Filmele vorbite pe la spate - iulie/august 2010

Filmele musai

Inception

Inception candideaza la titlul de cel mai mind-bending film al anului, poate chiar al decadei, la concurentza cu recentul Triangle. Miza e tot o speculatzie pe baza raportului dintre timp, spatziu si psihicul uman. Ambele filme sunt expresia unor teme adanc macinate in literatura SF din, sa zicem, ultima jumate de secol. Triangle pornea de la premisa Triunghiului Bermudelor, in timp ce Inception porneste de la temele favorite ale lui Philip Dick, povestite intr-un context de techno thriller si spionaj corporatist care i-a facut pe unii sa acuze similaritatzi cu Matrix (cam tot aia care se plangeau ca Avatar a plagiat Shtrumfii si World of Warcraft). Interesul pentru filmele astea despre realitatzi instabile a aparut relativ brusc, acu 12 ani, cand s-au inghesuit pe un interval de 3-4 ani o gramada de titluri de gen - Dark City, Matrix, Vanilla Sky, 13th Floor, Existenz. Apoi s-au mai potolit. Probabil Inception va revitaliza aceasta moda care nu e nici buna, nici rea, depinde ce idei bagi in ea, caci God is in the details si multa lume nu vede copacii de padure. Ce ma nedumereste e de ce fanii SF, in loc sa se bucure ca in sfarsit isi vad temele favorite ecranizate (cu un decalaj de zeci de ani fatza de sursele literare), continua sa arunce cu rahat tocmai in cei care au luat pe cont propriu riscul unor astfel de initziative. Ca si geek sefeist care salivai candva la filme ca Terminator, Predator, Aliens sa incepi sa faci exercitzii de aruncat cu kkt pe titluri ca Avatar sau Inception mi se pare cel putzin ipocrit. Daca nu-tzi place SFul, asta e, discutam altfel, dar, cel putzin in cazul Avatar, cei mai cranceni detractori pe care i-am auzit erau tocmai sefeistii care se laudau cum au descoperit ei idei din Sera, Dune, Helliconia, Strugatzki, nu stiu ce nuvela obscura de-a lui Poul Anderson samd. In loc sa se bucure ca le-au gasit, ca cineva in sfarsit s-a incordat sa faca un film cu chestiile alea. Si Nolan e supus la aceeasi chelfaneala de fanii care recunosc ideile lui Philip Dick. Mai ales ca aici exista mai multe precedente cinematografice decat in cazul Avatar. Pe Nolan nu l-a pus nimeni sa faca filmul asta, e proiectul lui intim inceput inca de pe vremea lui Memento, si pt finantzarea caruia a muncit din greu sa stranga bani si credibilitate, cu ajutorul filmelor Batman. Dupa cum si Avatar e un proiect de vanitate personala, la fel Lord of the Rings, ori Star Wars, ori filmele lui Romero. Exemple de productzii comandate si predate "la cheie" sunt Transformers, 2012, GI Joe, comediile romantice, dramele despre Holocaust, chiar si Batmanurile lui Nolan. E chiar asa greu de sesizat diferentza intre cele doua categorii de proiecte? Nu intzeleg de ce mai staruie confuzia asta la cinefili, determinata de box-office si numelor implicate. In precedentul numar Nautilus, Mihnea Columbeanu il considera pe Nolan un "Michael Bay in devenire". Repet, nu suntem o tzara care sa ne permitem sa luam in deradere ce se intampla la Hollywood. Mai tre sa se nasca la noi inca 100 de Puiu, Mungiu si Porumboiu ca sa vorbim de pe aceleasi paliere. Si cel mai probabil, inainte sa se intample asta, Puiu, Mungiu si Porumboiu vor emigra la Hollywood, asa cum au facut-o Milos Forman, Besson, Jarmusch, mai nou Nimrod Antal. Si Arnold si Van Damme, desigur, ca acolo e loc pt totzi. Si Christopher Nolan care de la mama lui e englez, nicidecum un regizor obtzinut de Hollywood prin clonare. Inca n-am auzit de un regizor care sa dezerteze de la Hollywood ca sa vina in Romania, in tzara tusei si junghiului (parca Uwe Boll era tentat la un momendat). Pana si Lynch care la un moment dat a emigrat in Frantza, tot cu amicii de la Hollywood isi face filmele. Eu zic ca suntem in situatzia de a ne ruga la totzi sfintzii sa faca si la noi cineva un blockbuster din asta, ca sa ne scape de imprumuturile FMI. Bine, dar asta e alta poveste, sa ramanem la Inception. Dupa cum indica exty, filmul sufera de marele pacat de a-si arata toate efectele speciale in trailer. Iar pe afis apar unele care nici macar nu se vad in film. Mai nimic in plus, restul sunt filmari prin apartamente si ceva urmariri. Era loc mult de speculatzii vizuale si onirice, si nu s-a ocupat nimeni de asta, povestea concentrandu-se pe miza de techno-thriller si impaturirea multiplelor straturi ale scenariului. Din fericire povestea si actorii itzi iau gandul de la neajunsurile vizuale - Leo DiCaprio isi reia rolul stresat din Shutter Island, Gordon-Levitt escaladeaza rapid treptele unei cariere de viitor (si seamana suficient de tare cu Heath Ledger incat sa preia rolul Jokerului in viitorul Batman), Ellen Page parca nu mai arata a minora, iar Nolan isi recruteaza britanicii favoritzi - Michael Caine, Cillian Murphy si il baga in fatza pe tanarul Tom Hardy (Bronson, Rocknrolla) care se pare ca il va juca pe Mad Max in curand. Povestea e alambicata, pornind de la DiCaprio care e platit sa implanteze o idee in capu unui corporatist. Treaba asta cica se poate face numai in vise, cam cum a facut PDLul cu flacara violeta inainte de alegeri. De intrat in visele oamenilor pare destul de usor, mai greu e de iesit. Ceva idei sunt inspirate si din Sandmanul lui Neil Gaiman. In fine, unul din filmele de top ale anului in ciuda zgarceniei estetice.

