Maraton de Oscaruri contra plictiselii (4): Roma, Manchester by the Sea, Florence Foster Jenkins, The Lighthouse, Avengers 3-4

Roma

(regizat de Alfonso Cuaron, autorul lui Harry Potter 3)

Ar trebui sa schimb eticheta acestei categorii, caci filmul asta numa "contra plictiselii" n-a fost; dimpotriva, m-am apucat destul de surescitat de el si muream de plictis la final. Creca l-au bagat la Oscaruri ca sa-l enerveze pe Trump, ca e cu mexicani. Pe mine m-a enervat ca pretinde o prea profunda familiaritate cu detalii care i-au fost intime regizorului Cuaron (povestea e in buna masura autobiografica) insa nu sunt comunicate spectatorului, multe informatzii cheie ramand in capul autorului. Care ni le explica apoi intr-un documentar separat de o ora jumate lansat de Netflix la pachet cu filmul, dar la ala nu m-am mai uitat, am preferat sa rasfoiesc 5 minute wikipedia.

Protagonista (nominalizata la Oscar) are rolul unei slujnici - meserie transmisa ereditar din mama in fiica, de a slugari o familie instarita din capitala mexicana a anilor 70. E familia lui Cuaron, care aici isi omagiaza servitoarea din copilarie spunand povestea din perspectiva ei, a cuiva care incearca sa priceapa daca are dreptul de a exista ca entitate de sine statatoare sau viatza ii este complet legata de functzia lucrativa pe care o indeplineste. Femeia la care slugareste si-a permis sa faca 4 copii, si ar vrea si eroina sa aiba unul al ei insa tre sa se multzumeasca cu rolul de mama surogat - dreptul la reproducere nu mai e unul natural (dupa cum ne invatza primaru din Targu Muresh).

Ni se mai arata una alta despre viatza in 1970 prin Mexico City, chestii cam fara legatura cu tema filmului, franturi de amintiri ale regizorului care nu se straduie sa le faca interesante si pentru noi. Cum ar fi protestele studentzesti si represaliile paramilitare finantzate de guvern - primii protestau impotriva cheltuirii banilor pe organizarea Jocurilor Olimpice, in timp guvernul sustzinea ca banii s-au dus pe constructzia metroului, orice ceva daravela din asta gen USR versus Necrofirea.

*******************************************************

Manchester by the Sea

(regizat de Kenneth Lonergan, scenaristul lui Gangs of New York)

Cam acelasi nivel de adrenalina e si in filmu asta, simtzi ca itzi amortzeste picioru asteptand sa se termine. Casey Affleck a luat Oscar pentru un rol pe care il incearca el demult, l-a tot jucat in diferite versiuni mai simple insa aici i-au dat foarte mult screentime sa ofteze si sa gangaveasca si pana la urma i-a reusit. Nu-mi plac nici el, nici frate-su dar e mai mult chestie de mecla, nu ca ar fi actori naspa.

Incepem de la bun inceput cu senzatzia ca filmul e o tragedie, caci toata lumea se uita dubios la Cassey Affleck. Pe la jumatate aflam si motivul din flashbackuri, caci facuse mai demult o nefacuta care i-a destramat familia iar nevasta-sa ii poarta pica pentru asta. Insa si in prezent treaba e cam nasoala, ca tocmai murise frate-sau si i-a lasat in grija prin testament pe nepotu licean, caci n-avea cu cine sa-l lase - cumnata fiind alcoolica si fugita cu un pocait (Matthew Broderick out of nowhere!).

In fine, dupa ce ni se clarifica ca toata lumea traieste cu o apasare MARE mai avem si dezamagirea ca actziunea nu se intampla in Manchester UK ci in ceva satuc american de pe malu apei - altfel dragutz, ocazionand niste imagini scenice cu pescarushi si localnici dandu-se cu barca.

Filmul e cam lung si se ofteaza mult, dar are cateva scene strong (la mare distantza intre ele), in special aia de pe afishu de sus in care apare si simpatica Michelle Williams (premiata si ea cu Oscar pentru rol secundar).

******************************************

Florence Foster Jenkins

(regizat de Stephen Frears, autorul lui High Fidelity)

Printre cele 21 de nominalizari la Oscar ale lui Meryl Streep se numara si chestia asta de pe Netflix, care tzinteste spre o comedie absurda biografica a la Ed Wood, fiind unul din rarele roluri amuzante ale actritzei. Filmul a mai fost nominalizat si pentru costume - actziunea se intampla in timpul celui de-al doilea Razboi Mondial la New York intr-un cerc de bogatani adunatzi in jurul protagonistei erodate de sifilis, pe care toata lumea o pupa-n cur pretinzand ca nu observa cat de afoana era, cand ea incerca din rasputeri sa se lanseze intr-o cariera de soprana.

