Filmele vorbite pe la spate - iulie/august 2015

Filmele musai

The Treatment

Eu n-am prea vazut filme belgiene la viatza mea. Dar din alea pe care le-am vazut (vezi si Loft despre care povesteam acu cateva luni) am tras concluzia ca belgienii au doua probleme majore - femeile sunt urate si (in consecintza) barbatzii tind sa devina pedofili. Creca de aia fac ei berile alea cu gust de capshuni. Loft a fost un film despre femei urate, The Treatment e despre pedofili. Se pare ca sunt atat de multzi pedofili in Belgia incat unul dintre personajele de aici, cand solicita o lista cu pedofilii care locuiesc in imprejurimea in care are loc actziunea, primeste o lista pe mai multe foi pe care tre sa o rasfoiasca.

Spre deosebire de Loft filmul asta nu e un thriller sexy, ci un film politzist destul de brutal si disturbant, in spiritul lui Silence of the Lambs, cu cateva scene pedo putzin cam prea explicite si indezirabile, dar atent regizate incat sa nu faca totusi filmul insuportabil. Ca si in Silence of the Lambs, regizorul stie exact cand sa mute camera de pe ce se intampla. Rezultatul e un film politzist de prima clasa, cu un scenariu sofisticat, dens si bine ticluit, care necesita atentzia concentrata a spectatorului si ii poate descuraja pe suferinzii de deficit de atentzie. E genul de filme pe care credeam ca doar nordicii le mai fac in zilele noastre. De altfel e o ecranizare dupa Mo Hayder, unul (una) din autorii britanici de crime fiction care au facut valuri in ultimii ani.

Protagonistul e un politzist al carui fratzior a disparut cand era mic, rapit si vandut unei retzele traficante de casete video cu kiddie porn, de catre un mosh care seamana suspect de tare cu Mihnea Columbeanu. In zilele noastre, moshul inca nu a fost condamnat din lipsa de probe, iar politzistul investigheaza un alt caz, al unui pedofil care pe deasupra mai e si canibal, si care ar putea avea o legatura cu retzeaua pedofila careia ii cazuse victima fratzioru.

 Ant-man 

Am cam obosit de la avalansha de filme Marvel din ultimii ani, insa Ant-man e un suflu de aer proaspat in industria respectiva, cam cum a fost Guardians of the Galaxy anul trecut, dar in alt sens. Nu in ce priveshte povestea, care are aceeasi structura standard ceruta de Marvel (un supererou se bate cu nishte corporatisti malefici care reprezinta interesele organizatziei naziste Hydra), ci in ce priveshte stilul.

• Intai stilul vizual - efectele speciale nu se mai concentreaza pe explozii, batalii si cataclisme urbane, ci au loc intr-un univers micro. Supereroul Ant-man are capacitatea de a se face foarte mic (cu pericolul de a deveni prea mic si de a se pierde in universul subcuantic) si de a se imprieteni cu furnicile. Asta face ca bataliile si scenele de actziune sa aiba un farmec aparte, exploatat ingenios de regizor (un nimeni).
• Apoi mai avem dialogurile si situatziile amuzante, scenariul fiind scris de britanicii Edgar Wright (Shaun of the Dead) si Joe Cornish (Attack the Block). Primul ar fi trebuit sa regizeze filmul dar a intrat in ceva conflict creativ cu Marvel care a dorit sa impuna totushi o anumita retzeta narativa, in intentzia de a lega filmul de celelalte filme Marvel. Daca ma gandesc la ce a facut Edgar Wright cu Scott Pilgrim probabil e mai bine asha, ar fi ieshit prea parodic de pe mainile sale.
• Filmul evita cu succes sa fie un origin-story. Ant-man-ul original (membru al echipei Avengers si cel care a inventat tehnologia de micshorare) e aici deja batran si vaduv, jucat de Michael Douglas. Ant-man-ul din film e un talhar benevolent jucat de Paul Rudd care preia shtafeta de la batran in timp ce dezvolta un interes romantic pentru fiica acestuia (gagica din Lost). Inamicii sunt corporatisti ce vor sa vanda tehnologia de micsorare organizatziei naziste Hydra (asta fiind legatura cu Avengers si celelalte filme Marvel recente).

  Predestination

Un film eveniment din mai multe puncte de vedere.

