TIFF 2015 - filmele asa si-asa

Asta e partea a doua despre filmele vazute la TIFF 2015, despre filmele cat de cat ok, sau dragutze dar pe cale nu le pot recomanda chiar cu caldura (prima parte, articolul despre filmele naspa pe care le-am vazut la TIFF, a fost aici). 

Free Fall

Ungurul Gyorgy Palfi e un musafir regulat al TIFFului cu filmele sale bizarro-fantasy si a facut chiar furori cu Taxidermia in urma cu aproape 10 ani. Free Fall e cel mai recent film al sau si are destul de multe in comun cu Taxidermia, dar nu e la fel de bine inchegat conceptual. De fapt e o serie de scurt-metraje artificial legate intre ele de faptul ca se petrec in aceeasi cladire (si asta e mai mult din ratziuni de buget).

Filmuletzele sunt cam hit-or-miss, unele foarte dragutze, unele de umplutura. Preferatul meu (si cel mai apropiat de spiritul lui Taxidermia) e o scena de nashtere in revers, in care un copil e bagat inapoi in ma-sa printr-o migaloasa procedura ginecologica. In altul, personaje suferind de fobie septica umbla impachetate din cap pana in picioare intr-un fel de prezervative, ceea ce creeaza dificultatzi in interactziunea umana. In altul, o familie de tip threesome intampina unele dificultatzi logistice in viatza de zi cu zi. Alte segmente sunt mai abstracte, mai fara finalizare, cum ar fi cea din poza de sus, cu o cina de familie la care fara nici o explicatzie participa si o vaca.

Insa indiferent cat pricepi din aceste cioturi de poveshti, toate filmele lui Palfi arata excelent, cu mare atentzie la umbre, cromatica, compozitzia cadrelor. Ma tem ca cinemaul unguresc e inca cu catziva pashi inainte de al nostru, atat in plan tehnic cat si al imaginatziei/indraznelii, fara sa stea neaparat mai bine la finantze (unde mai punem ca sub regimul Orban se zvoneste si despre o oarecare cenzura oficiala). Filmul asta se poate incadra ushor in cinemaul de garsoniera, dar spre deosebire de regizorii romani Palfi reusheshte sa nu faca din faiantza un personaj principal.

A Pigeon Sat on a Branch Reflecting on Existence

Candva Von Trier spunea ca singurul regizor competitor (la Cannes) care il intimideaza e suedezul Roy Andersson, un estet desavarshit si un maestru al absurdului ionescian. E primul film al sau pe care il vad si pot sa intzeleg de unde i se trag laudele, insa am gasit filmul dificil de digerat (sa notam insa ca mai nou am inceput sa adorm si la filme porno, asa ca e posibil ca problema sa fie la mine si nu la film).

Roy Andersson a facut doar 5 filme intr-o cariera de 40 de ani, in schimb a devenit cat de cat celebru ca regizor de reclame (artsy), aspect care impregneaza subtil si acest film, care cateodata pare un calup publicitar, de reclame la absurdul existentzei umane. Filmul e o succesiune de scene de teatru absurd-meditativ din care se pot ghici influentzele referite de regizor de-a lungul vremii - Monty Python, Luis Bunuel, Samuel Beckett.

Fiecare scena pare ca face parte dintr-un joc video, cam cum erau questurile point-and-click pe vremuri - adica un cadru unic prin care se misca (putzin si calculat) si vorbesc (ori canta) cateva personaje. Ma rog, nu stiu cat s-a jucat Roy Andersson jocuri gen Grim Fandango, el zice ca design-ul cadrelor sale se bazeaza pe anumitzi pictori clasici. Scenele nu prea au legatura intre ele - singura legatura e ca cate un personaj dintr-o scena mai apare stand la o masa in fundalul altor scene. Unele scene sunt comice sau recurente, de exemplu alea cu doi comis-voiajori care incearca sa vanda veselie omenirii, ori cea in care nishte soldatzi bicuiesc pe unu care se joaca la păcănele. Totusi majoritatea scenelor sunt recitari seci de replici minimale si criptice.

