The Big Short
(regizat de Adam McKay, autorul lui Vice)
Scrisesem in articolele astea despre Oscaruri si despre filmul Vice. Intre timp am vazut si filmul precedent al autorului, care umflase si el 5 nominalizari Oscar (chiar o victorie pentru scenariu). Si din nou o nominalizare pentru Christian Bale - desi aici rolul lui nu e chiar principal, a impresionat prin faptul ca putea sa isi miste un ochi independent de celalalt simuland ca ar avea un ochi de sticla (vezi poza de mai jos). Se stie ca Bale e un actor dedicat, ma mir ca nu si-a scos ochiul cu totul.
Filmul e un thriller cu contabili, valutisti si speculantzi financiari si cum au reusit ei sa bage in buda economia mondiala profitand de faptul ca noul capitalismul s-a transformat din oranduire economica intr-un casino cu pacanele si rulete rusesti care au loc pe deasupra capetelor oamenilor muncii, tzinutzi in bezna cu terminologie de obscurizare. Probabil contabilii care au trait pe propria piele fiorul masluirilor financiare la limita legalitatzii vor gasi multa adrenalina in filmul asta, daca nu chiar elemente de eros - ma gandesc ca pentru ei aici e ceva intre Fast and Furious si un porneci frenetic.
Oamenii de rand insa vor gasi filmul obositor, suferind de aceleasi metehne ca si Vice - indecizia intre documentar si satira, plus intreruperile alea enervante in care cate un actor explica spectatorilor terminologia financiar-contabila din gurile personajelor. Sigur, fara intermezzourile alea jumatate din dialoguri ar fi incomprehensibile, probabil pentru efortul asta i s-a si dat Oscar pentru scenariu. Conteaza si ca in rolurile contabililor sunt Brad Pitt, Christian Bale, Ryan Gosling s.am.d.
De fapt principalul motiv pentru care nu-l recomand drept musai de vazut e faptul ca cam in aceeasi perioada s-a facut un film aproape identic pe acelasi subiect - acel Margin Call care mi s-a parut mai cool prin aura de horror-financiar pe care o proiecta. Ceva in genul ala se incearca si aici, insa doar pe final si cam cu jumatate de gura caci pana la urma protagonistii se umplu de bani si ies drept oameni descurcaretzi de la care avem de invatzat daca vrem prosperitate in viatza. Prosperitatea tzeparului neoliberal, desigur.
******************************************************
******************************************************
The Post
(regizat de Steven Spielberg, autorul lui E.T.)
Cam in acelasi stil opac ca thrillerul contabil de deasupra, doar ca aici e cu jurnalisti iar Spielberg stie sa faca ceva cat de cat entertaining din orice rahat. Necazu aici e ca m-am saturat sa-i vad la Oscaruri pe Tom Hanks si Meryl Streep (21 nominalizari?). Si ca filmul e gretzos de americano-centric, despre chestii care chiar nu intereseaza pe nimeni altcineva decat pe ei. Un film despre Lenin n-ar face nici sa-i pici cu ceara.
Personajul principal e ziarul Washington Post, detzinut de o Meryl Streep sfashiata intre a lasa ziarul sa functzioneze si a se amesteca in politica sa editoriala din pozitzia ei de cucoana cu bani si relatzii. Sfashierea se adanceste cand pe redactoru shef Tom Hanks il apuca ambitzia publicarii unei investigatzii despre politica externa a ultimilor 4 presedintzi americani cu privire la situatzia din Vietnam si Indochina. Iar investigatzia se sparge in capu sarmanului Nixon care se supara foc si promite sa bage pumnu in gura presei cu ajutorul Curtzii Constitutzionale.
Nu sunt multe scene de judecatorie, iar argumentele-s mentzinute la nivelul ala superficial sa priceapa tot prostul - asta e marea arta la Spielberg, sa te atraga in povesti care nu te intereseaza. Cea mai mare parte din film e cu hartzogarii astia care tot fac rost de chestii "pe surse" si incearca sa incropeasca o poveste care sa semnaleze publicului american ca SUA practica o politica externa de bully. Ceea ce n-ar fi rau in esentza, daca n-am sti ca exact asta a ales marele public american, deci nu stiu pe cine vrea sa impresioneze povestea asta. De fapt a fost nominalizat doar pentru Best Movie si Best Meryl Streep.