Bogatana a fost o patroana de show-business la inceputul secolului trecut si cineva i-a bagat in cap ideea ca ar merita sa devina soprana, chestie care i-a devenit ambitzie obsesiva, cu suportul cercurilor de apropiatzi care profitau de relatziile si banetul ei. Barbat-su si managerul personal (Hugh  Grant) facea eforturi inumane ca reactziile negative sa nu ajunga la cucoana - de la recenzii platite pana la spectatori care se prefaceau ca platesc bilete sa-i vada showurile. Cel mai chinuit era pianistu care se straduia sa modifice din mers piesele ca sa lase impresia unui spectacol "experimental". Adesea filmul e o comedie amuzanta, alteori se strecoara un sentiment al tragicului - combinatzie cu care regizorul lui High Fidelity are experientza.

Situatzia culmineaza in ambitzia protagonistei de a canta la Carnegie Hall, initziativa scandaloasa generatoare de rasete isterice. Aflam cu ocazia asta detalii intime din viatza eroinei si natura asexuata a relatziei cu sotzul care si-a dedicat toata viatza ajutand-o pe cucoana sa-si traiasca iluziile si fanteziile. Excelent punchlineul protagonistei: People may say I can't sing, but noone can ever tell I didn't sing.

************************************************

The Lighthouse

(regizat de Robert Eggers, autorul lui The Witch)

Am avut asteptari mai mari de la filmul asta, al acestui (recent) debutant in cinemaul horror, dar individul a dorit cu orice pretz sa fie bagat in seama in lumea buna a filmului asa ca a facut aici o chestie cam pretentzioasa si incoerenta, mai ales dupa ce personajele se imbata si incep sa vorbeasca in citate.

Insa motivul principal pentru care n-am fost tocmai incantat e ca vazusem cu putzin timp inainte The Vanishing cam pe acelasi subiect - doar ca acela e mai concret, mai thriller si mai putzin pretentzios (si tot cu actori mishto). Si nu doar acela, caci de vreo 5 ani incoace e o adevarata invazie de gotic marinaresc din asta, intotdeauna implicand paznicii unui far sau o sirena, sau o combinatzie intre cele doua (Cold Skin, The Lure etc.).

Aici ma tem ca ideile se termina dupa cateva minute si sunt inlocuite cu citate din Melville si altzi autori de epoca, plus referintze la Poe al carui moarte a lasat o poveste neterminata cu titlul The Lighthouse, pe care regizorul cica si-a propus sa o termine prin acest film imitand oarecum stilul delirant al lui Poe. Devine clar destul de repede ca o sa-i vedem pe Willem Dafoe si pe vampiru din Twilight vorbind in dodii, trebaluind pe langa baraca in care sunt nevoitzi sa traiasca si masturbandu-se pe seama fanteziilor cu sirene eshuate printre stanci. Sunt doi barbatzi care dezvolta o relatzie erotica cu lumina farului pe care sunt nevoitzi sa-l pazeasca.

Filmul isi merita nominalizarea la Oscar pentru imagine - aspectul vizual si atmosfera cauzeaza asocierea titlului cu genul horror, si poate pescarushu ala orb care mai apare din cand in cand sa croncane. Insa in rest e exact ce promite titlul - despre cum se plictisesc doi indivizi nevoitzi sa traiasca unu cu altu si cum exerseaza intre ei diverse relatzii de putere (mai mult ca sa treaca timpul decat cu o ambitzie concreta). Insa se puteau face mai multe aici.

*****************************************************

Avengers 3 (Infinity War)

(regizat de fratzii Russo, Marvel regulars si cam atat)

Astea ultimele doua filme Avengers trebuie din pacate vazute impreuna - sunt o singura poveste in doua partzi. Prima e cam boring, in schimb a doua e misto dar nu se poate vedea separat de prima. Ar fi necesara si oarecare familiaritate cu personajele, si cu politica Disney de cand a inghitzit francizele Marvel si Star Wars. Macar cat sa realizezi ca seria Guardians of the Galaxy a fost gandita sa zgandare nostalgia fanilor Star Wars si, reciproc, noile Star Wars arata tot mai mult ca niste filme cu supereroi incat convergentza dintre cele doua francize nu mai suna a gluma. In filmul asta apar extraterestri ca cel din poza de deasupra (asa-numitzii "Black Order") imbracatzi si formatatzi sa semene foarte tare cu gruparea numita in Star Wars "First Order".