The Invention of Lying

The Invention of Lying e una din acele comedii la care si razi, si plangi, plus ca e plina de invataturi care te marcheaza pe viatza. In sensu asta, e in aceeasi categorie cu Forgetting Sarah Marshall sau Thank you for smoking. Si la calitatea tot cam pe-acolo e, datorita umorului visceral al englezoiului Ricky Gervais (The Office, Extras) care de la o vreme s-a mutat in America si si-a vandut sufletu, motiv pt care filmul are si o nota de comedie romantica kkcioasa dar nu mi se pare ca deranjeaza, caci coloana vertebrala umoristica e foarte solida, iar Gervais isi rejoaca rolul clasic de kknar cu suflet bun, sau om de treaba plin de kkt, depinde cum il prinzi. Cica Ricky traieste intr-o lume (deci e un fel de istorie alternativa) in care minciuna nu s-a inventat inca. Toata lumea vorbeste ce-i vine la gura si nimeni nu se supara. Potzi sa-i zici grasului ca-i gras, proastei ca-i proasta, iubitului ca ii dai papucii pt ca are un material genetic care lasa de dorit, etc. Nimeni nu se supara, nu exista calomnie, insulta etc. iar la nunta ofitzeru starii civile intreaba Do you, Brad, agree to stay with Anna for as long as you can? Ceea ce mi se pare supercool. Insa moneda asta are si o fatzeta mai nasoala, si anume ca daca nu exista minciuna, nu exista nici fictziune, deci nici literatura, nici film. Exista totusi o casa de filme (Lecture Films, hehe) care filmeaza indivizi care stau pe un scaun si citesc din cartzi de istorie (de geniu ideea). Ricky lucreaza ca scenarist la astia, adica trebe sa conspecteze cartzi de istorie si sa le dea unor "actori" sa le citeasca. Mai are si o gagica pe care o scoate la un suc iar ea la schimb ii spune ca e gras, cu nasu carn si ca ea se simte frumoasa si out of his league, dar atata vreme cat nu o solicita sa faca sex, se simte bine cu el. Pan la urma Ricky isi pierde si jobu, si gagica, si chiria, ajunge vai de capu lui superstresat. Prins in menghina societatii, simte ca stresul il ineaca si in creier i se produce un accident vascular care il face sa zica prima minciuna din lume. De aici incolo evenimentele explodeaza, adica se inventeaza fictziunea, religia si evident SFul, iar Ricky e macinat de dilema de a folosi sau nu noua arma pentru a-si recuceri gagica. Prin film apar o gramada de actori in cameouri cool - Edward Norton, P.S. Hoffman, plus vreo 2 amici adusi de Ricky din serialul Extras.

