Am prins vara asta si un festival de muzica, Dark Bombastic Evening (DBE), un festival mai mic decat de obicei si cu caracter mai provincial, desfashurat in Cetatea Alba Iulia in paralel cu Festivalul Dilema Veche (doar in acest an, in trecut nu s-au suprapus).
Initzial ar fi trebuit sa ma duc la Festivalul Rockstadt de la Rashnov, dar l-am sacrificat de dragul Festivalului de film horror de la Biertan. Am ratat si Artmania, desi nu cred ca suportam sa ii vad pe Anathema de doua ori in aceeasi jumatate de an. Festivalul I am Rocker din iunie a fost o catastrofa mixata cu tzeapa, iar printre neo-cocalarii de la Summer Well si Electric Castle n-o sa ma prindetzi niciodata, asa ca Dark Bombastic Evening a fost ultima shansa sa mai prind un festival de muzica vara asta (apropo de cocalari, cica la Cluj s-a initziat un Festival Retro ce ii va avea in program pe La Bouche si Lou Bega; am intzeles ca atunci cand cocalarii devin meta si auto-ironici inceteaza sa mai fie cocalari si devin hipsteri).
Eram si curios despre cum decurge acest DBE, remarcand ca de-a lungul anilor a inclus in program trupe pe care le mai prinsesem pe la Roadburn. Trupe din eshalonul secund, ce-i drept (adica care la Roadburn apar la scenele mici), dar trupe alese cu fler, care au crescut mult in ultimii ani si au facut valuri in spatziul muzicii psihedelice. In plus imi place si diversitatea stilistica oferita de festival, targetata spre un public care din pacate la noi e destul de limitat. Dupa cum am mai zis, la Roadburn am vazut in aceeasi seara pe folkistii de la Current 93, un proiect black metal al unuia din membri Mayhem si un proiect electro-noise al celor de la Ulver. Elementul comun este doar notziunea de psihedelic, intzeleasa diferit si exprimata stilistic in moduri diferite, pe canale senzoriale diferite, de catre trupe venind din directzii, continente si genuri diferite - ambiental, drone, metal, folk etc.
Spre o astfel de eterogenitate tzinteshte si Festivalul DBE, desi cu publicul roman e cam greu - dupa concertele de inchidere (al folkistilor Dirty Granny Tales si al avangardistilor Manes) am auzit un metalist viteaz oracaind spre gagica-sa timorata "Impulamea, pentru astia am stat pana la ora asta? Puteau sa-i bage pe la amiaza, ca nu interesa pe nimeni". Din fericire a interesat pe destula lume si 90% din publicul DBE stia de ce este acolo insa printre metalistii romani se mai poate inca detecta spiritul ciobanesc, cu ochelari de cal, in care au fost educatzi de presa noastra de gen in anii 90. Noi in Ardeal am mai avut noroc de influentze, pareri si reviste unguresti ori nemtzesti, insa prin alte partzi ma tem ca Manowar si Metallica sunt inca esentza muzicii adevarate, singura care merita sa existe. Dovada ca anu viitor vom avea nu unul, ci doua concerte Manowar in Romania.
In fine, Festivalul DBE stabileste cat de cat un echilibru si sper ca va contribui la reeduca spiritul rockerului roman traditzionalist (dar si pe al hipsterului ignorant la tot ce s-a intamplat in rock inainte sa existe NME si Pitchfork).
Nu o sa povestesc despre toate trupele, in primul rand pentru ca n-am prins toate concertele, de vina fiind o infectzie urinara dobandita in timpul Festivalului de la Biertan (pe seama careia putetzi pune tonul mai rastit al cronicii pe care am facut-o acolo).
*********************************
Dupa cum am sugerat deja, concertul de inchidere al festivalului a fost oferit de trupa de musical-cabaret Dirty Granny Tales, care nu e pentru prima data in Romania, nu e pentru prima data la DBE iar anul asta au fost invitatzi si la popularul Festival de animatzie Animest. La origini e o trupa greceasca care a colaborat in trecut cu spatziul metal (Rotting Christ), astazi e mai mult o trupa nemtzeasca, de cand liderul grupului s-a mutat la Berlin restructurand in mare parte conceptul si structura. Stilul si prezentarea sunt undeva in zona Tiger Lillies, cu un show mai spectaculos, cu momente de dans si teatru japonez, cu albume conceptuale construite in jurul unor basme moralist-psihedelice sustzinute de proiectzii video. O trupa capabila sa captiveze atentzia de la un capat la altul al concertului, cu o gramada de ingrediente complementare muzicii.
