Filmele vorbite pe la spate - octombrie 2009

Filme musai

District 9. Acu cativa ani, o superechipa alcatuita din regizorul Peter Jackson (Lord of the Rings), designerul si autorul BD Moebius si Bill Gates (Microsoft) bateau palma pentru ecranizarea unuia din cele mai tari jocuri produse (sau distribuite?) de Microsoft, sh-anume Halo pe care am avut placerea sa il joc acu multa vreme, pe vremea cand avea o versiune pt PC (acu e vedeta platformei Xbox). Din motive care nu le cunosc, afacerea a picat taman cand iesise un trailer (fanmade) foarte tare, Moebius a scos o banda desenata Halo (au iesit si niste romane si artbooks), Peter Jackson a slabit 100 de kile, a inceput sa se zvoneasca ca Spielberg preia controlul si, brusc, apare District 9 asta in care joaca extraterestrii din Halo, cu armele din Halo si efectele speciale donate de Peter Jackson din defunctul proiect. Zvonurile momentului merg pe doua directzii (nici una confirmata):

• una ca Peter Jackson si-a bagat picioarele si a vrut sa utilizeze cat de cat semifabricatele proiectului Halo,
• a doua ca marketerii s-au gandit ca ar fi o idee proasta sa lanseze direct Halo (cunoscute fiind prejudecatile legate de ecranizarile dupa jocuri), asa ca s-au gandit sa mearga mai pe ocolite, cu o trilogie care sa inceapa cu District 9 si sa se termine cu Halo The Movie (care, conform jocului, ar trebui sa se petreaca pe planeta extraterestrilor)

Bun, astea-s speculatii (dar fac pariu pe o lada de bere legat de ele) asa ca pana una alta ne prefacem ca nu exista Halo, si ne uitam la District 9 ca la un SF cinstit, destept si exotic. Actiunea se petrece in Africa de Sud unde niste extraterestri flamanzi solicita azil politic si-s discriminatzi in bunul spirit apertheidist de oameni (atat de olandezi cat si de negri). Un tip de la primarie se duce in comunitate sa convinga extraterestri sa isi abandoneze colibele si sa se lase surghiunitzi intr-un lagar de concentrare, dar treaba nu iese bine si filmul se transforma in Black Hawk Down, in care soldatzii, extraterestrii si niste traficantzi nigerieni umbla disperatzi sa faca rost de tehnologie extraterestra (arme in special) in timp ce eroului nostru (un birocrat mustacios cu un breton oribil) ii creste o mana de extraterestru si incepe sa simta pe pielea lui abuzurile xenofobe ale societatzii ignorante. Mi-ar fi placut filmul si mai mult daca se petrecea in Romania si era cu tzigani in loc de extraterestri, dar e bine si asa. De vazut la cinema.

2012. Filmul asta ar fi fost super daca n-avea scenariu si actori. Daca il faceam eu, il vindeam pe post de documentar, cu Woody Harrelson in rolul naratorului, cam singurul actor care face un rol cu carne aici. Desi marele om apare pe post de comic relief, e singurul personaj din film cu care am rezonat emotzional, de fapt m-am identificat de-a dreptul. Harrelson joaca un blogger de asta care prevesteste toata ziua sfarsitu lumii si nu il baga nimeni in seama decat cand e prea tarziu. Poate ar trebui pomenit si Danny Glover in rolul lui Obama, chestie care totusi e mai degraba funny prin simplul fapt ca e vorba de Danny Glover, nu ca rolul ar fi nu stiu cat de magistral. John Cusack joaca rolul vietzii lui (scriitor ratat si divortzat), in sensul ca e cam singurul rol pe care il joaca, indiferent de filmul in care apare. Mai sunt catziva actori secundari merituosi carora li se pun in gura replici de kko, chestie care n-ar deranja daca scenariul nu ar avea exces de dialoguri si sentimente degajate (o ambitzie atipica la Emmerich, pentru care de regula personajele sunt carne de tun): filmul incepe greu (trece juma de ora pana la prima explozie) si se termina si mai greu (ultima ora e un test al rabdarii si o veritabila competitzie de replici si faze de kkt, unele complet irelevante in plotul mare al filmului). Totusi, mi-a placut componenta biblic-moralista a filmului, in sensul ca m-a facut sa ma gandesc ce fel de oameni as lua in arca lui Noe, daca as fi Noe. M-am decis ca ar fi numai gagici cu tzatze generoase/sholduri late si masculi virili (si heterosexuali) care sa asigure perpetuarea speciei. Aia din film nu s-au gandit chiar ca mine si de asta la un moment dat am crezut ca ma uit la un prequel al animatziei Wall-E.