The Ape

The Ape (aka Apan) - pe asta l-am ratat la TIFF din pricina ca il programasera doar dimineatza. Este filmul pe care a incercat Puiu sa-l faca atunci cand i-a iesit Aurora. Acelasi stil, aceeasi idee, doar ca dureaza 1:15 in loc de 3 ore si are scenele mult mai bine dozate, cu efect superior din pricina ca n-apuci sa faci lombosciatica in scaun si nici nu-ti lasa senzatia ca regizorul isi bate joc de public. Am impresia ca poporul roman are o problema cronica cu masura si dozarea, indiferent ca e vorba de mancat, baut, sare, zahar, facut politica sau filme. The Ape e film suedez, deci n-are probleme din astea, ala e popor calculat. Dialogurile sunt cam la fel de rare, doar ca, fatza de Aurora, lipsesc cele 2 ore de scene cu traversatu strazii. Actorul nu e chiar la nivelul Cristi Puiu channeling Miron Cozma, dar e ok. Nu are nici shansa de a-l impusca pe Rectorul Universitatii de Teatru din Bucuresti (socrul din Aurora). Filmul incepe cu unu care se trezeste intr-o balta de sange, se spala si se duce la serviciu. Toata ziua buna ziua umbla el prin oras, cu un Bluetooth in ureche la care il mai suna unu altu, ceea ce produce niste monologuri in casca de telefon cu sau fara sens, de la caz la caz. Dupa ce umbla brambura o vreme pe la servici, la un tenis, pe la maica-sa, se intoarce acasa sa-si confrunte balta de sange. Daca Puiu apuca sa se uite la filmu asta se gandea de 2 ori inainte sa faca Aurora. Iar daca publicu de la TIFF s-ar fi dus si la filmu asta (a avut una din cele mai joase audiente ale festivalului), ar fi iesit din sala la jumatea Aurorei. Asemanarile intre cele doua filme sunt atat de puternice incat la un moment dat cand eroul traverseaza niste cai ferate, aproape ca se intalneste cu Cristi Puiu, care probabil venea din partea ailalta.

An Education

An Education. Film de epoca recenta (anii 50-60) cu puternic accent pe designul epocii respective (haine, frizuri, mobilier si masini). Scenariul (finalist Oscar) ii apartzine umoristului englez de geniu Nick Hornby (High Fidelity) si filmu a lansat-o pe adorabila Carey Mulligan (tot finalista Oscar), care parca e reincarnarea lui Audrey Hepburn, nu-tzi potzi lua ochii de pe ea. Pana mai ieri, Mulligan juca prin seriale BBC (Dr. Who). Maine-poimaine va juca in rolul lesbienei hackeritze nihiliste din remakeul american la ecranizarea trilogiei Millennium a lui Stieg Larsson, de care vorbeam deunazi. Oricum, nu e ea singura vedeta a filmului. Un rol mare face si Alfred Molina, in rolul tatalui ei, englezoi middle class cu tabieturi si opinii puternice despre rostul educatziei in viatza. Filmu e despre o problema spinoasa in zilele noastre - relatziile de tip Iri-Monik Columbeanu pe care le vedem cu totzii la televizor si unii le si traim. Sa biscutam umpic despre problema asta. Eroina filmului e o tanara liceanca pe care taica-su o freaca la cap sa invetze bine ca sa ajunga la Oxford. Ea nu e chiar proasta, din contra, insa tot cade in mrejele unui evreu (the jews killed our Lord!) a carui varsta e dubla si traieste cum traiesc evreii... din invarteli. Un exemplu de invarteala e cand falsifica o dedicatie cu autograful lui C.S.Lewis pe un exemplar din Narnia. Fecioru asta, specialist in pescuit gagici, o plimba pe eroina pe la Paris, prin cluburi, pe la concerte, ii ia haine, parfumuri si tzigari de lux, o face sa se simta ca o printzesa spre ciuda colegelor de clasa care studiaza pt Bac. Spre osebire de Moni Columbeanu, eroina e cat pe ce sa nu-si mai dea Bacu deloc, pe masura ce ii intra in cap ideea ca scoala si cititu sunt tampenii, ca latina e o limba fara viitor si ca solutzia e traitu din invarteli. Treaba se impute si mai tare cand evreul ii propune sa fie mama copiilor lui. Cel mai tare in filmu asta am suferit pentru sarmanu coleg de scoala al eroinei care se tot dadea la ea si n-avea nici o shansa sa concureze cu dihoru cu 20 de ani mai smeker. Am trait si eu asta pe spatele meu, cand eram la liceu si gagicile de care-mi placea umblau numa cu pedofili divortzatzi. Mi-am promis ca intr-o buna zi o sa ma razbun si am facut-o. Apoi mai e o problema. Nu intzeleg de ce fetele astea, dupa ce le intra in cap obsesia maturizarii accelerate, incep sa se imbrace de parca au cu 20 de ani mai mult. Si Carey Mulligan in filmu asta e adorabila pana o duce iubitu la coafor si la magazinu de haine si cand iese de-acolo imbatraneste brusc cu 15 ani. Mi se pare ca batranetzea e pur si simplu un blestem al conditziei umane, nu vad de ce ai vrea sa-l simulezi, nici macar de dragu "credibilitatzii", darmite de dragu unui pedofil. Filmu e facut de Lone Scherfig, o daneza, membra fondatoare a miscarii de trista amintire Dogma care, ca si colegii ei in proiectele recente (Von Trier, Vinterberg), a facut exact genul de film pe care il injurau prin 95. Filme contra plictiselii