In a Glass Cage

Un fost medic pedofil de la Auschwitz e actualmente paralizat si condamnat la a trai intr-o lada de respirat. O fosta victima a sa, un fecior cu licar de nebunie post-traumatica in ochi, se infiltreaza intr-un post de asistent medical la domiciliu pentru a da curs unei campanii de tortura psihica si fizica asupra fostului sau călău. Relatzia dintre cei doi e complexa, o atractzie emo-sexuala bazata pe nostalgia vremurilor "bune" (cand nazistul l-a protejat pe baiat in schimbul favorurilor sexuale), mixata cu izbucniri de ura patologica si episoade de tortura cu consecintze cvasi-erectile.

Pomeneam in articolul trecut ca vazusem un film cam boring din setul de prezentare a regizorului catalan patriot Agusti Villaronga. Inainte sa devina patriot si regizor de filme istorice plicticoase se pare ca omul a cochetat putzin cu horrorul (tot de factura istorica). In a Glass Cage este debutul sau din anii 80 si e o mostra reusita de torture porn avant-la-lettre, mai sofisticat decat ce se face azi in genul respectiv si destul de traumatizant comparativ cu standardele cinemaului horror optzecist (dominat de comedia horror, ori de slasherele americane - la randul lor cam amuzante).

Debutul lui Villaronga a fost facut sa shocheze si sa atraga atentzia cu orice pretz, usor ancorat in exploitationul european pe teme istorice (nazism), fara a fi foarte explicit (insa e destul de sugestiv incat sa itzi strice buna dispozitzie pe o dupa-masa intreaga). E cam musai de vazut de catre fanii horror, insa lacunele tehnice (inerente unui film de debut) ma impiedica sa il incadrez in articolul filmelor cool de la acest TIFF.

Lost in Karastan 

Regizor de film fantastic-suprarealist, englezul Ben Hopkins (The Nine Lives of Tomas Katz) face de data asta o comedie ushurica si fara pretentzii, pe ansamblu hazlie. Protagonistul e un regizor britanic ratat care da curs invitatziei de a participa la un festival de film obscur intr-o (fictiva) republica caucaziana obscura. Liderul republicii e un dictator care se foloseste de ocazie pentru a-l angaja pe regizor sa realizeze un blockbuster istoric din care sa reiasa ca dictatorul ar fi descendent al unui viteaz din mitologia locala. Pentru rolul principal e atras chiar un actor britanic (din Game of Thrones).

Regizorul accepta oferta si incepe productzia filmului, confruntandu-se cu diverse interferentze creative si conspiratzii politice, inclusiv o poveste de dragoste cu o localnica si un conflict politic cu ministrul local al culturii. Povestea are multe in comun cu comediile americane despre compromisurile facute de regizori la Hollywood (vezi filmele lui Altman, Levinson), doar ca nu se petrece la Hollywood asa ca focarul mishtocarelii cade pe stereotipurile est-europene post-comuniste.

Comoara 

Dupa ce umorul sanatos i-a fost infectat de valul de austeritate estetica post-Puiu, facandu-ma sa ii evit filmele dupa Politist adjectiv, Porumboiu redevine simpatic (daca il intrebam pe Cristi Puiu, probabil va zice "comercial"). Coroborat cu succesul Aferimului din acest an, mi se resusciteaza sperantza ca cinema-ul romanesc capata culoare in obraji, simtz epic, simtz al umorului si in general bun simtz fatza de spectator. Asceza estetica a lui Cristi Puiu sa ramana pentru fanii Arsenie Boca, ca eu m-am cam saturat de ea.

Porumboiu nu se dezice complet de influentzele asimilate recent - Comoara e un mix echilibrat intre Porumboiul vechi si Porumboiul recent. Avem inca scene lente, lungite, dar acum regizorul e atent la dozaj, la potrivirea cu ritmul general al filmului si le foloseste in mod jucaush, cu mult umor.