Dar, besigur, n-avem de ce ne plange caci regizorul neamtz (si gay) Roland Emmerich n-a facut niciodata un film mai bun decat asta (vezi Soldatul Universal cu VanDamme, Stargate originalul, Godzilla, Independence Day, The Day After Tomorrow, 10000 BC). Poate Godzilla a fost mai acatari, ca punea accent pe psihologia dinozaurului. Totusi, partea care ma shokeaza e publicul romanesc care merge in limba la filmele lui Emmerich, in special aia care de regula nu rateaza nici o ocazie in a-si exprima dispretzul fatza de SF. Abia am incaput de avalansha de cocalari si pitzipoance care au luat cu asalt portzile cinematografelor sa vada si ei cum e cu sfarsitu lumii, poate in mod subliminal constientzi de consecintzele votului de kkt pe care l-au exprimat o saptamana dupa ce s-au dus la film. Uite asta m-a enervat cel mai mult la 2012: ca a bagat spaima in electorat in asa hal, incat, intr-o criza de nihilism generalizat, romanii au zis Dupa noi, Potopu!

In rest, regizorul neamtz (si gay) Roland Emmerich se dovedeste inca o data un maestru al filmelor dezastruoase (si la propriu, si la figurat), in sensul ca dupa 2012 nu i-a mai ramas mare lucru de distrus, cel mult sa faca un episod cu Doctor Who in care e pusa in pericol insasi existentza Universului. Bubuiturile si scremetele planetei sunt la marea arta, atat de bune incat efectiv te deranjeaza cand se intrerup sa lase loc cate unui personaj de kkt sa emita o opinie de kkt. Oscar pentru efecte speciale, sper, motivul pentru care am incadrat filmul in categoria musai de vazut.

Humpday. In cultura romance/porno/erotic s-a insinuat de catziva ani incoace o moda noua: japonezii o numesc Yaoi si are de a face cu dragostea interzisa si sexul homo intre barbatzi care, chipurile, nu sunt gay. Principala diferentza intre Yaoi si gay porn pursange e ca primul se adreseaza publicului feminin, cam in acelasi sens in care filmele cu lesbiene se adreseaza barbatzilor si nu lesbienelor (cum ar fi logic). De fapt, criticii sustzin ca Yaoi este o miscare culturala de razbunare din partea femeilor, de reactzie la opinia general deshantzata a barbatzilor conform careia prin orice femeie curge sange de lesbiana. De cealalta parte a baricadei, cultura Yaoi incearca sa ne convinga ca prin orice barbat curge sange gay. Banuiesc ca toata lumea e la curent cu prejudecata ca un barbat se poate bucura uitandu-se la 2 femei care fac sex, dar o femeie gaseste indezirabila imaginea a 2 barbatzi care fac sex. Ei bine, Yaoi tocmai obstacolul asta incearca sa-l depaseasca, instaurand intr-un fel egalitatea dintre sexe. La japonezi, filmul de referintza al genului este Boys Love, care a declansat explozia Yaoi in mainstreamul japonez (inclusiv in desene animate si benzi desenate). In cultura occidentala, Yaoi s-a consacrat cu ajutorul filmului Brokeback Mountain (scris de o femeie, Annie Proulx). Probabil urmatorul pas va fi un nou volum/film in seria Twilight in care varcolacul va face sex cu vampirul in timp ce gagica le contempla gestul.