The Secret of Kells

The Secret of Kells e o animatzie total atipica, atat ca poveste cat si ca stil. A luat premiul publicului la TIFF, a fost nominalizat la Oscar si a aparut cam de nicaieri, de undeva din Irlanda. E 100% 2D într-o industrie obsedată de animaţia 3D, cu porţiuni mari desenate de mână şi animate cu Flash probabil. Povestea e una bazata pe fapte istorice, completate cu un pic de mitologie care sa justifice niste aventuri apreciate si de copii. Chiar si asa povestea tot simplutza e, dar devine interesanta daca studiezi un pic adevarul istoric. Fapta istorica e despre Letopisetzul de la Kells, una din cele mai vechi benzi desenate din lume (care s-a pastrat si in zilele noastre), scrisa si desenata de calugarii celtzi in urma cu 1200 de ani, si contzinand cele 4 evanghelii brodate cu ilustratzii si decoratziuni mirobolante. Cartea asta a fost gazduita o gramada de vreme la Manastirea irlandeza din Kells si pazita strashnic impotriva invaziilor vikinge. Filmu e despre vremurile alea, despre amenintzarea vikinga si despre un copilandru care il ajuta pe autorul cartzii sa faca rost de cerneala, cu ajutorul unui spirit al padurii care ocazioneaza elementul fantasy si cateva momente mai aventuroase. E clar ca grafica isi propune sa evoce cat de cat stilul Letopisetzului, mergand strict pe 2D, cu personaje desenate din topor dar decoruri si animatzii foarte sofisticate care reflecta stilul "iluminist" al designului Letopisetzului de la Kells. De asta zic ca tre sa citesti un pic despre letopisetzu asta ca sa potzi aprecia filmu, altfel pare o animatzie simplista pt copii.

