De la Stephen King la Sergio Leone

Cum ajungem la Leone? In trei pasi:

1.Citim Stephen King si ajungem la Dark Tower, povestea pistolarului Apocalipsei care fugareste zombie prin desertul Texasului, in a carui prefatza King marturiseste influentza lui Leone, povestind cum se scufunda in scaunul de la cinematograf cand un Clint Eastwood cu riduri mai deshidratate decat Marele Canion scuipa cate un pumn de tutun mestecat in praful desertului care n-a cunoscut alta ploaie decat urina mexicanilor.

2.Vedem 800 balas (800 bullets) filmul lui Iglesia (Crimen Ferpecto), povestea unui cascador care l-a dublat pe Clint Eastwood in anii 60 si a ramas cu nostalgie sa-si faca un teatru spaghetti western in aer liber in desertul din Almeria, unde s-au tras filmele cu pricina. Delicios film, revin cu alta ocazie la comediile lui Iglesia.

3.Ne amintim care a fost cel mai tare western pe care l-am vazut inainte de 89.

Aspect nefericit: DVDurile mele contin doar variantele in engleza ale filmelor lui Leone. Lucru deranjant atata vreme cat Eastwood si Lee van Cleef erau singurii vorbitori de engleza din filmele cu pricina. Unde mai pui ca sarmanii nici nu prea au replici, personajele lor vorbesc mai mult din coltzul ochiului. Trecand peste dublajul de doi lei al actorilor italieni, impresiile ar fi urmatoarele:

1. For a Fistful of Dollars. Remake ilegal dupa Yojimbo a lui Kurosawa, motiv pt care a avut tot felu de probleme de distributzie. In vremea aia era la moda sa-l furi pe Kurosawa (vezi Manificent Seven dupa Cei 7 samurai). Filmu e destul de ieftin, Eastwood trage sforile intr-un sat in care doua familii rivale de bishnitzari mexicani isi trag reciproc clapa. Nimic spectaculos, stilul lui Leone e vag definit.

2. For a Few Dollars More. Incepe sa miroase a Sergio Leone: alternantza intre prim planuri cu cowboy sifilitici care scuipa sange si peisaje desertice fara capat pun stampila pe film inca de la primele cadre. Eastwood si Van Cleef sunt doi vanatori de recompense aflatzi pe urmele gashtii lui Gian Maria Volonte, un nesimtzit care a violat-o pe sora lu Van Cleef, ceea ce nu ar fi o tragedie daca nu i-ar fi furat si ceasul. Ceasul asta, daca il deschizi, are o melodie care l-a lansat pe Enio Morricone ca muzician pentru westernuri. Imi amintesc filmu de prin cinematografele dinaintea revolutziei, am ramas fixat pe ceasu ala si melodia lui. Apare si Klaus Kinski in rolul unui cocoshat jegos.

3.The Good, the Bad and the Ugly. Asta e mama si tata tuturor westernurilor, varianta restaurata are 3 ceasuri si o intindere epica de talia lui Lord of the Rings: pe postul lui Frodo cel Bun e Clint Eastwood, al carui quest este sa gaseasca lada de aur ingropata in cimitiru Dealu Suparat. Acelasi scop marshav il mai au doi indivizi meschini, Afurisitul van Cleef si Slutul Wallach (Magnificent Seven), care ii sapa groapa lu Frodo cu orice ocazie. Problema e ca astia trei au nevoie unu de altu: unu stie unde e cimitiru, altu stie care e mormantu iar al treilea administreaza problema. Ca in viatza. Fantasticul povestii e asigurat de faptul ca Sergio Leone nu avea habar nici de istoria si nici de geografia Americii. Cowboyii se teleporteaza dintr-un stat in altul iar universul prin care alearga danshii este macelarit de un fictiv razboi de secesiune. Ok, razboiul de secesiune nu e fictiv, e fictiva plasarea lui in Texas la momentul desfasurarii filmului. Duelul final din Dealu Suparat e comparabil cu taierea degetului lui Sauron ori a mainii lu Luke Skywalker. De fapt, tot filmul sta in picioare la standardele actuale, nu e defel invechit (ok, e restaurat pt DVD) si are o desfasurare de fortze impresionanta, cu buget mare, batalii si sange shiroaie. Beton. Enio Morricone la fel.