Ma simt de kkt ca la sosirea in fatza incintei festivalului, nerecunoscandu-i (poarta mashti si machiaje pe scena), i-am intrebat de unde se pot cumpara bilete, in loc sa le cer autografe.
Eram si curios despre cum decurge acest DBE, remarcand ca de-a lungul anilor a inclus in program trupe pe care le mai prinsesem pe la Roadburn. Trupe din eshalonul secund, ce-i drept (adica care la Roadburn apar la scenele mici), dar trupe alese cu fler, care au crescut mult in ultimii ani si au facut valuri in spatziul muzicii psihedelice. In plus imi place si diversitatea stilistica oferita de festival, targetata spre un public care din pacate la noi e destul de limitat. Dupa cum am mai zis, la Roadburn am vazut in aceeasi seara pe folkistii de la Current 93, un proiect black metal al unuia din membri Mayhem si un proiect electro-noise al celor de la Ulver. Elementul comun este doar notziunea de psihedelic, intzeleasa diferit si exprimata stilistic in moduri diferite, pe canale senzoriale diferite, de catre trupe venind din directzii, continente si genuri diferite - ambiental, drone, metal, folk etc.
Spre o astfel de eterogenitate tzinteshte si Festivalul DBE, desi cu publicul roman e cam greu - dupa concertele de inchidere (al folkistilor Dirty Granny Tales si al avangardistilor Manes) am auzit un metalist viteaz oracaind spre gagica-sa timorata "Impulamea, pentru astia am stat pana la ora asta? Puteau sa-i bage pe la amiaza, ca nu interesa pe nimeni". Din fericire a interesat pe destula lume si 90% din publicul DBE stia de ce este acolo insa printre metalistii romani se mai poate inca detecta spiritul ciobanesc, cu ochelari de cal, in care au fost educatzi de presa noastra de gen in anii 90. Noi in Ardeal am mai avut noroc de influentze, pareri si reviste unguresti ori nemtzesti, insa prin alte partzi ma tem ca Manowar si Metallica sunt inca esentza muzicii adevarate, singura care merita sa existe. Dovada ca anu viitor vom avea nu unul, ci doua concerte Manowar in Romania.
In fine, Festivalul DBE stabileste cat de cat un echilibru si sper ca va contribui la reeduca spiritul rockerului roman traditzionalist (dar si pe al hipsterului ignorant la tot ce s-a intamplat in rock inainte sa existe NME si Pitchfork).
Nu o sa povestesc despre toate trupele, in primul rand pentru ca n-am prins toate concertele, de vina fiind o infectzie urinara dobandita in timpul Festivalului de la Biertan (pe seama careia putetzi pune tonul mai rastit al cronicii pe care am facut-o acolo).
*********************************
Dupa cum am sugerat deja, concertul de inchidere al festivalului a fost oferit de trupa de musical-cabaret Dirty Granny Tales, care nu e pentru prima data in Romania, nu e pentru prima data la DBE iar anul asta au fost invitatzi si la popularul Festival de animatzie Animest. La origini e o trupa greceasca care a colaborat in trecut cu spatziul metal (Rotting Christ), astazi e mai mult o trupa nemtzeasca, de cand liderul grupului s-a mutat la Berlin restructurand in mare parte conceptul si structura. Stilul si prezentarea sunt undeva in zona Tiger Lillies, cu un show mai spectaculos, cu momente de dans si teatru japonez, cu albume conceptuale construite in jurul unor basme moralist-psihedelice sustzinute de proiectzii video. O trupa capabila sa captiveze atentzia de la un capat la altul al concertului, cu o gramada de ingrediente complementare muzicii.
Ma simt de kkt ca la sosirea in fatza incintei festivalului, nerecunoscandu-i (poarta mashti si machiaje pe scena), i-am intrebat de unde se pot cumpara bilete, in loc sa le cer autografe.
Celalalt concert pentru care am mers la DBE a fost al norvegienilor Manes, recent reformatzi dupa o absentza de 7 ani. Unul din vocali e ciung, poate din cauza asta a fost absentza atat de prelungita. Anul trecut trupa s-a relansat cu un album trip-hop care nu mai are nici o legatura cu originile black metal ale grupului, urmand de cateva albume incoace o traiectorie similara celor de la Ulver, ceea ce i-a pus pe lista neagra a metalistilor adevaratzi care nu pricep spiritul norvegian, ori faptul ca black metalul insushi a fost, pentru astfel de trupe, doar un studiu de caz pe o idee experimentala, nicidecum un filon ideologic fundamental. Desi trupa nu mai are legatura nici macar cu rockul, au strecurat totushi o chitara in concert sa nu faca o nota prea discordanta de faptul ca fusesera precedatzi de cateva concerte doom metal.