I love you, Phillip Morris

Un film care pare o porcarie total neverosimila, poate chiar parodie, pana realizezi (de obicei dupa film) ca e de fapt o poveste adevarata si ca viatza bate filmu. Aviz celor care se plang de verosimilitatea filmelor. Pe de o parte, filmul e o comedie tampita cu Jim Carrey, regizata de scenaristii recentelor comedii cu Billy Bob, Bad Santa si Bad News Bears. Pe de alta parte, e o drama gay cu SIDA si tot ce intra aici. Era o vreme cand daca imi ziceai ca o sa traiesc sa-l vad pe Ewan McGregor facandu-i o felatzie lui Jim Carrey m-as fi sinucis pe loc. Oricum, toate astea alcatuiesc o comedie mediocra cu poante gay si un scenariu aparent fara multa noima. Partea cutremuratoare, cum ziceam, e ca totul e adevarat si ca poveste mai fara noima decat realitatea nu cred ca este. Cum ziceam, filmul e biografia partziala a unui tzepar gay, poate cel mai mare tzepar din catzi am auzit pana acum. Prin asta, filmu seamana un pic cu Catch me if you can al lui Spielberg, care tot sub forma de comedie a fost prezentat, dar ala nu se compara cu halul de tzepe pe care le trage Steven Russell, jucat de Jim Carrey si poreclit King Con. Pana si Discovery Channel au facut un documentar despre el, iar nivelul tzepelor e atat de extrem incat ma si intreb daca era cu adevarat gay sau se prefacea ca sa profite de suportul organizatziilor antidiscriminare. Printre altele, a lucrat cea mai mare parte a vietzii ca avocat, desi n-avea nici studii si nici vreo certificare care sa-i dea acest drept. Partea mai cumplita e ca a si castigat cateva procese, printre care cele care il implicau pe iubitul sau Phillip Morris (McGregor) pe care l-a cunoscut in parnaie si l-a scos de-acolo dandu-se drept avocatul sau si totodata falsificand decizia judecatorului. Un rol interesant (tot gay) are si Rodrigo Santoro (Xerxes din 300). In concluzie, un film plin de invatzaminte pe care l-ai aprecia cel mai bine daca ai reusi sa-l vezi de la sfarsit spre inceput. Sau a doua oara.

Solomon Kane

Solomon Kane e un alt film mai degraba important decat bun. Kane e creatia unuia din cei mai importanti si mai underrated autori din fantasy, texanul Robert Howard care a trait acu 100 de ani, a cules bumbac, a vandut sifon, a fost boxer si s-a sinucis la 30 de ani, fiind un fel de James Dean al literaturii fantastice. De numele sau sunt legate originile subgenului heroic fantasy cult (varianta rock'n'roll a literaturii fantastice), precedandu-l pe Tolkien cu vreo 20 de ani. De numele sau mai sunt legate originile termenului "pulp fiction" (a fost cel mai bine vandut autor din primii ani ai epocii pulp) si originile fantasyului feminist/lesbian (prin personaje ca Red Sonja dar si prin faptul ca Howard a fost un militant activ in publicistica vremii pentru egalitatea intre sexe). De partea nasoala a activitatii sale intra rasismul - eroii lui Howard fiind cam arieni (Conan), ba la un moment dat a scris chiar o poveste despre o armata de swamp niggers sangerosi atacand un satuc de albi intelectuali. Desi cu o cariera relativ scurta, Howard si-a pus asupra culturii populare o amprenta comparabila cu a lui Lovecraft sau Tolkien, prin personaje precum Conan Barbaru, Red Sonja si acest Solomon Kane care au invadat filmul, literatura si au determinat trupe ca Bal Sagoth sau Manowar sa se apuce de cantat (plus tot macho metalul post-Manowar*). *Desigur, e destul de dificil sa convingi un fan Manowar ca trupa asta se trage din Conan Barbaru si nu din Wagner. Filmul Solomon Kane e unul din primele semne ca se investeste intr-o reabilitare culturala a lui Howard, dupa ce filmele cu Conan/Arnold s-au cam ofilit in istorie. Se pare ca pana in 2012 mai urmeaza un remake Red Sonja sub obladuirea marelui Robert Rodriguez, un nou film Conan (ambele cu Rose McGowan) si inca vreo 3 filme adaptate dupa opera lui Howard. Si in plan literar au inceput investitii masive in directia asta, comparabile cu isteria Tolkien din perioada ecranizarii LOTR - s-a inceput editarea operelor complete si recuperate ale autorului, plus cateva antologii tribut. Dar deocamdata avem acest Solomon Kane care arata super-bine in ciuda bugetului redus, probabil datorita designerului care a mai facut filme de astea mici sa para blockbustere - vezi trilogia Underworld sau Silent Hill. Solomon e un erou mai dubios (jucat de Marc Antoniu din serialul Rome), pe jumatate pirat, pe jumatate satanist, pe jumatate iehovist (de fapt e puritanist de la orginile miscarii, de acu 400 de ani, cand Inchizitia ii obisnuise pe oameni cu gandul ca nu e nimic anormal in a fi criminal in serie si bun creshtin in acelasi timp). Desi e crestin habotnic, are niste sentimente nasoale legate de lumea asta si e convins ca va ajunge in Iad din pricina ca nu se poate abtzine de la a vana comori, a salva virgine si a decapita pe oricine se uita mai urat la el, plus ca are un trecut negru de cand si-a omorat fratele si a fugit de la castelul natal (unde patron e Max Von Sydow). Sunt o sumedenie de motive sa te plangi ca plotu e ultraliniar, previzibil, blablabla, dar daca ne gandim un pic si Lord of the Rings sau Narnia tot cam asa e (comparabil, Harry Potter e mult mai alambicat ca poveste). Asa era soiu asta de sword and sorcery la vremea aia, se batea binele cu raul pana castiga unu dintre ei, ce atata tevatura si tensiuni psihologice. In Solomon Kane raul e un tiran local care asupreste poporu irlandez cu ajutorul unor securisti si a unei vrajitoare data dracului. In concluzie, un scenariu de complexitatea lui Toma Alimosh, dar cu un design beton si importanta insemnatate culturala prin prisma reabilitarii mostenirii lasate de Robert Howard.