Povestea e despre doi bucureshteni care spera sa gaseasca o ipotetica comoara in gradina in care a ascuns-o candva bunicul chiabur al unuia dintre ei. Pentru asta au nevoie si de un moshneag cu un detector de metale. Cei 3 procedeaza cat se poate de romaneshte la atingerea scopului, asa ca povestea pare scoasa din ziarul Libertatea dar pe parcurs capata si o ironica dimensiune de meta-basm. Filmul e interesant si sub aspect tehnic, in special la cromatica si lumini, care arata mult mai profi decat ma obishnuisera filmele romanesti (inca n-am vazt Aferim, desi mai sus vorbesc ca si cum l-as fi vazut).

Virgin Mountain

TIFFul are o traditzie din a prezenta filme cu misfits care isi gasesc mantuirea in dragoste. In anii trecutzi am avut povesti de dragoste cu albinoshi, culturishti, ciungi, dereglatzi hormonal, alcoolici ori pur si simplu retardatzi. Dragostea e oarba, nu discrimineaza. Anul asta regizorul islandez Dagur Kari revine la TIFF cu un astfel de self-help movie despre un metalist obez virgin la 45 de ani care locuieste cu maica-sa.

Nu ma omor dupa genul asta de filme, dar mai duc gagici la ele ca sa pot sa-mi joc rolul de misfit si cumva prin analogie sa incerc le castig simpatia. In plus filmul asta are ceva mai mult sharm decat varianta sa americana - Virgin la 40 de ani daca il mai tzinetzi minte (nu vorbim totusi de un remake, dar sunt destule in comun).

Protagonistul incearca sa isi gestioneze singuratatea obeza frecventand un club de dans la care a primit un voucher de la unul din amantzii maica-sii. La club se indragosteshte de o gagica care pare ok la prima vedere, doar ca e nebuna, ceea ce e oarecum de asteptat avand in vedere ca e dispusa sa iasa cu protagonistul. Personajul are un fel de calatorie initziatica amoroasa piparata cu incidente tragi-comice care il fac simpatic spectatorului. Recomandat pentru seri romantice, dar lipsite de sex.

 

Marshland

Deci avem doi politzishti, la scurt timp dupa caderea dictaturii lui Franco, deci prin anii shaptezeci cand erau la moda mustatzile si pantalonii trapeji. Unul dintre ei e bantuit de un trecut dubios in care a avut unele legaturi cu politzia politica a dictatorului. Celalalt e mai tinerel, dar nu prea bine dispus nici el. Din nu stiu ce motive cei doi sunt repartizatzi in gaura de cur a Spaniei, o zona mlashtinoasa populata de tzaranoi drogatzi si parashute, unde au avut loc niste crime destul de teribile.

Se zvonea ca asta e un fel de True Detective spaniol, si afirmatzia nu e departe de adevar. Asemanarile sunt izbitoare inca de la primele scene - militzieni cinici, incruntatzi, mustacioshi (dintre care unu are cancer la prostata) investigheaza o conspiratzie cu panarame drogate, mutilate, abandonate prin mlashtinile din Guadalquivir. Nu stiu cat e intamplator si cat e intentzionat, dar sunt si numeroase asemanari stilistice cu True Detective - muzica, cadre meditativ-ominous, ritmul povestii, finalul cam nespectaculos in raport cu build-up-ul intens, incruntarea si atitudinea generala a personajelor. Daca n-as fi vazut serialul, as fi recomandat filmul asta drept un policier intens si bine stilat, insa mie mi-a dat cam multe deja-vu-uri. Cei care au sarit peste serial vor gasi Marshland mult mai bun decat reiese din aceasta prezentare.

Rams

Unul din succesele TIFFului de anul trecut a fost filmul islandez Of Horses and Men, despre relatzia afectiva, la limita zoofiliei, dintre oameni si cai in Islanda. Anul asta islandezii au revenit cu o poveste despre relatzia aproape la fel de afectiva pe care o au cu oile. La anul probabil vor face un film despre vaci. Bag seama ca islandezii se plictisesc de mor acolo pe coclaurile lor.