******************************************************
Darkest Hour
(regizat de Joe Wright, autorul lui Atonement)
Insa americanii n-au fost dintotdeauna asa de bully cum zic mai sus. De exemplu aici, cand Churchill il suna pe american sa-i ceara ajutor impotriva lui Hitler, ala zice sorry fratzica, nu ma bag. Iar cand ii zice sa-i dea macar niste tancuri ii raspunde ca nu-l lasa procedura. A iesit atat de mohorat Churchill din convorbirea aia ca nu m-ar mira sa aflam candva ca el a organizat atacul de la Pearl Harbour ca sa-i scoata pe americani din somnolentza.
Gary Oldman a luat un Oscar meritat aici, desi e alternat cu multe roluri de rahat pentru care a optat in ultimii ani (n-am intzeles niciodata cum le alege). A luat Oscar si tipu care l-a machiat in asa hal incat sa nu mai semene deloc cu Gary Oldman. Si a mai fost filmul nominalizat si la altele, inclusiv Best Picture la concurentza cu Dunkirk - care e de fapt exact aceeasi poveste spusa de pe partea ailalta a Canalului.
Evenimentele sunt fix alea, cu Churchill macinandu-se cum sa faca rost de barci cu care sa-si recupereze soldatzii de la Dunkirk, in timp ce in Parlamentul britanic babele se pieptanau, Stannis Baratheon ii punea betze in roate negociind o pace dubioasa cu Mussolini, iar regele Angliei era balbait nu doar in vorba ci si in fapta (cel din King's Speech).
Ceea ce uita filmul sa mentzioneze e campania anti-imigratzie a lui Churchill propunand sloganul "Keep England White!" si rolul politicilor sale anti-gay in mazilirea lui Turing, care a contribuit la incheierea razboiului si cu fapta, nu doar cu vorba. Sa speram ca astea au fost pastrate pentru un sequel.
*********************************************
Rise of the Skywalker
(regizat de J. J. Abrams, responsabilul pentru noua trilogie)
Am iesit de la filmul asta cu sentimentul ca am vazut un lung-metraj cu Bugs Bunny, n-am intzeles mai nimic din el si nici ce legatura are cu precedentele doua filme. Asa ca m-am concentrat pe detalii.
Seria Star Wars e una a saruturilor controversate - de la cel incestuos dintre Luke si sora-sa in anii 70, pana la sarutul lesbian din filmul asta, cenzurat pe anumite pietze caci lumea nu e inca pregatita pentru nave spatziale pilotate de lesbiene.
Tot controversat e si sarutul dintre protagonista Rey si ortodoxul cu sabie in forma de cruce, dar mai mult pentru ca ea e foarte frumoasa iar Adam Driver e foarte urat. Poate si pentru ca sarutul vine la cateva minute dupa ce incercasera sa se omoare pentru a nu stiu cata oara - personajul RAU din primele doua filme se dovedeste ca era de fapt de treaba doar ca crescuse intr-un anturaj nasol. Noroc ca apare Harrison Ford sa-l mustruluiasca putzin si ii vine mintea la cap. Tzineam minte ca il omorase pe Harrison Ford in urma cu doua filme, insa avem aici o interminabila shedintza de spiritism in care toata lumea pe care te bazai ca e moarta isi face aparitzia in mod inexplicabil. Inclusiv Printzesa Leia, care trebuia sa fie moarta chiar in viatza reala. In Universul Disney insa nimeni nu moare cu adevarat, exista un Rai al personajelor de desene animate.
De exemplu apare chiar si Imparatului Palpatine din filmele vechi. E una din tacticile lui Abrams sa isi construiasca povestile pe referintze la filmele vechi, care sa loializeze fanii, insa cu trilogia asta a mers prea departe, totul e ori fortzat, ori remake - personajul pe care il credeam negativ in primele doua filme se dovedeste pozitiv dar putzin corupt, iar Luke a preluat rolul de Nicolae Steinhardt pe care in filmele vechi il jucase Yoda. Daca J. J. Abrams s-a bazat pe nostalgia fanilor filmelor de acu 40 de ani nu cred ca i-a iesit, oamenii de varsta mea pur si simplu nu ne putem concentra la ritmul fast-forward al acestui film. Posibil ca copiii cu deficit de atentzie pot sa proceseze imaginile la viteza la care se rostogolesc lucrurile in filmul asta.