Predators

Predators e un binevenit reviriment al seriei ingropate de jocuri video, benzi desenate si Alien vs. Predator. Noul film are parte de regia ungurului Nimrod Antal (Kontroll) si productia lui Robert Rodriguez (una din cele mai importante personalitati ale culturii populare moderne ). Am asteptat filmu cu sufletul la gura, datorita echipei de productie, a rolurilor jucate de Pianistu Adrien Brody, mexicanu Danny Trejo, Laurence Fishburne si datorita promisiunii ca franciza va fi regandita intr-un stil old school, fara efecte speciale pe calculator. Din pacate mi-as fi dorit sa fie un pic facut pe calculator, ceea ce a iesit seamana cam tare cu primul film, ala cu Arnold, chiar si aschilopatu Brody e plin de muschi si seamana un pic cu Arnold. Filmul incepe ca si serialul Lost, cu catziva bugetari care se trezesc din somn in timp ce-s parashutatzi intr-o jungla care se pare ca e folosita de predatori pe post de teren de vanatoare si antrenament. Din pacate predatorii nu-s foarte multi, dar suficienti cat sa se lase cu varsare de sange si matze scoase. Bugetarii alearga care cum pot, unii se pricep sa traga cu arma, altzii ba, pan la urma se intalnesc cu Laurence Fishburne care traia in jungla aia cam de cand s-a terminat Matrix. Sunt o gramada de faze luate din versiunea cu Arnold, inclusiv replici kkcioase, faza cu cascada si camuflatul in mocirla, e si un duel (cam simplutz) intre un samurai si un predator, deci pan la urma s-a incercat sa se faca un film foarte old school si foarte derivat din cel original, treaba care a cam limitat posibilitatile. Pe de alta parte, finalul deschide portitze spre continuarea seriei si daca se continua fix de aici, cu aceleasi personaje, eventual intr-o trilogie, ar putea evolua intr-o saga planetara supercool, la nivelul celei din Alien.