Black Order astia sunt niste legionari sub conducerea lui Thanos care vrea sa omoare jumatate din populatzia universului de teama suprapopularii, ca sa permita celor care raman o viatza mai buna. Gandire de parlamentar PNL cu studii in strainatate. Ca sa poata face isprava are nevoie de pietrele magice care tot apareau prin filmele Marvel de 10 ani incoace, deci aici avem un fel de macro-concluzie la tot ce s-a intamplat in filmele astea in ultimul deceniu. Supereroii Avengers ramasesera certatzi din ultimul film Captain America, asa ca le ia o vreme sa se impace, dar pana la urma se intalnesc si cu cei din Guardians of the Galaxy si dimpreuna incep sa se bata cu atotputernicul Thanos care are atatea superputeri incat te intrebi de ce nu-si construieste propriul univers care sa fie asa cum ii place lui si sa ne lase pe noi in pace.

Evident, se arunca bani pe efecte speciale (creca e cel mai scump film din istorie). Necazu cu a avea atatzia supereroi in acelasi film e ca tre sa-i lasi pe totzi sa se bata si asta dureaza, incat nu mai apuca personajele sa si vorbeasca. Singurul care are cat de cat niste interactziune verbala si emotzionala e Thanos asta, si el e facut pe calculator cu lacrimi cu tot (cu vocea lui Josh Brolin). Iar singurul moment amuzant al filmului e cand Peter Dinklage (piticu din Game of Thrones) apare in rolul unui gigant.

Pana la urma se da si o batalie din aia spectaculoasa plina de CGI, pe teritoriul singurului supererou care are o armata la dispozitzia lui - Black Panther din supertehnologizata Africa. Ramane un mister cum de enclava high tech a lui Black Panther prefera o aristocratzie militara decat sa combata saracia in Africa, si ce fel de societate e aia in care printzul are o armata de femei dispuse sa se bata pentru el.

P. S. Mai apare si actorul roman Sebastian Stan caruia i se pune o mana bionica in locul cele pe care si-o pierduse cand l-au spalat rushii pe creier (mana stanga, desigur, caci fusese contaminata cu stangism).

*****************************************

Avengers 4 (Endgame)

(regizat de aceiashi fratzi Russo)

Mult, mult mai entertaining este insa al doilea capitol al acestui macro-film. E o gura de aer proaspat sa vezi ca aici trece o ora jumatate fara nici macar o cafteala, fara niciun laser, doar dialoguri si personaje care au chestii de spus. E geniala prezentarea lui Thor ca un gagiu gras, poreclit de amicii sai Lebowsky (vezi mai jos lookul), autoizolat la domiciliu in urma dezamagirilor provocate de evenimentele din filmul anterior.

Plotul e bazat pe calatoria in timp - mai multe echipe de supereroi se intorc in istorie sa previna evenimentele din filmul precedent. Sigur, nimic original in asta, dar e foarte misto cum asta da ocazie sa se reviziteze scene din filmele vechi - din primul Captain America, din primul Thor, din primul Avengers, din Dr. Strange, o simpatica recapitulare revizionista a universului cinematic Marvel. Eroii reintalnesc personaje uitate din filmele respective (tata lui Iron Man, mama lui Thor etc.) si asta ocazioneaza oarecare nostalgie si in spectator.

Iar batalia de la final e cu adevarat grandioasa (fatza de cacofonia din filmul precedent), ceva comparabil cu impactul bataliilor din Lord of the Rings de pe vremuri.

Singurul lucru nasol aici e interventzia acelei dubioase Captain Marvel - gagica inventata de Marvel la repezeala pentru ca aveau nevoie de un simbol feminist care sa poata rivaliza cu Wonder Woman. Insa au inventat-o recent, strict pentru a servi repozitzionarii acestor filme pentru publicul feminin, fara ca personajul sa aiba vreun portofoliu istoric in publicatziile Marvel. Copiii care colectzioneaza astfel de BD-uri sunt sideratzi cu privire la ce cauta eroina in acest film si de ce o cheama tocmai Captain Marvel - nume care sugereaza ca a fost gandita drept varful lantzului trofic de supereroi. E dragutz sa avem supereroine feministe, dar cineva sa le dea si o bruma de personalitate si un rost in poveste, sa nu lase impresia ca apar in film din cauza ca in timpul filmarilor a dat Weinstein un telefon.