O teama pe care o aveam legata de acest concert si care mi-a fost indusa de un fost fan al trupei, amicul Floppy, e ca Manes nu ar fi o trupa live (cum nici Ulver nu au fost multa vreme) si concertele lor ar fi o improvizatzie la limita playbackului. Ma bucur ca am constatat contrariul.
Ma mai bucur si ca festivalul a prezentat si un al doilea proiect al celor de la Manes, intitulat Drontheim - un grup la inceput de drum si cam necopt, care nu are inca albume, dar a prezentat faza incipienta a catorva piese ce vor apare pe materialul de debut. Sound-ul e ceva mai rock, dar nu mult (aduce pe alocuri cu In the Woods), si se anuntza a fi un bonus pentru cei care au simtzit ca 7 ani de asteptare a noului material Manes a fost cam mult.
Surpriza festivalului pentru mine au fost elvetzienii Darkspace, bagatzi anul trecut in seama si prin topurile Pitchfork, cu un fel de black metal "cosmic" aliniat dpdv conceptual la mini-traditzia creata de elvetzieni prin cele cateva trupe metal pe care le-au dat (Celtic Frost, Samael). Frigul la elvetzieni nu vine de la iarna si din ghetzarii scandinavi, ci din spatziul cosmic.
Trupa e alcatuita din doi feciori si o gagica, imbracatzi si machiatzi undeva la intersectzia dintre ideile lui H. R. Giger si corpse-paint-ul clasic din black metal. Tobele 100% electronice dau o senzatzie de picamer, iar cei 3 indivizi, in frunte cu gagica, urla ca din gura de sharpe pe nishte riffuri sinistre ce duc cu gandul la sloganul afishului Alien: In space no one can hear you scream. Muzica e atat de agresiva incat daca e data suficient de tare isi pierde din caracterul abraziv si devine ambientala, cam cum imi inchipui ca ar fi obligata sa cante Enya daca ar ajunge in Iad. Piesele au in medie cam 15 minute, nu au titluri. Nici albumele nu au titluri, sunt doar numerotate.
A doua surpriza placuta, si cel mai bun concert "pe lumina" de la acest DBE, au fost francezii instrumentali Year of No Light, o varianta mai grava a celor de la, sa zicem, Monkey3, cu o excelenta dinamica a pieselor instrumentale variind intre doom, stoner si post-rock cu o dibacie superioara multor trupe din zona asta care tind sa mizeze pe monotonie. Mostra de mai jos e aleasa mai din spectrul greu al portofoliului trupei, cu referintze vizuale lovecraftiene ce complementeaza bine spiritul piesei.
Pe britanicii Esben and the Witch nu i-am prins, dar ii vazusem in trecut si prezentza lor e un bun semn de deschidere a festivalului spre publicul hipsteresc, care pe aceasta cale are shansa se de a face schimb de idei si descoperiri cu publicul venind dinspre rock, metal si ambiental. Din pacate concertul lor excesiv de devreme a trecut cam neobservat si ar fi meritat o pozitzionare mai buna. Eu i-as fi pus mai tarziu in program, ca sa ofere un contrast refreshing (de exemplu intre doua trupe doom mai obositoare). Trupa, cu o simpatica voce feminina, e o corcitura intre post-rock si Portishead si are deja 3 albume bine primite in spatziul indie.
A doua zi (dintre cele trei) a festivalului pare sa fi fost dedicata metalului traditzional, iar capul de afish au fost Agalloch, o trupa americana ce canta metal european melancolic inspirat de inceputurile carierelor unor Anathema, Katatonia ori Paradise Lost.
Smecheria e ca, din pricina ca americanii au ignorat in mod cronic orice s-a intamplat in muzica (mai ales metal) din afara spatziului american, trupe cu cariere de peste 30 de ani din Europa au ramas cvasi-necunoscute in SUA si abia pomenite in publicatziile lor de specialitate (nu mai pomenesc de Grammy-uri si alte premii americo-centrice care din 90 incoace sunt pasate politicos intre Metallica, Korn, Slayer si Ozzy). In consecintza, in momentul in care trupe americane precum Agalloch (iar ulterior Liturgy, Deafheaven ori Chelsea Wolfe) au inceput sa recicleze metalul european, iar publicatzii precum Pitchfork au inceput sa deschida ochii spre alte spatzii decat cele controlate de establishmentul industriei muzicale de la ei, astfel de nume au aparut drept revelatzii si inovatzii majore.