• In primul rand ca e o ecranizare dupa Robert Heinlein, autor clasic+mare de SF care n-a fost ecranizat suficient, cel putzin nu cu scrierile sale bune (ar fi Starship Troopers, despre care parerile sunt schizmuite).
• In al doilea rand ca se bazeaza pe una din povestirile scrise de Heinlein pentru Playboy (revista a incurajat dintotdeauna literatura, inclusiv pe cea SF, doar versiunea romaneasca e facuta pentru cocalari).
• In al treilea rand ca e al treilea film al fratzilor Spierig, pe care ii urmaresc de la debut si care fac filme foarte rar dar foarte dragutze. Primul lor film a fost cu zombie (Undead), al doilea cu vampiri (Daybreakers) iar asta e cu... hermafroditzi.

Ethan Hawke joaca rolul unui agent temporal care calatoreste in trecut sa impedice niste atentate teroriste. In timp ce freaca menta intr-un bar, intalneshte un barbat care sustzine ca cu ceva timp inainte fusese femeie. Cei doi se intind la poveste ca in Hanul Ancutzei. Jumatate din film e povestea barbatului care isi aminteste cum era pe vremea cand era femeie si cum schimbarea de sex i-a naruit viatza sociala si cariera. A doua jumatate e povestea lui Ethan Hawke si a teroristului pe care il cauta. Povestea prezinta o gramada de twisturi, unele previzibile dar si unele imprevizibile, unele scandalos de aberante dar urmand totusi fidel ironia speculativa a lui Heinlein si joaca sa de-a paradoxuri temporale fara a apela la scurtaturi frauduloase cum face de exemplu Doctor Who.

  The Harvest 

Samantha Morton (Synecdoche New York, Minority Report) si Michael Shannon (Revolutionary Road, Bug) fac roluri mari, teatrale, in primul film al lui John McNaughton dupa o absentza de vreo 15 ani din industrie. In anii 80 McNaughton promitea a fi un mare regizor de horror (cu Portrait of a Serial Killer), apoi s-a mai inmuiat si a facut niste thrillere sexy (Wild Things), apoi a disparut cu totul pana la acest film pe nedrept trecut cu vederea.

Povestea incepe ca un family movie, despre o fetitza care se imprietenshte cu un baiat in scaun cu rotile din vecini. Prietenia nu e aprobata de parintzii copilului si nici de bunicii care au grija de fetitza, insa motivele se dezvaluie treptat. Din pacate e un spoiler insusi faptul ca filmul e facut de John McNaughton, ceea ce anuntza din capul locului ca tonul de family movie din prima parte e o pista falsa si ca filmul degenereaza ulterior intr-un thriller destul de intunecat.

Roger Dodger

Din cand in cand mai revad si filme vechi, dar nu prea scriu pe blog despre ele. Am zis ca totusi sa extind articolul de fatza si cu doua titluri revazute despre care nu am apucat sa scriu la vremea lor (pentru ca nu aveam blog) si creca lumea le-a cam uitat sau nu le-a vazut niciodata.

Roger Dodger e unul din filmele cele mai dragi mie, si de la care am invatzat cele mai multe despre viatza si despre femei. In rolurile principale avem un corporatist care isi invatza nepotul (jucat de Eisenberg din Social Network pe cand era un pushti) cum sa agatze gagici. Toate tehnicile din film au fost testate si sunt foarte utile in viatza de zi cu zi, garantez. Povestea ii duce pe cei doi printr-o noapte de clubbing in care interactzioneaza cu toate soiurile de femei, de la corporate power-bitches la rapandule proaste ori la gagici dragutze si destepte. Dialoguri superbe si caractere excelent puse in film. Un rol important de corporate bitch joaca Isabella Rossellini, unul de gagica dragutza joaca Jennifer Beals din L Word iar unul de rapandula proasta joaca Elizabeth Berkley (care, saraca numai de roluri de astea a avut parte dupa Salvatzi de Clopotzel).

Pacat ca regizorul Dylan Kidd nu a mai facut decat un film de atunci (sa-mi amintesc sa-l caut si pe al doilea).

Crash

Un alt film revazut cu mare drag, confundat adesea de populatzie cu Crash-ul care a luat Oscarul in 2004. Asta e din anii 90 si e ecranizarea lui David Cronenberg dupa o poveste geniala a genialului J.G. Ballard.

