Maraton de Oscaruri musai de vazut: Get Out, Three Billboards Outside Ebbing Missouri, The Last Jedi, Blade Runner 2049, The Disaster Artist/The Room

Star Wars: The Last Jedi

(regizat de Rian Johnson, autorul lui Looper)

Agenda feminist-belicoasa care a ghidat si precedentele doua filme e chiar mai stridenta aici. Nu mai avem doar o eroina simpatica menita sa largeasca adresabilitatea francizei Star Wars, ci avem veritabile elite feminine in razboi cosmic cu o galaxie de barbatzi labili psihic, obsedatzi fie de putere, fie de cunoastere, mereu dotatzi cu sabii sau tunuri falice gigantice. Eroinele sunt acum peste tot - imparatese, amirale, comandante de garzi imperiale, soldatzoaice cu spirit de sacrificiu, toate urla la barbatzi timoratzi, le ridiculizeaza deciziile ori le salveaza vietzile neputincioase. Romantza a disparut cu desavarsire (n-am pretentzia la scene de sex, dar filmele vechi mai aveau un sarut, o miza amoroasa macar la nivel de basm). In galaxia asta indepartata in care se petrece The Last Jedi amorul a disparut cu desavarshire, ni se pompeaza un spirit ultra-belicos, o militareala comparabila cu parada de 1 Decembrie, cu nave spatziale conduse de versiuni galactice ale unor Carmen Dan ori Viorica Dancila.

Daca in filmele vechi ale seriei inamicii erau un fel de alegorie a nazismului (si a izbandei americane impotriva lor), acum e clar ca inamicii sunt rushii - vezi cromatica roshu-pesedist din sala tronului Liderului Suprem (poza de mai jos), halatul a la Igor Dodon pe care acesta il poarta, sabia in forma de cruce ortodoxa. Probabil productzia filmului a inceput inainte de alegerea lui Trump - astept asadar un update ideologic de la urmatorul film al seriei, sa vedem cum si in fruntea armatei rebele ajunge un idiot si cum Razboiul Stelelor devine un Razboi al Idiotzilor.

Filmul se face totusi placut pacalind adesea asteptarile spectatorilor cu privire la soarta unor personaje cheie. Punctul culminant e mult mai intens/dramatic decat in The Force Awakens si mi-a reactivat atentzia tocmai cand dadeam sa adorm. Unele scene au un design grafic memorabil (vezi sala tronului care aduce aminte de unele clipuri Lady Gaga). S-au inventat si niste animale extraterestre noi, cam fara rost in economia povestii, create doar ca sa dea de lucru departamentului de merchandising de la Disney.

Raman conectat la saga Star Wars, insa nu stiu cat mai rezist cu parabola "baba are o planeta, moshu are o racheta". Titlul The Last Jedi si portofoliul regizorului Rian Johnson promiteau ceva mai character-oriented si mai focusat, asa ca avusesem alte asteptari, dar pana la urma prin comparatzie cu The Force Awakens nu am mai avut impresia ca ma uit la un remake, iar efectele speciale si designul general al filmului e destul de cool.

**********************************************

Blade Runner 2049

(regizat de Denis Villeneuve, autoru lui Arrival)

Sunt aproape 20 de ani de cand se vorbeste de sequelul asta, trecut deja prin mainile unor scriitori (K.W. Jeter a scris cateva romane care ar fi trebuit sa stea la baza sequelurilor), muzicieni (islandezul Johan Johansson a fost anuntzat drept noul Vangelis si s-a ocupat o vreme de soundtrack, insa a fost inlocuit si a murit la scurt timp dupa), actori (David Bowie ar fi trebuit sa joace aici) si regizori (Christopher Nolan si Ridley Scott au tot promis ca se baga, in final insa Scott si-a indreptat atentzia spre noile filme Alien).

Pana la urma s-a gasit combinatzia ideala - canadianul Villeneuve, dupa recentul succes SF cu Arrival, era foarte pornit sa umple papucii lui Ridley Scott, Ryan Gosling a oferit asigurari ca vor veni si fetele sa vada filmu iar Harrison Ford a fost inclus ca fanii filmului original sa nu intre cu furci si topoare in sala de cinema. Soundtrackul lui Hans Zimmer e FOARTE tributar celui original al lui Vangelis, pana la punctul la care pare un remix al aceluia.

Toata lumea pare sa fi cazut de acord ca acest sequel e un succes si e greu sa ii gasesti cusur. Totusi ma intreb unde au disparut "androizii" din titlul romanului original - replicantzii din universul Blade Runner sunt mai degraba un fel de clone. Cu asta povestea se ancoreaza puternic intr-un topic la mare moda, aceea shtiintza ocult-masonica care se numeste Managementul Resurselor Umane. Gagica-mea a fost intrebata la interviul de angajare daca are de gand sa faca copii iar daca da, sa n-aiba pretentzii la concediu de maternitate caci ar sta in calea "succesului organizatziei".