Treaba in sine in general mi se pare salutara. Ce ma irita totusi e de ce hipsterii de la noi au asteptat acest bypass trecut prin presa americana "indie" ca sa auda de muzica facuta acu 30 de ani in Europa. Ma simt ca atunci cand a intrebat nu stiu care ambasador de ce importam cireshe din Africa de Sud, unde au fost introduse acu 30 de ani prin semintze exportate din Romania. In consecintza, entuziasmul meu fatza de acest val de trupe americane e ceva mai retzinut, desi le urmaresc cu interes.
Agalloch s-au prezentat cu politetze si cu stofa de headlineri, inclusiv cu cateva piese compuse pe aici pe la noi, caci nu e prima data cand ne viziteaza. Astept sa vad daca Deafheaven si alte trupe americane de metal european reambalat vor avea vreodata o bunavointza similara. Si astept si mai multzi hipsteri la concertele acestor trupe, nu doar like-uri si includerea pe neascultate in topurile de final de an.
O singura trupa romaneasca a fost inclusa in program, banatzenii Exit Oz care vin din spatziul jazz, facand o figura placuta la Garana anul trecut. Trupa practica genul de hibridizare post-rock/jazz oferit de Mount Fuji DoomJazz Corporation (si alte ego-ul acestora Kilimanjaro DarkJazz Ensemble), asa ca se poate prezenta onorabil atat la festivaluri rock cat si la festivaluri jazz cu aceleasi piese, modificand putzin doar volumul chitarilor, ori sufland mai tare in saxofon. Trupa a deschis festivalul DBE in mod laudabil si a incalzit publicul pentru prima seara, dedicata muzicii folk si ambientale.
Aceasta editzie DBE a prezentat un pachet de 3 trupe doom metal, gen intens revigorat de Pitchfork si de fenomenul de care pomeneam cu privire la Agalloch. Totusi sortimentul "romantic" al genului (de origine pur europeana, in spiritul My Dying Bride) inca nu a prins la hipsteri. Valul popular de doom care vine din SUA (Sunn O))), The Body, Thou etc.) n-a prins inca acest flavor, fiind bazat mai mult pe traditzia americana a genului - adica trupele preocupate de ingineria sonora (Earth, Neurosis) ori cele din sludge-ul sudist (Eyehategod, Down).
Trupele de doom romantic ("funeral doom" e eticheta oficiala uzitata in Europa) prezentate la DBE au fost finlandezii Shape of Despair si Skepticism (pionieri ai genului), plus recent debutatzii Clouds (cu membri din toata lumea, inclusiv Romania). Necazu cu genu asta de muzica e ca, fiind extrem de monoton, cu piese infra-lente de cate 15 minute, are nevoie si de alte stimulente pentru a mentzine treaza atentzia - gagici, recuzita, jocuri de lumini, clape gravide etc. Singurii care s-au achitat de aceste obligatzii au fost Shape of Despair.
Cei de la Skepticism s-au prezentat cat de cat fancy (la frac, si au impartzit trandafiri) insa au cantat pe lumina si le lipseste bassul care tre sa dea gravitate genului asta de muzica. Clouds s-au prezentat ca niste debutantzi competentzi dar timizi. Toate cele 3 trupe au scos insa albume dragutze anul asta, care merita macar o ascultare, cu un plus (din nou) pentru Shape of Despair.
Cam astea ar fi trupele pe care le recomand pentru studiu individual si lectura suplimentara. Au mai fost in programul festivalului englezii Darkher (un fel de Chelsea Wolfe), nemtzii Nebelung si spaniolii Sangre de Muerdago (ambele trupe folk). Astia au ocupat prima seara, oarecum tematica, dedicata muzicii folk si ambientale. Necazu e ca sunt genul de trupe care canta la foc de tabara, insa ploaia si frigul primei seri au cam daunat experientzei.
In seara metal au mai fost norvegienii (cu un vocal din Satu Mare) Wallachia si nemtzii Der Weg Einer Freiheit, doua trupe zgomotoase si generice pe care n-am de gand sa le mai urmaresc.
P.S. 1. O varianta mai prescurtata a acestei dari de seama am publicat si in Dilema Veche, pentru cititorii Dilema care nu vor sa auda de blogul asta.
P.S. 2. Editzia din acest an a Festivalului DBE a aniversat 20 de ani de existentza a fanzinului de muzica underground Kogaionon, intretzinut de organizatorul festivalului Doru Atomei. Umbla vorba ca a inceput deja agitatzia pentru editzia a 7-a, de anul viitor a acestui imprevizibil festival.
No comments:
Post a Comment