Maraton de Oscaruri musai de vazut (1): The Irishman, Silence, Les Miserables, Burning, Blackkklansman, Marriage Story

The Irishman

(de Martin Scorsese, you know the guy)

Are Scorsese o anume pricepere in a construi crescendo, tensiune care se incarca gradual si foarte lent - de la o situatzie initziala boring pana la o criza existentziala care implodeaza spectaculos (aici consecintze istorice in politica americana). In filmul asta isi ia chiar mai mult timp decat de obicei - in prima ora jumate nu se intampla nimic, dar mai urmeaza inca 2 ore in care se intampla o gramada iar balansul e pana la urma excelent. E o provocare ca trebuie sa fii putzin familiarizat cu personajele istorice - fratzii Kennedy, Jimmy Hoffa si contextul politic american al anilor 60-70 cand la ei se consolida notziunea juridica de "coruptzie", se negocia relatzia dintre neoliberalism si clasa muncitoare, iar marii antreprenori se trezeau peste noapte reetichetatzi drept criminali (respectiv criminalii recuperatzi drept eroi, tot peste noapte). In aceste privintze Romania anilor 2020 e SUA acelei perioade.

Un exemplu elocvent e Hoffa asta jucat excelent de Al Pacino (cele mai bine roluri ale sale sunt cele in care imi oameni reali) - pe parcursul a vreo 25 de ani a fost cand divinizat, cand demonizat, in functzie de cine era presedinte. Urat de marii afaceristi pentru lupta sa sindicala si impunerea unor contracte colective pentru anumite bresle muncitoare, hartzuit juridic de familia Kennedy si chiar bagat la parnaie, iertat inexplicabil de Nixon, curtat de mafiotzii vremii pentru fondul de pensii pe care il gestiona, iar in final omorat intr-un context bizar - despre care filmul sugereaza ca ar avea de a face si cu asasinarea lui Kennedy. Filmul umple golurile din misterele asasinarii celor doi cu idei preluate din cartea avocatului celui suspectat de uciderea lui Hoffa - poreclit "irlandezu".

Irlandezul jucat de De Niro i-a fost extrem de apropiat lui Hoffa, un fel de Pahontzu in coasta lui Dragnea, desi multa vreme Hoffa insusi s-a folosit de talentele sale de asasin brutal (chiar pentru a submina sindicate concurente). Joe Pesci face si el un rol mare de mafiot, Harvey Keitel unul mai mic. Cumva De Niro a ratat nominalizarea la Oscar, pt ca desi l-au intinerit astia pe calculator e cam evident ca se misca foarte batraneste.

************************************************************

The Silence

(regizat de Martin Scorsese, cinema god)

N-a fost unul din filmele de succes al lui Scorsese, dar e unul din filmele sale intime, un cvasi-sequel la capodopera Last Temptation of Christ si o reconciliere a regizorului cu ideea de divinitate, acu ca tot se apropie de sfarsitul vietzii. Ca si The Irishman e un film istoric puternic si impunator, daca ai rabdare sa treci de prima ora cam plicticoasa (dar care are rostul ei). 

Creshtinismul a ajuns in Japonia candva pe la 1600 si dupa o perioada de relativ succes, regimul feudal japonez l-a scos in afara legii printr-o o campanie de persecutare a creshtinilor - una ce avea sa dureze pana in secolul 19. Japonezii au inventat propriul stil de crucificare, au vanat totzi preotzii (majoritatea iezuitzi portughezi) si au interzis comercializarea oricaror artefacte care infatzishau simboluri crestine. Creshtinismul a supravietzuit acolo prin comunitatzi insulare "Kirishtani" care practicau un creshtinism deghizat in budism (cantece/rugaciuni budiste cu cuvinte adaptate al ritualuri crestine). In ciuda rezistentzei, astazi populatzia crestina a Japoniei ramane sub 1% - un KPI al campaniei feudale despre care e vorba in acest film. 

Filmul are la baza romanul lui Shusaku Endo, japonez crestin care a scris aceasta interesanta poveste echidistanta - de o parte preotzii iezuitzi portughezi trimishi fara mijloace materiale sa crestineze Japonia versus sistemul japonez ce percepea creshtinismul drept o contaminare a valorilor traditzionale, un fel de soroshism al vremurilor respective.