Intriga filmului e data de faptul ca un sat islandez e invadat de un fel de râie care omoara oile cu zile, producand nu doar suferintza afectiva in proprietarii lor, ci si o gramada de probleme financiare. Doi fratzi ranchinuosi care nu isi mai vorbisera de zeci de ani sunt nevoitzi sa reia legatura in sperantza ca impreuna vor gasi o solutzie sa-shi salveze ultimu berbec.

Gasesc ca filmul a fost mult mai sarantoc, inclusiv la nivel estetic, decat cel cu caii de anul trecut pe care itzi cam venea sa-l sorbi din ochi. Asta in schimb arata mai degraba a film romanesc, cam prea ascetic pentru gusturile mele. Din cine stie ce motive insa a luat premiul publicului.

Tabu 

Asta e ultimul film al lui Murnau (auteurul Nosferatului), realizat impreuna cu parintele cinema-ului documenaristic, Robert Flaherty, inainte sa se introduca codurile de bune maniere / management al obscenitatii in filme. Asta inseamna ca era perioada (anii 30) in care mai puteai vedea tzatze in filme, treaba care avea sa fie ulterior interzisa.

Nu va ganditzi la cine stie ce prostii, e vorba pur si simplu de un trib din Pacific care umbla mai sumar imbracatzi - ei in nishte boxeri (vezi poza), ele in tzatzele goale si cu ceva flori pe ele. Povestea e minimum minimorum: El se indragosteshte de Ea, dar Ea a fost promisa unuia de pe alt insula si daca nu se prezinta la timp va fi tras la raspundere intzeleptu satului, care astfel e nevoit sa ia masuri drastice. Filmu e cam banal, dar foarte exotic pentru vremurile respective fiind filmat on location prin Pacific, cu actori si echipa de localnici dupa ce Murnau shi-a concediat echipa trimisa de finantzatorii de la Hollywood (creca din acest motiv la scurt timp dupa filmari Murnau avea sa fie calcat de o mashina).

M-am dus la filmul asta pentru ca face parte din traditzia proiectziilor-eveniment cu acompaniament live (pe care TIFFul le ofera cu regularitate), si pentru ca de data asta acompaniamentul a fost mai atipic. Ma obishnuisem cu divershi DJ si mini-orchestre improvizate, dar aici muzica a fost asigurata de frantzuzoaica Christine Ott - membra a grupului lui Yann Tiersen si artista consacrata in muzica de film (Amelie, printre altele).

Clouds of Sils Maria

Eroina jucata aici de Juliette Binoche e o actritza veshtejita participand la parastasul regizorului caruia ii datoreaza cariera. In timpul parastasului primeste oferta de a juca intr-un remake al filmului cu care debutase candva sub bagheta raposatului. In lumea noastra, persoana Juliette Binoche e o actritza veshtejita care revine cu acest rol sub bagheta regizorului caruia ii datoreaza cariera, Olivier Assayas.

Cu remake-ul pomenit, eroina jucata de Juliette Binoche spera sa revina la filmul de auteur, dupa un rol penibil in X-men pe care tot incearca sa si-l stearga din pagina de IMDB. In lumea noastra, Juliette Binoche incearca cu acest rol sa ne shtearga din memorie rolul penibil din Godzilla.

In Clouds of Sils Maria, remake-ul pomenit e despre lesbiene corporatiste care se sapa profesional si se manipuleaza emotzional. Clouds of Sils Maria e despre personajul lui Juliette Binoche sapat profesional de versiuni mai tinere ale sale. In lumea noastra, Juliette Binoche pare ca se afla intr-o rivalitate similara cu cele doua superstaruri teen-pop care joaca versiunile mai tinere ale sale - Kristen Stewart din Twilight si Chloe Moretz din Kick-ass.