Tot o femeie, Lynn Shelton, ne aduce si acest Humpday care e mult mai tare decat Brokeback Mountain, in primul rand datorita infuziei de umor subtil. Cinematic, Humpday nu arata grozav, e film din ala ultralow-budget cu doar 3 actori (si inca vreo 3 figurantzi) care stau la taclale 95% din durata filmului. Deci un film-dezbatere, cum ar veni, in care valorile cinematografice sunt date la gunoi si sunt scoase la inaintare elementele de dramaturgie care, din fericire, reusesc sa compenseze. Deci treaba e cam asa: 2 fosti colegi de facultate se revad dupa o gramada de ani si incep sa-si compare realizarile:

• primul si-a batut cuie in talpa, s-a insurat, a luat credit, vrea sa faca copii. Toata ziua vorbeste cu nevasta la telefon, nu are activitatzi extracuriculare, e oarecum izolat social si se viziteaza doar cu alte cupluri;
• al doilea e fix opusul: nu are nimic pe lumea asta dar a trait o viatza superaccelerata, vizitand toate continentele, drogandu-se si organizand expozitzii de arta pentru popoare pe cale de disparitzie.

La un moment dat cei 2 fac un chef cu artisti boemi, ceea ce deschide pofta de viatza in cel insurat, in timp ce acasa il asteapta nevasta sa dea raportu. Din vorba in vorba, cei 2 amici afla de Humpfest, un festival de filme porno de arta si se hotarasc sa participe cu un film porno in care ei 2 sa faca sex, fara sa fie gay, adica de dragul artei sau, ca sa-l citez pe marele Leo Sherban, sa zguduie temeliile conformismului. Fiecare are motivele lui sa se bage in afacere: ala insurat sa-si dovedeasca ca e inca independent si open-minded (in ciuda evidentzelor), alalalt sa-si dovedeasca ca poate duce o ambitzie la bun sfarsit, chestie care nu ii iesise niciodata inainte (fiind el cam instabil, hiperkinetic si aiurit). Practic tot filmul e o negociere intre cele 3 personaje (2 amici + nevasta) despre intentzia de a face filmul cu pricina si interesele ascunse din spatele ideii.

Carriers. Desi e promovat drept horror (la festivalul Sitges), filmul asta e mainstream toata ziua, chiar daca unul mai crancen asa, despre gripa porcina. E un film din categoria productiilor spaniole cu actori americani (o nisha aparte in horrorul actual, am scris si pe Nautilus despre asta). Actorul principal e Captain Kirk din recentul Star Trek, aici intr-un rol surprinzator de survivalist cacanar si nebarbierit care-si plimba familia cu masina printr-o America decimata de gripa porcina. E foarte misto designul si structura filmului, care te lasa mereu sa crezi ca te uiti la un film cu zombie, cand de fapt totul e in limitele realismului. Actorii-s bine focusatzi pe problema iar dilemele morale sunt crancene si rezolvate intr-un mod crancen, fara pic de eroism desi te-ai astepta la altceva (daca faci gafa de a-l considera o productzie Hollywood, which is not in ciuda aparentzelor). E un fel de 28 Days Later, fara zombie si fara personaje pozitive, o mica bijuterie care va trece nedetectata de radarele culturale din pricina asocierii nefericite cu filmul horror. O alternativa competenta la recentul film The Road.

Filme contra plictiselii

A Perfect Getaway. Asta nu e o capodopera, dar poate produce satisfactzie totala daca nu citesti nimic inainte sa vezi filmul, nici macar ce o sa scriu eu acuma pe blog. De fapt un paragraf informativ tot se poate citi, ca nu afecteaza cu nimic: e cel mai recent film al lui David Twohy, regizor/scenarist a catorva thrillere/sefeuri de la bunicele in sus (Arrival, Below, Impostor, Fugitive, Waterworld, Pitch Black) si totodata omul care l-a inventat pe Riddick si implicit pe Vin Diesel. Aici Twohy se abate puternic de la genul care l-a consacrat. Printre actori, Milla Jovovich care mi se pare ca se uratzeste pe zi ce trece si, in mare forma, Timothy Olyphant (Deadwood, Dreamcatcher, chelu din Hitman).

Ok, si acuma paragraful cu spoilere: filmul e din ala cu "final neasteptat". Asta e cel mai mare spoiler posibil, in momentul in care stii asta, cu un pic de efort potzi ghici finalul. Partea misto e ca, altfel, in filmul asta nici nu itzi pui problema ca ai un final de ghicit: incepe ca o comedie romantica si brusc se transforma intr-un thriller sangeros cu gagici bunoace. Milla Jovovich si inca catziva se preumbla prin Hawai in luna de miere si admira peisaje. Partea cea mai misto a filmului sunt dialogurile self-aware: unul din personaje e scenarist de film si le explica celorlaltzi cum se pun pistele false intr-un scenariu, povestind astfel taman despre structura prezentului film.