Jared Leto e aici vocea capitalismului neoliberal, care ne convinge ca progresul umanitatzii s-a bazat intotdeauna pe sclavie iar ocazionalele perioade in care sclavii s-au rasculat, sindicalizat ori au emis pretentzii nu au facut decat sa provoace frane si neajunsuri - inclusiv lor, sclavilor, care mai mult si-au pierdut vremea si risipit energia pe care o puteau cheltui muncind. Pe de alta parte, asa cum ne invatza Stefan Gheorghiu, "daca munca era buna, o faceau bogatzii".

Cu noul film, Blade Runner se transforma decisiv intr-o distopie post-capitalista si post-umana - idei care in primul film erau doar subtile, aici sunt falfaite agresiv. Intriga noului film e ca replicantzii (=clonele/robotzii) din primul film ar fi putut procrea. Jared Leto, stapanul Resurselor Umane, e frustrat ca nu poate construi resurse umane atat de repede pe cat ar fi nevoie pe piatza muncii si vede o oportunitate deosebita in posibilitatea ca replicantzii construitzi de el sa se poata si inmultzi. Pana la urma asta e "utopia capitalista" - sa ai sclavi care nu doar ca au singuri grija de ei (in loc sa le construiesti tu hambar in care sa doarma), dar mai si au capacitatea de a procrea noi sclavi (preferabil fara concediu de maternitate, bagatzi direct in campu muncii de cum reusesc sa umble de-a bushilea).

**********************************************

Get Out!

(regizat de Jordan Peele, comediant)

Eroina din Get Out e o gagica de bani gata, alba, care isi duce iubitul negru la parintzi. Orice ungur care a avut gagici moldovence sau din sud va intzelege sentimentul si capcanele situatziei. Viitorii socri sunt prietenosi in mod ostentativ si incearca umpic prea tare sa reafirme faptul ca nu au nimic cu negri si nici cu relatziile interrasiale in general. Totusi, exista indicii care arunca umbre de indoiala, de exemplu ca toate slugile de pe langa casa familiei sunt de culoare. Dezvaluirea mai departe a detaliilor funny ale povestii ar da prea multe spoilere asa ca trebuie sa ma abtzin, recomandand cu caldura filmul. Il recomand si unguroancelor care au iubitzi romani, desi si in acea configuratzie tot cu baiatu ash simpatiza. Filmul e recomandat si de prezentza proeminenta la recentele Oscaruri (castigator pentru scenariu, finalist pentru cel mai bun film, regizor si actor) iar zilele astea trebuie sa iasa noul film al regizorului Jordan Peele, care cred ca va fi la fel de cool (plus ca mai e pe vine si un nou serial produs de acesta, Lovecraft Country, de la care am mari asteptari).

Asta e unul dintre cele mai laudate filme horror ale ultimilor ani, venind din partea unui comediant de culoare care face misto de negri, de albi, de o gramada de chestii sensibile legate de rasism si xenofobie. Daca regizorul nu ar fi fost negru nu-s convins ca filmul ar fi fost perceput si primit cu la fel de multa caldura. E o fina manipulare conceptuala in felul in care e proiectat mesajul filmului oferind material bogat atat pentru dezbatere, cat si o gramada de amuzament. Si totusi nu-s sigur ca e o comedie.

La noi filmul nu stiu cat impact are, caci românii nu au avut suficient contact cu africani, arabi, chinezi etc. incat sa dezvolte tensiuni rasiale consistente. La noi xenofobia e canalizata inca pe diferentzele cele mai la indemana - de limba, de orientare sexuala, de culoarea camashii, de lungimea parului. Diferentzele de culoare epidermica tzin inca de stranietate. Chiar acu vizavi de cafeneaua in care scriu aceste randuri vad niste clujeni facandu-si poze cu patru negri langa "Cortul african" al unui minifestival etno. Nu va inchipuitzi ca e ceva legat de port, folclor si cultura - pur si simplu vor sa aiba o poza cu cineva de alta culoare. Zilele trecute imi zicea mama ca in satul natal au fost adusi 30 de vietnamezi sa preia muncile de constructzii la care localnicii nu mai au chef sa lucreze - cica au fost primitzi ca niste extraterestri, iar intzeleptzii satului avertizeaza ca insusi Antichristul s-ar putea naste daca femeile satului se vor impreuna cu ei. Deocamdata au fost cazatzi in ceva baraca si se chinuie sarmanii sa se obisnuiasca cu carnatzii si jumarile noastre, dar la un momendat inevitabil isi vor lua chirii prin sat. Va tzin la curent.

