de cand fiecare film al lui Anderson ajunge la Oscaruri, iar asta n-avea cum lipsi caci e insashi definitzia pedanteriei si contzine ultimul rol al lui Daniel Day Lewis care si-a anuntzat o pensionare anticipata desi abia facuse 60. Unii ni-l amintim drept eternul june, nici nu stiu cand a sarit de la 30 de ani la 60, dar aici isi arata varsta si fizic si psihic, mereu comentand la gagica-sa tanara ca de ce clefaie si de ce ii suna furculitza in farfurie. La sfarsitul filmarilor nici n-a avut chef sa vada filmul si si-a anuntzat retragerea din actorie, sustzinand ca e bantuit de tristetzea propriului personaj.
Protagonistul e un croitor fitzos care in anii 50 traia cu sora-sa si facea rochii pentru marile cucoane ale Angliei. Ca sa mai scape de rutina de-acasa, intr-o zi se aventureaza la tzara unde isi agatza o chelneritza si o aduce acasa sa o foloseasca drept manechin si ibovnica. Gagica il serveste profesional insa nu are chef sa i se supuna tabieturilor, ba il mai si intrerupe cand i-e munca mai draga iar croitorashu incepe sa-i suporte tot mai greu compania. Omu are de lucru, ea insa nu pricepe nicicum si insista sa-l incurce - asta e si drama vietzii mele asa ca am rezonat personal cu conflictul. Pana la urma dragostea invinge, cum ar veni - finalul este genial si conflictul de iubire evolueaza natural spre el.
A luat Oscar pt costume dar a avut o gramada de alte nominalizari (iar Lewis creca e campionul Oscarurilor masculine, pacat ca e ultima data cand il vedem).
No comments:
Post a Comment