****************************************************
Little Women
(regizat de Greta Gerwig, autoarea lui Lady Bird)
Tanarul Timothee Chalamet (viitorul Paul Atreides), acum prea batran sa mai prezinte interes pentru elitele pedofile de la Hollywood, face aici obiectul dorintzelor maritale ale mai multor fete, insa e refuzat fix de cea mai cool dintre ele, jucata de Saoirse Ronan care o intruchipeaza pe scriitoarea proto-feminista Louisa May Alcott in aceasta semi-autobiografie in care autoarea explica de ce nu s-a maritat niciodata.
Am auzit prima data de romanul de secol 19 Little Women citind o pastisha horror dupa acesta - o nuvela in care protagonistele trancanesc toata ziua prin casa asteptandu-si tatal sa se intoarca din razboi, cu twistul ca acesta se intoarce in chip de zombie (era pe vremea cand aparea si Pride and Prejudice and Zombies). Cu genu asta de povesti mi-am facut eu cultura general cu privire la literatura mainstream, dar nu cred ca am ratat mare lucru, filmul asta e exact ce stiam de acolo. E despre o mama, 4 fiice si o servitoare care vorbesc mereu una peste alta pe subiecte care mie mi-s incomprehensibile.
Tatal lor nu se intoarce din razboi chiar zombie, dar putea sa se intoarca zombie si nu remarca nimeni nimic, atat de insignifiant e personajul. Nu ma omor dupa filmele lui/cu Greta Gerwig iar asta mi se pare chiar redundant, fiind a 7-a ecranizare a romanului (nu e totusi Dracula sau Frankenstein sa merite atatea updateuri). Se face totusi placut datorita actritzelor excelente - doua dintre ele finaliste la Oscar (Saoirse plus tipa din Midsommar care mi-a picat cu tronc), plus tipa din Harry Potter, plus Meryl Streep in rolul unei babe acre si Laura Dern in rolul mamei fetelor. Ultima era deja finalista Oscar cu filmul sotzului regizoarei - in acest an filmele cuplului Gerwig-Baumbach au adunat impreuna 12 nominalizari, fiecare facand un film prin care sa-i transmita subtil celuilalt parerea proprie despre casnicie.
**************************************************
Mudbound
(regizat de Dee Rees, prima negresa nominalizata la Oscar pentru scenariu)
Surprinzator cat de putzin s-a vorbit despre filmul asta, desi a avut 4 nominalizari la Oscar, inclusiv pentru scenariu si rolul lui Mary J. Blige. Comparativ cu celelalte filme despre care se spunea ca au ajuns la Oscaruri ca sa bifeze cota de titluri cu regizori de culoare, asta e chiar frumos, foarte rafinat vizual, si cu un bun simtz al epocii. Pacat ca povestea e cam simplista si imprumuta din clasicul Places in the Heart.
Nu-mi amintesc cand am vazut prima data negri in viatza asta, dar era mult inainte sa-i asociez cu problema rasismului. Pe vremea lui Ceausescu intra informatzia mai greu, asa ca multa vreme notziunea de sclavie am asociat-o doar cu Spartacus iar primii oameni de culoare pe care i-am vazut la televizor pareau sa o duca bine mersi - Michael Jackson, Sydney Poitier si tipu ala pe care l-a batut Rocky de i-a sunat apa in cap. Posibil ca prima data cand in creier mi s-a trezit awarenessul rasial (excluzand filme gen Alien, Predator) a fost cand am vazut Places in the Heart, cu vaduva aia din Texas si Danny Glover batut de Ku Klux Klan. L-am vazut inainte sa ni se zica la scoala de Coliba Unchiului Tom, eram mic si m-a afectat destul de rau. Comunistii l-au dat in cinematografe ca sa ne arate ce nashpa-s americanii, in timp ce la noi arabii erau studentzi cu drept de a detzine valuta.
Filmul asta are multe in comun cu acela, si se petrece cam tot atunci. O familie de albi rasisti are in chirie o familie de negri care sa le munceasca campul de bumbac. Interactziunile dintre ei sunt politicoase, dar tensionate, in special intre barbatzi. Femeile sunt cele care mai umanizeaza situatzia - albesa e Carey Mulligan care uitasem ca exista, negresa e cantareatza Mary J. Blige, nominalizata la Oscar atat pt rol cat si pentru muzica din film. Cate un fiu din fiecare familie e dus in razboi in Europa si cei doi se intorc acasa radical schimbatzi, complet sfidatori la notziunile rasiale dupa care functziona societatea locului. Chestie care nu face decat sa atzatze tensiunile locale.
No comments:
Post a Comment