**************************************************

Three Billboards Outside Ebbing, Missouri

(regizat de Martin McDonagh, autorul lui In Bruges)

N-am intzeles exact despre ce si despre cine e filmul asta dar iesi de la el cu senzatzia ca e foarte tare. Proiectat similar ca si un alt succes al aceluiasi regizor, In Bruges, povestea amesteca intr-o poveste nestructurata o gramada de personaje supercool jucate de Frances McDormand, Woody Harrelson, Sam Rockwell (prima si al treilea au si luat Oscarul, al doilea a fost finalist).

Tre sa vezi si precedentele filme ale regizorului ca sa potzi trece peste sentimentul de incoerentza - povestea vine dinspre nicaieri si se indreapta spre nicaieri, personaje importane mor fix la mijloc, punctul culminant lipseste cu desavarsire, ca de altfel si momentele subiectului. Miza sta in detalii si dramaturgie - regizorul irlandez face mai mult teatru decat cinema, iar dialogurile sunt superbe.

Povestea incepe cu o mama mahnita de moarte fiicei sale, nerezolvata de autoritatzi, adica de militzienii incompetentzi jucatzi de Harrelson si Rockwell. Ca sa se razbune pe autoritatzi, mama inchiriaza niste panouri publicitare pe marginea de shosea unde scrie cu negru pe roshu ca militzienii sunt prosti si incompetentzi, poate chiar coruptzi. Interesant e ca avem parte si de perspectiva militzienilor - Harrelson are cancer si probleme mai importante decat sa-si faca munca; Rockwell e pur si simplu prost, dar in sufletul sau nobil si-ar dori sa poata rezolva cazul. E un trio de personaje perfecte aici, si o placere sa le urmaresti discutziile si evolutziile psihologice. Cel mai interesant e ca filmul reuseste cu succes sa faca toate astea fara sa semene cu filmele fratzilor Coen (credeam ca va fi un soi de Fargo, dar nu e).

*******************************************************

The Disaster Artist

(regizat de James Franco, hipster)

+

The Room

(regizat de Tommy Wiseau, imbecil)

Intr-un fel The Disaster Artist s-ar incadra alaturi de Ed Wood al lui Tim Burton, ori Man on the Moon al lui Milos Forman in categoria productziilor cu valoare arheologica, aducand o lumina noua asupra unor comori pierdute. Dar acelea erau operele unor regizori amuzandu-se pe seama unor capitole "speciale" din istoria divertismentului, in timp ce aici avem un hipster batandu-si joc de un imbecil, cu scopul ca amandurora sa le iasa o gramada de bani. 

Hipsterul e James Franco, un narcisist macinat recent de tavalugul acuzatziilor #metoo (lumea insa l-a iertat caci nu e inca gras si buhait, confirmand teoria conform careia distinctzia intre compliment si hartzuire sta in cat de bine arata agresorul). Franco e atat de narcisist incat la un momendat facuse chiar un documentar despre propria persoana (Francophrenia) iar in serialul The Deuce joaca doua roluri ca sa-si poata da singur replica. 

Imbecilul din poveste e Tommy Wiseau, un dubios de origine europeana despre care nimeni nu stie de unde vine, cum il cheama cu adevarat si ce varsta are, dar a facut acu 15 ani filmul The Room, ramas in istorie drept una din cele mai proaste productzii de la Hollywood. Respectivul film denota nu doar incompetentza ci si o bizara detashare de logica elementara, pana la punctul in care pare un film conceput jucat de extraterestri straduindu-se sa treaca drept oameni (si reusind doar partzial). The Disaster Artist e povestea felului in care a fost facut filmul respectiv, iar James Franco, mare mishtokar al vremurilor noastre, isi asuma rolul pomenitului Tommy Wiseau (rol pentru care a si luat recent un Glob de Aur, insa la Oscaruri se pare ca a ajuns doar cu scenariul).

O alta diferentza fatza de suspomenitele filme ale lui Tim Burton ori Milos Forman e ca aici subiectul pe seama caruia ne amuzam e inca viu si beneficiaza din plin de meta-ironia filmului - James Franco il ia cu el peste tot, e plin youtubeul de interviuri, incat ajungi sa itzi inchipui ca totul a fost planificat iar acu 15 ani The Room a fost facut intentzionat asa prost incat sa capitalizeze ulterior pe seama notorietatzii sale. Alta problema e ca filmul lui Franco e pe alocuri incomprehensibil daca nu cunosti filmul de care face misto (Ed Wood si Man on the Moon erau mult mai autosuficiente). Asadar e cam musai ca The Disaster Artist sa fie vazut imediat dupa sau inainte de The Room (eu as zice ca dupa) pentru o apreciere a detaliilor de rafinament.