Spotlight
(regizat de Tom McCarthy, autorul lui The Visitor)
Un film care arata ca un reportaj, n-avea ce sa caute la Oscaruri decat eventual in forma de documentar. Observ, in timp ce petrec carantina asta cu filme de la Oscaruri ca a fost penurie de filme faine la aceste premii intre 2015 si 2020. Nu ca nu s-ar fi facut filme bune in anii aia (am scris despre destule), ci ca nominalizarile au fost sistematic dominate de doua categorii: fie "reportaje" bazate pe situatzii reale menite sa scandalizeze publicul, fie biopice ale unor persoane faimoase. In categoriile principale, dintre filmele cat de cat entertaining sau artistice mai sunt primite doar cele care au substrat ideologic in ton cu temele momentului (Get Out, Black Panther, Blackkklansman, iar Joker si Parasite cam tot asta fac doar ca anul asta s-a rotit putzin ideologia intr-o directzie noua).
Spotlight, oscarizat ca cel mai bun film din 2015, e exemplul perfect pentru aceasta teorie a conspiratziei - singura nominalizare pe care o gasesc meritata e a lui Mark Ruffalo, in rolul unui reporter twitchy-bagacios care tot trage oameni de limba si xeroxeaza hartii, pe care dupa aia le explica si spectatorilor in caz ca ne plictisim privindu-l. Michael Keaton venea dupa nominalizarea pentru Birdman si spera sa-l bage cineva in seama si aici, insa reuseste sa fie extrem de fad. Vazand filmul cam in aceeasi perioada cu The Post si The Big Short, deja in amintiri mi se amesteca scene din cele 3 filme, in asa hal de prost stau aceste reportaje cu identitatea artistica.
Subiectul e unul generos (pentru un reportaj de Tolontan dar nu pentru un film artistic): investigarea de catre Boston Globe a unor preotzi catolici cu apucaturi pedofile, care cica prin partzile alea ar atinge procentajul de 5% din totalul preotzilor. Preotzi nu prea vedem, nu e nici macar acel tip de courtroom drama in care se rafuiesc intens avocatzi cu procurori si victime cu agresori. Sunt doar discutzii intre tolontanii astia - cum stau ei prin birou, mai dau telefoane si trag chestii la xerox. La final ni se explica ca munca acestor oameni a devoalat faptul ca biserica catolica mushamaliza comportamentul pedofil cunoscut al preotzilor sai. Bravo, baietzi, dar astept si un film premiat cu Oscar despre cercurile pedofile ale producatorilor de la Hollywood.
*****************************************************
Bohemian Rhapsody
(regizat de Bryan Singer, autorul majoritatzii filmelor X-men)
Si daca tot vorbim de elitele pedofile de la Hollywood, despre Bryan Singer s-au strans deja mai multe "alegatzii" decat despre Weinstein cand il dadusera afara, insa victimele nu au voci la fel de puternice iar individul atrage inca uralele publicului larg, cea mai recenta isprava a sa fiind acest succes de masa despre cariera trupei Queen si epopeea lui Freddie Mercury. Daca Weinstein ar fi avut umpic de simtz al orientarii, tragea rapid un film despre Ioana D'Arc si altfel se uita lumea acum la el.
Rolul lui Freddie trebuia sa fie jucat de Sascha Baron Cohen insa acesta a intrat in conflicte creative cu Brian May, chitaristul trupei Queen si initziatorul proiectului. Pana la urma l-au gasit pe Rami Malek care s-a descurcat excelent si a umflat un Oscar pentru asta. Din pacate restul actorilor sunt caricaturi - inclusiv cei care ii joaca pe membrii Queen lasa impresia ca joaca intr-un sequel la Wayne's World (parodia din 92 care a contribuit major la popularizarea piesei Bohemian Rhapsody). Treaba care poate ca e intentzionata caci cineva a avut ideea sa-l bage aici si pe Mike Myers (protagonistul din Wayne's World, mai cunoscut ca Austin Powers) - o idee proasta si inexplicabila pentru un film care trebuia sa ori foarte sobru, ori flamboaiant-gay si nu reuseste sa fie niciuna dintre ele.