Cargo

Iaca elvetzienii au reusit sa faca primul film SF din istoria natziunii, si inca o space opera clarkiana (sau kubrickiana, ma rog) cu nave spatziale enorme care scartzaie si cosmonautzi care le dau tarcoale. Iar elvetzienii sunt popor civilizat, cu nivelul de trai beton. Ma intreb la noi cand o sa se intample treaba asta. Mai ales ca se pare ca in ziua de azi nu-tzi trebuie multzi bani sa faci o space opera. De fapt nu-tzi trebuiau nici mai demult, au demonstrat-o Star Trek si Battlestar Galactica. Pui toata actziunea intr-o garsoniera pe ale carei geamuri proiectezi stele si imbraci personajele in uniforme. Nici macar nu e musai sa bagi extraterestri, care te mai costa la machiaj. Cam asta face regizorul lui Cargo, dar mai face o chestie, care nici aia nu costa foarte mult in ziua de azi, deseneaza niste nave spatziale care se invart incet prin spatziu ca in Odiseea Spatziala sau mai recentul Sunshine. Zic ca nu costa mult pt ca genu asta de peisaje spatziale sunt deja la indemana oricarui developer de jocuri video, uitatzi-va la trailerele si cinematicurile unor jocuri ca Starcraft si nu vetzi remarca mare diferentza fatza de ce se numeste special FX in filmele space opera din zilele noastre. Din pricina asta e pacat ca regizorul insista atat de mult pe a-si prezenta cinematicurile cu nave si cosmonautzi zburand printre ele, in loc sa se concentreze pe personaje si poveste (cum a facut Moon, de exemplu) care-s de o naivitate descurajanta. Unde mai pui faze in care cosmonautzii folosesc tastaturi Windows (cu tasta Windows, taste pt MS Office, pt volumul boxelor) si nu va inkipuitzi ca le folosesc acasa ori pe calculatoarele personale, ci sunt lipite in panourile exterioare ale navelor. Nu stiu daca n-a fost cumva o tentativa de a face filmul mai "realist". Chiar si cu aceste neajunsuri, ramane un debut laudabil si un pas istoric in cinemaul european cel constipat. In mod normal dupa o astfel de isprava regizorii ar trebuie sa fie rapitzi de Hollywood. A, am uitat sa zic despre ce e: dupa ce Pamantu a devenit nelocuibil, un cargo plin cu oameni criogenitzatzi se indreapta spre o noua planeta cu iarba mai verde. Dar la mijloc se amesteca niste interese corporatiste pe care nu le-am intzeles deloc. Ori a uitat scenaristul sa le motiveze, ori e din cauza ca am adormit de cateva ori in timpu filmului din pricina ca are un ritm EXTREM de lent, si nu in sensul poetic al lui Kubrick, ci in sensu ca regizoru tzine foarte tare sa se laude cu efectele sale speciale si le acorda extrem de mult timp. Poate imi explica si mie cineva care-a fost motivatzia corporatistilor sa faca ce-au facut?

The Horseman

A nu se confunda filmul asta cu Horsemen, filmul lui Jonas Akerlund cu Dennis Quaid de anu trecut. In anumite cercuri cele doua filme apar cu titlurile interschimbate si lumea nu e lamurita care e unu si care e altul. The Horseman e un revenge story australian ultrabrutal, in vana seriei Death Wish cu Charles Bronson (si a remakeului neoficial Death Sentence de acu 3 ani). Filmu incepe excelent, cu un exterminator de gandaci care parcheaza langa o casa, imbracat in salopeta, bate la usha, i se deschide, ii trage o ranga in mufa gazdei, ii rupe picioarele, ii face praf casa si goleste pe el o butelie de spray combustibil pt shobolani. Dupa aia ni se dezvaluie ca exterminatoru asta e un domn la varsta a doua care si-a gasit fiica moarta impreuna cu o caseta video porno in care era drogata si facuta poshta de niste handralai. Tot restu filmului este odiseea tatalui de a-i identifica pe regizorul si actorii din filmul porno si de a le face felu in niste moduri destul de oribile (la unu ii umfla vezica urinara cu pompa de la bicicleta), incat in a doua jumatate filmul devine torture porn cu acte in regula. Filmul e destul de minimalist si o vreme e chiar psihologic, tipu care il joaca pe tata e simpatic si e bantuit de dileme morale pe care le mai discuta cu o autostopista care il insotzeste fara sa vrea in odiseea razbunarii sale. Dar, cum ziceam, toate calitatzile indie ale filmului se disipa cand incepe baia de sange (in ultima jumate de film toata lumea se bate si se omoara la modu cel mai animalic cu putintza). Celor care le-a placut Death Sentence cu Kevin Bacon ar trebui sa fie in delir la filmu asta. Cu diferentza ca Kevin Bacon (si Charles Bronson inaintea lui) isi faceau dreptate cu shotgunu, nu cu trusa de exterminat shobolani.

