Maraton de Oscaruri musai de vazut (4): Jojo Rabbit, First Reformed, Foxcatcher, Once Upon a Time in Hollywood, Parasite, I Lost My Body

Jojo Rabbit

(regizat de Taika Waititi, autorul lui What We Do in the Shadows)

Iata ca si festivalul horror de la Biertan are un alumni la Oscaruri, in persoana neozeelandezului Taika Waititi care ne-a vizitat in 2014 cu ocazia lansarii filmului cu vampiri pe care l-am mentzionat in paranteza. Premiul publicului de la Biertan i-a propulsat cariera lui Waititi, care ulterior a fost implicat in productzii Marvel si Star Wars iar acum a reusit sa faca filmul asta care vine parca dintr-un univers paralel, in fiecare secunda ai impresia ca n-ar trebui sa existe. E o comedie despre Holocaust, ceva ce redefineshte si reexamineaza natura umorului si relatzia umorului cu tragedia - un film extrem de apropiat de spiritu in care am crescut subsemnatu si din care s-a nascut si blogu asta.

Povestea e despre un pushti nazist exaltat care il are pe Hitler drept prieten imaginar, fiind spalat pe creier intr-o tabara de formare a tineretului nazist. Maica-sa e Scarlett Johansson, la a doua nominalizare Oscar (in acelashi an!), Hitler e jucat de regizor caci n-a vrut nimeni sa fie vazut in rolul respectiv, iar Stephen Merchant (colaboratorul lui Ricky Gervais) e un inspector Gestapo extrem de amuzant. Pustiul e sfashiat intre loialitatea nazista si simpatia pe care o poarta unei amice evreice pe care mama lui o ascunde in podu casei, insa povestea nu e spusa in cadrul tragic clasic al acestui subiect ci pe tonul unui film pentru copii - ceva intre Home Alone si filmele hipsteresti ale lui Wes Anderson. E o inovatzie stilistica majora - nu stiu cat se datoreaza romanului pe care e bazat filmul si cat a fost ideea regizorului.

P.S. Urmatorul film al regizorului va fi inspirat de documentarul din 2014 despre cea mai slaba echipa natzionala de fotbal de pe planeta.

***********************************************

First Reformed

(regizat de Paul Schrader, scenaristul lui Scorsese)

Paul Schrader a scris scenarii pentru cele mai bune filme ale lui Scorsese: Taxi Driver, Raging Bull, Last Temptation of Christ, Bringing Out the Dead. Apoi a incercat sa regizeze si el niste filme, cu rezultate fluctuante, cu cateva titluri notabile, multe rateuri (unele din cauza lui Nicolas Cage care nu-si mai ia rolurile in serios) si unele filme republicate ca director's cut dupa ce regizorul s-a plans ca studiourile ii macelaresc filmele (la ultimul director's cut nu l-au lasat sa refoloseasca titlul original). Aici nu cred ca s-a intamplat asa ceva caci totul e auster, ieftin, fara potentzial comercial, concentrat strict pe fortza scenariului si personajelor.

First Reformed e unul dintre filmele cu care autorul a iesit pe plus, cu o nominalizare Oscar pentru scenariul excelent, si ar mai fi meritat una si pentru Ethan Hawke care e superb - in rolul unui preot militar care tre sa consilieze un eco-terorist labil psihic si pe nevasta acestuia, care sunt indecisi daca are rost sa nasca un copil in lumea asta nasoala plina de epidemii si incalzire globala.

Povestea nu se complica prea mult dar are replici dense, literare, o regie seaca dar calculata prin care se omagiaza clasici cultzi (Bergman, Dreyer) cu un soundtrack intens al excelentului artist ambiental Lustmord. Un rol secundar apartzine comediantului de culoare Cedric the Entertainer, foarte atipic aici ca politician incercand sa impace politica cu onestitatea.

******************************************************

Foxcatcher

(regizat de Bennett Miller, autorul lui Capote)

Un film bizar care pare ca e despre sport, dar e despre altceva, bazat pe fapte reale despre care cel mai bine nu citesti decat dupa ce te-ai uitat la film (exista si un documentar Netflix aproape cu acelasi titlu). O vreme ai impresia ca va fi un fel de Rocky, cu baiatu asta jucat de Channing Tatum care e sarac si se antreneaza in lupte greco-romane pentru Jocurile Olimpice. Steve Carrell e antrenoru oficial - in realitate un superbogatan care si-a construit propria baza sportiva dintr-un moft, la ferma mamei sale (Vanessa Redgrave) din familie de moguli care nu mai stiau ce sa faca cu banii.

Povestea se rasuceste ingenios dinspre una centrata pe tehnicalitatzi sportive, despre acest sport nu tocmai popular, spre motivatzia ascunsa a antrenorului-mogul care, inspirat fiind de hobbyul mamei sale de a creste si antrena cai de curse, s-a gandit sa faca ceva similar cu oameni. Echipa lui olimpica incepe treptat sa para o herghelie de sportivi tzesalatzi si antrenatzi - o chestie pe care spectatorul o intuieste destul de devreme, insa protagonistii mai greu, fiind prea concentratzi pe rutina sportiva zilnica pentru a realiza ce li se intampla.

E un film despre noile valentze pe care le capata notziunea de "resursa umana" in psihologia neoliberala. Unii zic ca e si ceva gay in poveste, sugerand ca pasiunea bogatanului pentru a sta in preajma luptatorilor avea motivatzii homoerotice - omul si-a lasat prin testament averea luptatorului preferat, insa filmul e foarte retzinut la capitolul asta (iar persoanele reale pe viatza carora e bazata povestea neaga cu vehementza).