Surrogates. O idee brici, incarcata cu mai mult potentzial decat poate duce acest film superficial, potentzial mult mai bine speculat in materialul care a inspirat filmul, sh-anume banda desenata cu acelasi titlu a unui anume Robert Venditti. Povestea e despre un fel de blogosfera dusa la extrem, in care oamenii au devenit sedentari, anchilozatzi, grasi, nespalatzi, coclitzi si stau toata ziua in casa manifestandu-si existentza strict pe cai digitale. Doar ca oamenii din Surrogates au depasit demult stadiul ciripitului pe Twitter, a statului la panda pe Last.fm, a buzzuitului pe mess si a aberatului pe bloguri, reusind sa-si extirpe definitiv viatza sociala cu ajutorul surogatelor, un fel de robotzi teleghidatzi care traiesc viatza in locul stapanilor lor. In sensul ca stapanul simte tot ce simte robotul, iar robotul face tot ce dicteaza stapanul care isi traieste toata viatza in pat cu telecomanda in mana.

Surogatele astea deschid o gramada de portzi si avantaje, printre care eliminarea discriminarilor, reducerea criminalitatzii (cel putzin a celei directe, fatza de oameni), cresterea eficientzei in munca (surogatele sunt mai rezistente), reducerea problemelor pricinuite de contact interuman direct (=diverse boli) iar razboaiele devin un fel de partide de Starcraft. Cealalta fatza a monedei insa nu arata prea grozav: oameni incapabili sa mai iasa din casa, o explozie a violentzei domestice, desensibilizare emotzionala totala, o scarba generala a oamenilor fatza de propriul corp (comparativ cu perfectziunea surogatelor) si o revolta sociala generalizata din partea comunitatzilor care refuza sa traiasca viatza prin intermediul surogatelor. Plus mici probleme atunci cand tzi se termina acumulatorul la surogat.

Din pacate filmul abia bate niste apropouri la speculatziile astea spre deosebire de banda desenata focusata (prin niste interludii ca in Watchmen) pe implicatiile socio-economice ale problemei. Fusharind ceea ce conta cu adevarat (aspecte care ar fi facut din film unul din cele mai relevante ale decadei), Surrogates muta tot focusul pe o investigatzie politzista cu adrenalina, usor condimentata cu drama personala a lui Bruce Willis, un politzist nevoit sa cerceteze un caz de sabotaj al surogatelor, in conditziile in care propriul sau surogat e stricat, ceea ce-l obliga sa iasa singur pe strada si sa-si infrunte agorafobia si anxietatea sociala. Acasa, nevasta lui plina de bube si nespalata sta de catziva ani inchisa in camera traindu-si viatza exclusiv prin intermediul unei surogate bunoace si cosmetizate, gen Barbie, care face bine la self-esteem si o ajuta sa uite de natura umana in care se scalda. Coz looks are everything. M-a speriat in asa hal filmu (de fapt povestea din spatele filmului) ca sunt gata gata sa renuntz la blog si sa ma inscriu in Partidul Verde.