Un neajuns al filmului e moaca deloc iezuita a lui Andrew Garfield, care arata ca un hipster facand mindfulness intr-o tzara exotica. Colegii lui, Adam Driver si Liam Neeson sunt ceva mai credibili in sensul asta. Insa foarte mishto sunt actorii japonezi - atat tzaranii kirishtani persecutatzi pentru religia interzisa, cat si tortzionarii a caror misiune nu era atat a-i convinge pe japonezi sa se dezica de creshtinism, ci a-i convinge pe preotzii iezuitzi sa recunoasca ca religia lor e o aberatzie contra naturii.

****************************************************

Les Miserables

(regizat de Ladj Ly, debutant din Mali)

Nishte tzigani care administrau un circ la marginea Parisului sunt in cautarea unui pui de leu care a scapat de la circ. Ei banuiesc ca a fost furat de un pushti arab si-s gata sa iasa cu sabiile sa faca dreptate tziganeasca (astia din poza de deasupra). Ca sa nu iasa cafteala, un grup de trei politzisti se angajeaza sa recupereze puiul de leu si incep sa scotoceasca in cele mai obscure ghettouri etnice, cu fel de fel de personaje exotice care am intzeles ca l-au impresionat pe Macron, care zice ca nu stia ca sunt atatea cartiere la marginea Parisului si nici oameni de atatea feluri.

Pana la urma politzistii dau de urma puiului de leu insa pe parcurs provoaca niste incidente nasoale, iar unul din politzisti e cam isteric si se ia in gat cu oricine. In timp ce altul e in prima zi de lucru (are ceva si din Training Day) si mai e unu care am uitat ce face.

Un film exotic care imbina dialoguri-dume cu tensiune interetnica si actziune, dupa o retzeta care s-a mai vazut in filme politziste americane insa specificul local al periferiei pariziene ii da un farmec deosebit. Undeva in fundal lumea priveste prestatzia echipei de fotbal franceze al ceva campionat mondial, echipa care e la fel de pestritza etnic ca si cartierul in care se petrece povestea. Titlul vine de la faptul ca actziunea se intampla in acelasi cartier ca si povestea lui Hugo.

Pe unu din politzisti l-am mai vazut in Dunkirk.

**********************************************

Burning

(regizat de Chang Dong Lee, clasic din Coreea)

Povestea triunghiului amoros format dintr-un fraier sarantoc, un mascul toxic liberal ce are drept hobby incendierea hambarelor tzaranilor, si o gagica care il duce de nas pe primul in timp ce pune botu la masculinitatea toxica a celui de-al doilea (jucat de asiaticu din Walking Dead, aici vorbind in limba materna).

Stilistic e un fel de film romanesc dandu-se drept asiatic, greu de dus pana la capat, insa reuseste sa ramana cu tine multa vreme dupa ce l-ai vazut. E ecranizarea unei proze a lui Haruki Murakami (inspirata de una de Faulkner), al carei subiect e ambiguitatea care toaca aici marunt nervii spectatorului; ajuta sa realizezi ca ii toaca si pe ai protagonistului si exact aceasta conexiune e urmarita de autor.

Mai exact, ambiguitatea povestii e din capul locului intentzionata, chiar anuntzata pe la inceput de o discutzie despre meseria de mim - unde tre sa lucrezi cu lucruri care nu sunt acolo, ca si cum ar fi. Alta referintza e o pisica pe care nu o vedem niciodata, dar protagonistul ii tot duce mancare la rugamintea gagicii din film. Care e si ea un fel de gagica a lui Schrodinger, caci de la un punct nu mai stie nimeni daca e vie sau moarta, daca e rodul unei fantezii de laba sau o persoana reala data disparuta. Iar din cand in cand se aude in fundal propaganda nord-coreeana care racneste de peste muntzi ca nici Coreea de Sud n-ar exista de fapt.

E asadar un film facut pentru critica care va enerva cumplit pe cei care asteapta un thriller asiatic. E filmul pe care l-ar fi facut Schrodinger daca era regizor.