******************************************************

Once Upon a Time in Hollywood

(regizat de Tarantino, pretenu lui Weinstein)

Tarantino ia un fel de pozitzie fatza de amicii sai care au cazut victime miscarii #metoo, in spetza Polanski si Weinstein. Brad Pitt, machoul galant al filmului, solicita intotdeauna buletinul fetelor cu care face sex ca sa verifice ca nu sunt minore. Bruce Dern e un mosh senil cazut prada unui stol de hippioate drogate care abuzeaza sexual de el si ii invadeaza proprietatea. In sfarsit, familia lui Polanski cade prada unui atac din partea aceluiasi stol de drogate. Insa undeva in umbra tuturor abuzurilor feminine sta subtilul Charles Manson, cu o aparitzie de doar cateva secunde, iar Brad Pitt cat o fi el de galant e suspectat ca si-a omorat candva nevasta. Abuzul devine un cerc vicios, o economie a compensarilor.

In multe privintze Tarantino se cam repeta apeland la tactica revizionismului istoric (folosita si in Inglourious Basterds, Django Unchained). Apoi, detaliile nu sunt atat de atractive pentru publicul larg precum au fost nazistii sau sclavia. Trebuie sa fii cinefil ca sa-tzi pese de grijile personajelor de aici si sa te amuzi la numeroasele referintze, iar cine nu e va gasi filmul drept teribil de plicticos si lipsit de "concept". E insa mult mai bun decat gherla aia de Hateful Eight, din care nu-mi mai amintesc nimic.

Di Caprio joaca rolul unui actor de western nevoit sa lucreze in Italia la spaghetti westernuri in momentul in care genul a iesit din gratziile Hollywoodului. Brad Pitt e cascadorul care il dubleaza in scenele periculoase - atat in filme cat si in viatza reala. Simbioza dintre cei doi e cel mai misto lucru din filmul asta si se propaga in mai toate scenele. E un fel de bromance, masculinitate in doi cum ar veni, fara sa fie neaparat toxica.

*******************************************************

Parasite

(regizat de Bong Joon Ho, autorul lui Snowpiercer)

Marele succes la Oscarurile din acest an e ca s-a schimbat ideologia la Academie. Adica s-a desprins putzin de problemele americano-centrice (sclavia, jurnalismul american, razboaiele americanilor) si s-a globalizat subit, acordand chiar marele premiu unui film strain. Parasite si Joker au fost filme de stanga - fie satirizand, fie amenintzand cu arma la tampla valorile neoliberale si, in mod indirect, ethosul regimului Trump care probabil e tzinta acestei campanii de "Deasteapta-te, americane!" Posibil ca aceasta schimbare de directzie sa aiba a face cu faptul ca nu mai trag sforile moguli de genu Weinstein (cel putzin la categoriile de rol feminin nu mai apar nominalizari inexplicabile).

Cum americanii nu prea aveau tupeul sa faca filmul asta, Parasite a trebuit facut de partenerii lor apropiatzi, sud-coreenii care-s un fel de Hollywood in beta testing (acolo se testeaza inca filme cu durate de 2 ore jumate, cu twisturi inacceptabile pentru grupurile focus, cu diverse titluri care ulterior au parte de un remake american mai prost). Bong Joon Ho face de ceva vreme filme de outsourcing, uneori chiar cu actori americani (Snowpiercer, Okja).

Povestea e despre doua familii - una de bogatani si una de sarakani. A doua reuseste sa se infiltreze clandestin in serviciul primei familii: mama ca servitoare, tata ca shofer, fiul da meditatzii etc. Sarakanii incearca sa ascunda gazdelor ca sunt rude, bogatanii insa suspecteaza ceva, caci totzi au acelasi miros de detergent - ori poate e mirosul de sarakie care risca sa le contamineze viloaca. Relatzia dintre familii evolueaza tragi-comic, iar rezultatul e mult mai entertaining decat ce a primit Oscaruri in ultimii ani.

***********************************************************

I Lost My Body

(regizat de Jeremy Clapin, debutant cu lung metraj de animatzie)

Cine e satul de animatziile Pixar, de templateurile lor grafice si hiperdinamica pentru copii cu deficit de atentzie poate totusi gasi niste alternative interesante intre nominalizarile la Oscaruri din categoria animatzie. In fiecare an, in lista scurta de la Oscar se gaseste, pe langa productzii Pixar/Disney celebre si cate un titlu obscur din afara SUA, detasat de mainstream atat ca stil grafic cat si ca poveste. Cine n-are vreme sa se culturalizeze pe seama filmului de animatzie, dar totusi ar vedea ceva fresh si atipic din industria respectiva, poate spicui cate ceva din listele respective - am scris recent despre Loving Vincent, Chico and Rita, chiar si filmele Ghibli Studio au ajuns ocazional pe lista.

Povestea asta frantzuzeasca incepe ca filmele alea horror cu o mana amputata care se furisheaza din morga sa terorizeze lumea. Doar ca aici povestea e spusa din perspectiva mainii amputate care incearca sa-si aminteasca ce s-a intamplat cu restul trupului si tot calatoreste printr-un oras in cautarea acestuia. In paralel avem flashbackuri ale proprietarului mainii - un magrebian care livreaza pizza prin Paris si care mi-a trezit rasismul de a banui ca si-o fi pierdut mana la o autodetonare. Imi cer scuze, dar asta mi-a fost primul gand. Din fericire povestea nu e atat de lame ca imaginatzia mea, si pana la urma e o romantza dragutza cu voice acting excelent, foarte chic si french, care castiga rapid simpatia spectatorului si ramane multa vreme in minte, cu o grafica 2D ce nu agreseaza simtzurile, ba chiar are efect calmant.