Se acopera echilibrat atat "perioada gay" din viatza artistului cat si perioada hetero-platonica alaturi de gagica-sa (care i-a fost alaturi pana la capat). Se bifeaza si relatzia cu familia, insa totul se intampla foarte la suprafatza, nu ni se spune nimic din ce nu stiam, ba chiar mai putzin decat stiam, plus niste minciuni (Mercury nu stia ca are SIDA la Live Aid, dar aveau nevoie de un punct culminant de kkt la filmul asta). Filmul se termina cu concertul Live Aid din 1985, deci e de fapt mai mult rapsodia trupei Queen decat un biopic al lui Mercury.
*******************************************************
A Star is Born
(regizat de Bradley Cooper, actoru principal)
Vazand Lady Gaga ce succes nebun a avut Bohemian Rhapsody, a zis ca vrea si ea un film de genu, dar cum sa-l faca fara sa fie moarta, sa se poata bucura totusi de beneficiile financiare? (recent si-a tras si Elton John un film similar, pe aceleasi considerente; Paul McCartney nu pare interesat, posibil pentru ca biopicuri despre vietzile beatleshilor s-au facut deja vreo 5, niciunul reusit).
Cum viatza lui Gaga n-a fost atat de lunga incat sa ai cu ce umple un biopic, a apelat la pretextul unui remake, a 4-a versiune a unui musical jucat in anii 70 de Barbra Streisand si Kris Kristofferson, iar mai demult Judy Garland. Varianta asta noua are mai multe in comun cu versiunea cu Streisand - in special nasul mare al actritzelor care devine element central de intriga cand iubitul le da papucii, si chiar industria muzicala are ceva de carcotit pe subiectul respectiv.
Aici iubitul e jucat de multi-nominalizatul Bradley Cooper care s-a ocupat de absolut tot: amant, producator, regizor, scenariu, actor principal si performer la o parte din coloana sonora. Individul are deja la fel de multe nominalizari Oscar din postura de producator ca din cea de actor principal (inclusiv pentru recentul Joker) si e foarte bine infipt la Hollywood, persoana ideala pentru acest parteneriat amoros-lucrativ, in care au fost implicatzi si o gramada de muzicieni ce apar prin cameo-uri - Brandi Carlile, Marlon Williams, fiul lui Willie Nelson. Desi piesa Shallow ultramediatizata la radiouri poate a devenit iritanta, se canta multe piese aici si pe ansamblu recomand filmul pentru muzica.
Povestea e minimul necesar pentru un astfel de vehicul mediatic - Cooper joaca un rockstar alcoolic care agatza o gagica cu nas mare intr-un bar, o ia acasa la el si descopera ca fata are talent muzical. Apoi o ajuta sa devina superstar, insa in timpul unei festivitatzi Grammy el se prezinta beat muci si se pisha pe el in vazul intregii lumi, ceea ce le cam strica relatzia. El incepe sa decada tot mai nasol in timp ce ea se ridica irezistibil si il lasa pe fraier sa se duca pe apa sambetei. Mai apare si Sam Elliott cu mustatza lui, intr-un rol secundar simpatic dar cam scurt (nominalizat si el la Oscar, alaturi de cam toata lumea din filmul asta).
************************************************
The Theory of Everything
(regizat de James Marsh, autorul lui Man on the Wire)
Cum ziceam deasupra, a doua cea mai importanta categorie de filme de la Oscarurile din ultimii 5 ani au fost biopicurile despre oameni celebri. Filme care indeplinesc o functzie de lectzie de istorie, miza artistica suprema fiind cat de bine il imita actorul principal pe un personaj faimos. Asa sta treaba si aici, unde efortul de imitare a fost ceva mai mare decat in alte cazuri - Eddie Redmayne a luat un Oscar meritat, foarte simpactica e si Felicity Jones nominalizata pentru rolul nevestei. Iar filmul are totusi un nivel de artisticaraie mai elevat decat altele de gen, poate datorita coloanei sonore a recent raposatului Johann Johannsson (nominalizat la Oscar pentru munca de aici).
Cum viatza lui Stephen Hawking n-a fost atat de spectaculoasa (ca a celui din A Beautiful Mind, de exemplu) iar contributziile sale stiintzifice sunt prea abstracte ca sa scotzi ceva entertaining din ele, autorii filmului incearca sa scoata senzatzional din piatra seaca - de exemplu ridicand la fileu intrebarea cum o fi facut Hawking trei copii in conditziile fiziologice date. Barfele spun ca un rol important in asta a avut dirijorul corului bisericesc in care activa sotzie-sa (jucat aici de Daredevil) - insa filmul vine cumva sa dezamorseze barfele, prezentand-o pe nevasta drept un adevarat erou de o loialitate nemaiintalnita. Care pana la urma se marita totusi cu respectivul dirijor de cor, insa asta pt ca Hawking devenise afemeiat dupa ce i s-a suit succesul la cap.