**************************************************

Blackkklansman

(regizat de Spike Lee, erou al cinemaului de culoare)

Regizorul Spike Lee a fost dintotdeauna un activist feroce, un fel de Martin Luther King al cinema-ului, iar filmul asta e apogeul activismului sau. De data asta reuseste sa fie in egala masura activist si entertaining, fiecare scena a filmului fiind conectata amuzant la evenimente reale menite sa sublinieze evidentza ca istoria SUA e o istorie a managementului urii. Dincolo de evenimentele prezentate se fac trimiteri importante la contextul ultimului secol american, de la succesul filmului Birth of a Nation pana la rascoalele alt-right si aberatziile recente ale lui Trump.

Mare parte din film e funny, vezi si logica evenimentelor - un negru reuseste cumva sa se angajeze in politzie in anii 70; apoi, ajutat de un amic evreu (Adam Driver, finalist la Oscar cu ocazia asta) se infiltreaza in Ku-Klux-Klan ca sa dejoace un atentat. Adam Driver perorand impotriva evreilor si protagonistul negru injurand negri ofera scene spumos de amuzante. Cei doi trebuie sa faca o echipa perfect sincronizata - negrul vorbeste doar la telefon cu membri KKK, in timp ce Adam Driver se prezinta la intalnirile fatza in fatza, straduindu-se din rasputeri sa-i convinga pe KKK ca nu e nici macar evreu. Comportamentul KKKistilor e suspect de asemanator cu al Dacilor Liberi de la noi, asa ca nu va folositzi de filmul asta ca sa radetzi de cat de prosti sunt americanii, ca situatzia e chiar mai nasoala la noi, doar ca genul asta de miscari inca nu au la noi partide si politicieni cu adevarat puternici (mai e cate unul infiltrat ici colo). Pana una alta ne limitam inca la a scoate cruci din apa inghetzata de Boboteaza.

Filmul e lung dar curge foarte frumos, alternand poantele cu comentariul social si dialoguri cu referintze la lupta pentru drepturi civile ale populatziei de culoare din SUA. S-a gandit si Spike Lee ca tre sa faca un film funny ca sa-i fie bagate in seama ideile importante.

*****************************************************

Marriage Story

(regizat de Noah Baumbach, barbatu lui Greta Gerwig)

Acu fix 40 de ani aparea Kramer contra Kramer, care a rulat in cinematografele comuniste pe post de film horror, ca sa ne arate cat de monstruoasa e practica divortzului in societatea decadenta americana, comparativ cu Romania comunista unde divortzul era la fel de rar ca avortul - o diferentza esentziala fiind ca avort ilegal mai puteai sa faci, dar divortz ilegal n-aveai cum. Imi amintesc ca am avut cosmaruri dupa Kramer contra Kramer mai ceva decat dupa Evil Dead, desi le-am vazut cam in aceeasi perioada, cand aveam vreo 10 ani.

Esentzialmente filmul asta este identic cu acela, doar ca meseriile personajelor sunt altele, ambii lucrand intr-o trupa de teatru din New York (filmul e bazat pe experientza regizorului in timpul divortzului de Jennifer Jason Leigh). Oroarea pe care o nutream la 10 ani a fost inlocuita acum cu scarba, avand experientza la prima mana a catorva divortzuri - si legale, si ilegale.

Am fost tentat la prima reactzie sa il recomand drept un film de kkt, insa nimeni nu se poate plange de scenariul si actorii de aici, care executa totul cu precizie clinica. Ramane desigur inexplicabil cum Scarlett Johansson ar fi putut sa fie casatorita cu uratu asta din Star Wars - de fapt nu e complet irealist caci la un momendat ii marturiseste ca ii era scarba sa faca sex cu el. Fac roluri excelente in roluri secundare veteranii Ray Liotta (Goodfellas), Alan Alda (MASH) si Laura Dern (Twin Peaks) - in rolurile avocatzilor care se umplu de bani ajutandu-i pe fraieri sa-si destrame familia. 

Desi filmul e bazat pe experientza personala a regizorului, acesta se straduie sa fie cat de cat echidistant, incercand uneori sa lase impresia ca cei doi protagonisti sunt victime ale sistemului avocatzesc si nu doi hipsteri narcisisti plictisitzi unu de altu.