Clouds of Sils Maria e teribil de iritant si antipatic, pana cu vreo 10 minute inainte de final cand un twist de scenariu te face sa reevaluezi complet rostul de a fi al acestui film. Vreme de aproape 2 ceasuri fusesem decis ca asta e cel mai nashpa film pe care l-am vazt la TIFF. Imi amintea de cocalarismul lui Polanski care si-a filmat nevasta in chilotzi vreme de 2 ceasuri in Venus in Fur (la TIFF-ul de anul trecut). Clouds of Sils Maria e un vehicul oarecum similar pentru Juliette Binoche (minus partea cu kilotzii). Eroina apare drept ambasador al meseriei de actor, prezentata ca o forma de delir histrionico-hormonalo-mistic inaccesibil muritorilor de rand - destul de similar cu felul in care a prezentat Polanski meseria respectiva in atrocitatea de anul trecut (in urma caruia am decis ca nu ma voi cupla niciodata cu o actritza). Diferentza e ca daca la familia Polanski a fost vorba de un gest de megalomanie combinata cu niste heavy petting, in cazul de fatza transpira o ironie sanatoasa din multiplele straturi meta ale filmului, aducandu-l mai degraba in zona multi-oscarizatului Birdman.

Slow West

Western interesant regizat de claparul trupei scotziene The Aliens si produs de bunul sau amic si concitadin Michael Fassbender care face unul din rolurile principale incercand sa-si propulseze prietenul in primul eshalon al industriei. Regizorul si-a propus si reusheste cu succes sa faca exact ce promite titlul - un western atipic, lent, fara sa devina nici o clipa plicticos. Retzeta pe care o urmeaza in acest scop estea cea din Dead Man-ul lui Jarmusch, doar ca asta nu e alb-negru si e mai frumos. Se vorbeste mult si funny, se si trage cu pistolul, sunt si cateva scene sangeroase dar construite tot cu ironia existentzialista a lui Jarmusch.

Personajul principal (pushtiul din The Road, acum crescut mare) umbla hai-hui calare pe un cal in cautarea iubitei sale si pe drum se insotzeshte cu diverse figuri bizare ce populeaza vestul salbatec si se confrunta cu pericole imprevizibile. Filmat in Noua Zeelanda, Slow West e adesea foarte placut ochiului, cu peisajele bine complementate de muzica (ajuta experientza regizorului ca muzician). 

The Darkness on the Edge of Town

Debut ambitzios al unui hipster irlandez, cu unele rafinamente estetice (vizuale) dar pan la urma cam gol de contzinuturi (am si adormit la el, ce-i drept). O domnitza din public a atras atentzia in timpul sesiunii Q+A ca ar fi un crime story atipic, in sensul ca in loc sa fie o poveste politzista de tip whodunit, e mai degraba un whydunit - criminalul se cunoaste inca de la prima scena a filmului, dupa care spectatorul se chinuie sa isi dea seama care a fost motivatzia crimei. Fara prea mult succes, din pacate (eu tot nu m-am lamurit), ceea ce face ca povestea sa para doar un pretext pentru un exercitziu cinematografic. Am ramas cu impresia ca regizorul a tzinut cu orice pretz sa faca un film cu doua amice de-ale lui in roluri de tough chicks. 

Fetele sunt doua panarame metaliste, una cu strungareatza prea mare, cealalalta cu fruntea prea mica. Aia cu strungareatza o omoara la inceput pe sora celeilalte, care si aia era cam panarama. Sora fetei moarte banuie eronat ca cremenalu ar fi iubitul lui sora-sa si planifica o razbunare. Amica cu strungareatza face pe niznaiu si pretinde ca o ajuta sa rezolve crima.

Regizorul ne-a spus ca filmul are ambitzia de a fi un western modern - probabil pt ca e filmat in zone rurale si ca povestea are o structura de revenge story; totusi principalul motiv e ca filmul e targetat spre publicul american (de asta si titlul preluat de la un album Bruce Springsteen). Un debut promitzator dar cu excese emo si adolescentine.