The Horsemen. Asta e un film mediocru care devine interesant daca ii intelegi motivatiile. La suprafatza, filmu e o clona a filmelor gen Seven, Saw, Waz etc. E cu Dennis Quaid, un actor texan ratat, condamnat la roluri secundare, tot mai buhait la fatza, dar la care am inceput sa sesisez o incercare de revenire in prim plan, inspirat probabil de Mickey Rourke (de exemplu, Quaid mai apare in recentele G.I.Joe si Pandorum). Filmul incepe cu Quaid asta care gaseste o punga plina de dintzi si masele proaspat scoase si suspecteaza ca proprietarul dintzilor ar mai putea fi viu, tzinut undeva ostatec. Dupa aia incep sa apara o serie de crime sinistre in care diversi indivizi sunt gasitzi atarnatzi in carlige de pescuit, cica o noua moda erotica din aceeasi familie cu piercingul extrem si asifixierea erotica. Diverse indicii de la locul crimei, niste citate din Biblie si un forum de satanisti gen Hi5 arata ca ar fi vorba de Cavalerii Apocalipsei. Partea interesanta e ca filmul e facut de Jonas Akerlund, mare blacker la viatza lui, tobosar al trupei Bathory, convertit in regizor de videoclipuri, domeniu in care a facut clipuri pentru Satyricon si Madonna (wtf?). Ocazional face si filme, dintre care mi-a placut in mod deosebit Spun (un fel de Requiem for a Dream cu Mickey Rourke, Rob Halford si Peter Stormare). Deci Akerlund asta e un satanist care s-a infiltrat la Hollywood si transmite mesaje sataniste subliminale prin filmele lui, cu predilectie acest The Horsemen, al carui final este cam dezumflat raportat la alte filme de gen, dar este foarte relevant pentru blackerii din lumea larga. In sensul ca dintre Seven, Saw, Waz si restu filmelor de gen, cred ca The Horsemen e singurul cu adevarat sincer si care il reprezinta cinstit pe autorul sau (desi probabil va fi uitat de istorie ca un clisheu comercial). Printre actorii secundari se numara si colaboratorii vechi ai lui Akerlund, anume Peter Stormare (aici un corporatist pedofil) si tanarul Patrick Fugit (Almost Famous, Wristcutters).

Pandorum. Al doilea film cu Dennis Quaid pe luna asta, de data asta in regia neamtzului Christian Alvart care a facut o figura frumoasa cu Antikorper/Antibodies acu catziva ani. Solicitat la Hollywood de Paul W. Anderson (Event Horizon, Resident Evil, Alien vs. Predator, aici producator), Alvart a fost insarcinat cu un SF vag reminiscent al filmelor lui Anderson, dar mult mai ambitzios si complex ca plot, din pacate cu un potentzial partzial risipit de probleme tehnice. Povestea e cu 2 cosmonautzi care se trezesc din hipersomn pe o nava de colonisti pamanteni care se indreptau spre o noua planeta dupa ce pe asta a noastra omenirea a facut-o praf si pulbere in ciuda avertismentelor lui Remus Cernea. Cei 2 cosmonautzi gasesc o nava in paragina, fara curent electric, bantuita de niste mutantzi oribil (gen aia din jocul The Suffering) si, pe ici pe colo, de cate un laborant supravietzuitor, in special o supergagica nemtzoaica care preia aici sarcinile Millei Jovovich (ocupata sa se marite cu PW Anderson). Filmul are premise SF old-school, twisturi de calitate si un final cool dar are o multziume de suferintze tehnice care il trag in jos: 3 sferturi din film se petrece intr-o bezna din care cu greu se discern anumite chestii; bataile (care-s multe si supergalagioase) sunt editate si coregrafiate atat de naspa ca nu se intzelege nimic din ele, iar scenariul ia cateva pauze fortzate in care cate un personaj sta si ne explica plotul. Si mai e o problema: desi filmul e interzis sub 18 ani si contzine o gagica supertare, n-are nici o urma de sex ori macar tensiune sexuala. Nu stiu pe ce anume se da in zilele noastre ratingul asta de interzis sub 18 ani, dar eu cand eram mic mergeam bine mersi la filme din astea si nu-mi avea nimeni grija, in schimb la televizor si la varsta asta imi crapa obrazul de rusine la anumite reclame si talk showuri.

P.S. M-am uitat si la Watchmen - Extended Edition, cu juma de ora mai lung decat varianta cinematografica. Din pacate n-am prea simtzit unde s-a inserat jumatea aia de ora. Am remarcat o singura scena noua, nu foarte relevanta, cateva dialoguri noi, ofensatoare si relevante (de exemplu se indica faptul ca Ozymandias era gay) si faptul ca putza omului albastru e ceva mai mica, poate din cauza ca prima data am vazut filmul la cinema.

Taman cand terminasem de-l vazut, nesimtzitzii au scos Watchmen - The Ultimate Edition, in care sunt inserate cele 2 scurt metraje ce aparusera separat pe DVD la lansarea filmului in cinematografe. E vorba de o animatzie (Tales of the Black Freighter - cu o poveste horror misto pe care o citeste un figurant din Watchmen) si un pseudodocumentar cu interviuri cu supereroi.