Asadar filmul e facut mai mult pentru cititorii de Formula As decat pentru cititorii lui Hawking. Povestea e centrata pe dificultatzile domestice (sotzia a fost principalul consultant si in buna masura asta e povestea ei), fiind extrem de putzine scenele in care Hawking apare alaturi de peershi (Penrose etc.) sau in contextul muncii care l-a facut cunoscut.
***************************************************
Carol
(regizat de Todd Haynes, autorul lui I'm not there)
"Lipstick lesbian drama" in care Cate Blanchett se poarta ca sharpele ala din Cartea Junglei (sau hypnotoad din Futurama), ai mereu impresia ca proiecteaza un fel de semnal 5G lesbian asupra victimei sale, Rooney Mara, si dintr-o clipa in alta o sa inceapa sa cada moarte din ceruri pasarele iradiate. O nominalizare Oscar meritata, ar fi meritat si premiul (l-a luat atunci Brie Larson pentru Room). A fost nominalizata si Rooney Mara, insa ea nu prea are de lucru, se poarta ca o victima hipnotizata-convertita la lesbianism de semnalul 5G proiectat de Cate Blanchett. Sunt frumoase si imaginea si muzica (de asemenea nominalizate), totul e foarte hazy, filmat prin geamuri sau trucuri invatzate de la Kar Wai Wong, cu costume de epoca (anii 50).
Necazu e ca dincolo de calitatzile tehnice, e doar inca unul din lungul shir de filme realizate de barbatzi despre cum si-ar inchipui ei ca interactzioneaza lesbienele - vezi Disobedience, Blue is the Warmest Color etc. A fost produs de Weinstein, foarte incantat omu de ce s-a facut aici. Subiectul e extrem de apropiat de cel din Disobedience, lasand o impresie nasoala de template - Cate Blanchett e o cucoana care intoarce spatele statusului social, bunastarii financire si familiei pentru a-si urma natura gay. Barbatu o trimite la psihoterapeut, dar tot degeaba.
Filmul are la baza romanul notoriei Patricia Highsmith, acea "lesbian with a mysoginist streak" care l-a creat pe talentatul Mr. Ripley si zicea despre sexul cu barbatzi ca ii provoaca greatza si bowel movements.
***********************************************************
Brooklyn
(regizat de John Crowley, regizor de teatru irlandez)
Una din primele nominalizari la Oscar ale lui Saoirse Ronan, de pe vremea cand era mai implinita si mai de la tzara, vorbind aici in accentul ei nativ irlandez intr-o poveste despre Irlanda scenarizata de Nick Hornby (si el nominalizat aici). Extrem de amuzant a fost sa-l vad pe Emory Cohen (poza de mai jos) la scurt timp dupa ce il vazusem in rolul lui Varg Vikernes in Lords of Chaos.
Povestea impresioneaza prin pulsul epocii, insa e de departe cea mai putzin amuzanta dintre scrierile lui Hornby (de fapt el a scris scenariul, romanul apartzinand lui Colm Toibin) asa ca pana la urma avem aici doar cu un love story de interes etnic, despre visele de parvenire in SUA ale comunitatzii irlandeze dupa al doilea Razboi Mondial.
Protagonista fuge din Irlanda in Brooklyn unde preotul comunitatzii irlandeze de acolo ii rezolva un job la un magazin de haine + cazare la o baba care tzine in chirie emigrante irlandeze. Stand ea singuratica pe-acolo se agatza de primul cocalar italian care o baga in seama. Insa vine un moment la care trebuie sa revina in Irlanda pentru mai multe saptamani, iar acolo fostii prieteni si maica-sa incearca sa o combine cu un fecior localnic (fiul lui Brendan Gleeson) si sa ii descurajeze revenirea in SUA. In timpul asta cocalarul italian din SUA se chinuie sa ii scrie scrisori, el fiind cam analfabet in timp ce baiatu din Irlanda se comporta tot mai atractiv. Deci e povestea iubirii sfashiate intre cocalarul din America si localnicul simpatic, doua destine intre care protagonista tre sa aleaga fara sa aiba prea multe informatzii la dispozitzie (nu exista Facebook ca sa-i stalkuiasca, trebuia sa-i evalueze la "face value").
No comments:
Post a Comment