Cronenberg a avut doua perioade in cariera lui - la inceput dorea sa se consacre ca regizor de SF si horror (Scanners, The Fly, Videodrome etc.), iar acum vrea neaparat sa ia un Oscar si face filme pline de fitze (Cosmopolis, A Dangerous Method etc.)*. Undeva intre cele doua perioade a avut una de tranzitzie, cu cateva filme transgresive care nu se califica drept horror dar sunt in mod cert nelinishtitoare. Crash e varful perioadei respective, despre un grup de indivizi care dezvolta un fetish sexual pentru accidentele de mashini si adora sa faca sex pe patul de spital. Pentru a da curs pasiunii, fac pe dracu in patru sa se puna in situatzii rutiere periculoase, iar unii incep chiar sa simuleze accidente de mashini celebre (precum cel care a dus la moartea lui James Dean).

Filmul e profund erotic fara sa fie explicit, si profund pansexualo-fetishist (toata lumea si-o trage cu toata lumea cata vreme miroase a benzina). In rolurile principale James Spader, Holly Hunter si Deborah Unger (care nu pricep unde a disparut, era o gagica super). De cate ori supravietzuiesc unui accident de mashina ma inchid in casa si ma uit la acest film intr-o atmosfera romantica.

*creca a inceput deja o a treia perioada, recent Cronenberg a debutat ca scriitor cu un excelent roman despre cosumerism si fetishisme bizare, sugestiv intitulat Consumed si care reviziteaza unele idei din Crash

Filmele contra plictiselii

Zombeavers

Trei parashute se duc la o cabana in padure sa deplanga faptul ca una dintre ele a fost inshelata de iubit cu alta dintre ele. Pana la urma apar si cei 3 cocalari care le fac curte, incercand sa lamureasca cine pe cine si cu cine a inshelat. Dupa ce se bulanesc ei umpic pe-acolo, cabana e atacata de nishte castori zombificatzi din pricina desheurilor radioactive deversate iresponsabil de industria locala. In ajutor mai sar niste personaje locale ce sfarsesc prin a cunoashte destine groaznice. Toata lumea tzipa, alearga, o tipa isi da la un momendat jos sutienu, iar un moment cu innuendo lesbian se incheie oribil.

Filmul e cam tardiv, genul asta de parodie horror s-a fumat pe cand ieshea Black Sheep, ori cel tarziu cand a iesit remake-ul Piranha 3D. E o intarziere de aproape 10 ani aici. Totusi Zombeavers e foarte scurt, suficient de amuzant, cu suficiente gaguri incat sa destinda o serata pentru toate categoriile de public, inclusiv cei care nu suporta filmele cu zombie. Efectele speciale sunt ieftine si parodice, nu au nimici horror in ele, deci filmul poate fi consumat si de publicul mai sensibil. Fetele nu-s asa de frumoase cum s-ar cere de la un astfel de film, iar scenele de sex sunt facute prea in bataie de joc incat sa conteze. Dar e ok si-asa.

Chappie

Se pare ca aveam dreptate cand ma ciondaneam cu SFistii romani si le ziceam ca District 9 e un fals semn de revigorare a filmului SF. Sud-africanul Neil Blomkamp a incetat sa mai fie o revelatzie si pare ca se tampeshte cu fiecare film pe care il face. Elysium deja a fost un SF banal (cu cateva momente reushite), insa Chappie e de-a dreptul cretin, un fel de Robocop amestecat cu un videoclip al trupei rap Die Antwoord (care, ocupand rolurile principale, contribuie major la cretinizarea filmului). Pana si dimensiunea sociala tipica filmelor lui Blomkamp lipseste de aici.

Chappie e un fel de film pentru copii, presupunand ca copiii au voie sa se uite la filme cu injuraturi. Creca incepe sa apara o noua generatzie de filme din astea, in care injuraturile si scenele sangeroase sunt false indicii menite sa fraiereasca adultzii sa vina la filme care de fapt sunt pentru copii. Preferam perioada in care se faceau filme pentru copii care incercau sa aiba ceva de spus si adultzilor.