Hot tub time machine

Hot Tub Time Machine e o comedie ieftina cu cateva poante tari. John Cusack si pretenii lui se duc la o bauta la o cabana cu jacuzzi si din greseala varsa o sticla de energizant rusesc peste instalatia de incalzit apa in jacuzzi, ceea ce face ca cei care fac baie sa fie transportatzi in timp, in anii 80. Se pare ca anii astia 80 au devenit subiect important de mistocareala in comediile din zilele noastre (vezi si Adventureland). In anii 80 toata lumea era imbracata ridicol, asculta muzica de kkt, iar Michael Jackson era inca negru, aspectele astea facand subiectul majoritatzii poantelor din film. Mai apar si 2 actori kult ai anilor 80 - un Chevy Chase carunt in rolul reparatorul de jacuzzi si Crispin Glover in rolul unui liftier care in zilele noastre are o mana amputata iar in anii 80 are mana ok si toata lumea asteapta cu sufletu la gura sa vada cand isi pierde mana, una din chestiile mai haioase ale filmului. In rest, e cam spre American Pie ca stil si nivel al umorului. A, mai e o kestie funny, unu din eroi isi suna sotzia din anii 80 (care avea 9 ani) si o face troaca de porci pentru chestiile pe care avea sa i le faca pe parcursu casniciei. Altu isi intalneste propria mama adolescenta care era cam curvishtina. Si tot asa.

The Fourth Kind

The Fourth Kind e cel mai recent film din traditzia documentarelor horror gen Blairwitch Project, Paranormal Activity samd. Doar ca e un pic mai smecher decat celelalte. Nu se bazeaza pe camera de filmat first person, are o abordare mai nesimtzita si, pe alocuri, mai de efect. E o farsa mai orchestrata decat asasinarea lui Ceausescu si trupa Adramalekus la un loc. Chiar si dupa ce afli ca e farsa, tot te pune pe ganduri. Filmu incepe cu Milla Jovovich care apare in fatza camerei si zice "Salut, eu sunt Milla Jovovich si ce vetzi vedea in filmu asta s-a intamplat pe bune. Doar ca, din pricina ca eroii intamplarilor sunt la casa de nebuni, nu am putut face un documentar cu ei si facem un film." Apoi apare regizoru si baga o duma similara, cu observatia ca unele scene din film sunt, totusi, autentice. E vorba de unele interviuri luate victimelor "reale". In unele scene, ecranul e impartzit in doua si prezinta simultan scena din film si filmarea "autentica". Iar uneori merge doar pe cea autentica, prin partzile mai sinistre ale filmului. In mare povestea e un calup de shedintze de hipnoza organizate de o psiholoaga intr-un satuc izolat din Alaska (=Bulgaria, ca locatzie reala). Psiholoaga a fost solicitata din pricina ca tot mai multzi cetatzeni incep sa doarma prost, viseaza cu o bufnitza iar uneori pur si simplu dispar sau se sinucid. Interviurile si tentativele de hipnoza rascolesc niste blocaje psihice, dezvaluind ca bufnitza nu era chiar bufnitza, ci... aici nu mi-e clar, nu m-am decis daca filmul e cu extraterestri sau cu Satana, daca Satana e extraterestru sau un amic de-al meu sau toate la un loc. Aceasta ambiguitate mi-a placut cel mai mult, facand ca filmul sa devina o combinatzie intre Exorcistul si X-files, intre horrorul mistic/religios si cel pseudostiintzific, apeland astfel la mai multe segmente de public. Sunt cateva sperieturi de mare clasa (daca e sonoru dat suficient tare), e mult mai bun decat Paranormal Activity dar din pacate farsa nu sta in picioare la fel de bine ca in Blairwitch, dandu-si arama pe fatza cu cateva excese de zel. Cica producatorii au fost datzi in judecata de familiile presupuselor victime, ale caror disparitzii zice-se ca nu se datoreaza nici extraterestrilor, nici lui Satana, ci alcoolului si frigului. Eu nu stiu daca sa-i cred, asta cu alcoolul ma tem ca e menita sa mascheze adevarul. I want to believe. P.S. In caz ca avetzi prejudecata (cum am avut-o eu) ca filmu e in genul telenovelelor cu oameni rapitzi de alieni (Taken, 4400 etc.), nu e defel asa, e mai aproape de documentarele alea masluite pe care le dadea Cristi Muresan acu aprox. 20 de ani la emisiunile alea cu Incursiuni in Paranormal, moda care s-a incheiat odata cu "fenomenul" Roswell si cu serialul X-files, tertip al americanilor de a impinge si trivializa problema in zona divertismentului. Oricum, de cand cu Krktitza Paul, Otevizarea Romaniei si criza economica, asteptati-va la un mare comeback al acestui gen de misticism. Si la aparitia primului articol despre zombie din istoria publicisticii romanesti, in Dilemateca de luna aviatoare. Mars needs women!