Pomenitzii Die Antwoord joaca nishte gangsteri jegoshi care incearca sa-l invetze pe robotul-politzist Chappie sa fure, sa omoare si sa lucreze pentru ei. Dar Chappie are suflet si face diferentza intre bine si rau, datorita unui programator indian care stie sa programeze suflete (jucat de pushtiul din Slumdog Millionaire). Mai apar Hugh Jackman si Sigourney Weaver in roluri de corporatisti care au propriile interese in crearea de robotzi militarizatzi. Din pacate Chappie e totusi mai aproape de Pinocchio decat Robocop si totusi nu se califica nici macar drept un videoclip extins pentru cei de la Die Antwoord (clipurile lor sunt funny, Chappie nu e).

Sper ca cineva il va opri pe Blomkamp de la a face o trilogie, asa cum amenintza ca si-ar dori.

Drinking Buddies

Tipu cu camasha albastra e cuplat cu tipa cu bluzitza albastra. Tipu cu camasha in carouri e cuplat cu tipa in rokitza rosie. Cele doua cupluri se duc la iarba verde sa se relaxeze, iar acolo are loc un incident amoros intre tipu in camasha albastra si tipa in rokitza rosie, fara stirea partenerilor care flirteaza si ei, dar ceva mai nevinovat (se limiteaza la skinny dipping). Ajunsi acasa, cuplul din stanga se destrama si tipa in bluzitza albastra incepe sa iasa cu tipu cu camasha in carouri. Toata lumea din film e alcoolica si are mereu un pahar de bere in mana, ceea ce le mai lubrifiaza derapajele (vezi si titulul, vezi si posterul).

Nu va spun ce se intampla mai departe, nu ca sa nu dau spoilere, ci pentru ca nu se intampla nimic altceva decat ca personajele discuta despre nimic, uitand parca de intriga filmului. Filmul e un abuz de vorbarie, o gramada de dialog improvizat si prin urmare incoerent (desi hipsterii mumblecore sustzin ca dialogul improvizat e mai natural, aici e suparator de obvious ca actorii improvizeaza si nu stiu ce sa mai zica).

De ce m-am uitat la filmu asta? Acu catziva ani aparuse in America o generatzie noua de regizori horror, o gashka in cel mai propriu sens al cuvantului, care au facut impreuna seria de antologii de scurt-metraje VHS (si au mai facut ei diverse filme atat separat cat si in colaborare), fiind etichetatzi atunci drept "grupul mumble-gore" (ca referintza la sortimentul de cinema indie numit mumblecore pentru ca personajele vorbesc mult si mormait).

Drinking Buddies asta e facut de unu dintre ei, Joe Swanberg (in al carui CV mai apar titluri serioase precum A Horrible Way to Die) si printre actori se numara altul dintre ei, Ti West (in al carui CV mai apar titluri serioase precum excelentul House of the Devil). Se pare ca cei doi au abandonat cauza realizand ca u can get more pussy cu comedii romantice decat cu horror, ceea ce cred ca s-a si intamplat avand in vedere ca au reusit sa le recruteze pentru acest film pe gagica din House MD si pe una din Twilight. Pana la urma ce a iesit aici e un film hipsteresc incoerent care denota pizdificarea si degenerarea a ceea ce candva promitea a fi o noua generatzie de auteuri horror.

Filme de kkt

 

 The Guest

Adam Wingard e al treilea membru al grupului mumble-gore sus-mentzionat (autor al merituosului You're Next - detalii aici). Pe cand ma uitam la Drinking Buddies, mi-am amintit si de Adam Wingard si m-am gandit sa verific ce s-a mai ales de el. Am o veste buna si una proasta. Cea buna e ca nu s-a apucat inca de comedii romantice. Cea proasta e ca mai bine s-ar fi apucat. Filmul asta e inept si banal. Nu e nici macar horror, e un fel de Bourne Identity al omului sarac, cu un actor teribil de nepotrivit rolului principal, un fecior cu ochi de caprioara care incearca sa joace rolul unui psihopat.

Protagonistul se prezinta la o familie pretinzand ca e veteran al Razboiului din Irak si ca a fost coleg pe campul de batalie cu fiul decedat al familiei. Familia il primeste cu drag si il cazeaza pentru cateva zile, insa ceva e dubios legat de individ si in urmatoarele zile prin vecini incep sa aiba loc tot felul de accidente suspecte. Colac peste pupaza, sunt semne si ca autoritatzile il cam cauta pe flacau. La naiba, hai sa va dau si spoileru ca chiar n-are sens sa vedetzi filmu asta: pana la urma gagiul e un soldat modificat in laboratoarele armatei SUA si scapat de sub control, ori defectat, nu mai tzin minte.