Maraton de remakeuri horror - part 3

 Wicker Man

In acest remake al rafinatului horror saptezecist cu Christopher Lee, Nicolas Cage e simbolul masculinitatzii. In aceasta calitate el bate femei, bate copii, alearga cu bicicleta pe drumuri de tzara si la un momendat se imbraca intr-un urs. N-ar fi prima data cand Cage e miscast ca simbol al masculinitatzii dar aici, ocupand si postura de producator, isi cam face de cap.

Personajul sau nimereste pe o insula in sanul unei secte feministe si incearca sa rastoarne ordinea matriarhala a lucrurilor. Femeile ii pun gand rau si vor sa il sacrifice unui zeu pagan care solicita ofrande sexiste. Povestea originala avea radacini in paganismul celtic, remakeul insa se petrece in SUA si e pervertit sa serveasca obsesiilor regizorului Neil LaBute pentru gender relations si abuzurile masculinitatzii, care aici capata savoare oculta. Se sugereaza ca eroinele ar fi urmashe ale vrajitoarelor din Salem (la randul lor persecutate de barbatzi), care au colonizat America fugarite de barbatzii betzivi din Irlanda. O problema eterna, ashadar.

Gasesc ca filmul asta e pe nedrept ingropat in premii pentru cel mai prost film al epocii recente, si codamnat la uitare datorita notei 3 pe imdb. Cunoscatorii stiu insa ca pe imdb, de la nota 4 in jos, filmele incep din nou sa fie bune, dar neintzelese. Wicker Man e fie o comedie involuntara, fie una extrem de subtila, povestea fiind pervertita de Neil LaBute sa se alinieze la temele sale predilect sexiste. Nicolas Cage aduce ceva din rolurile sale absurde (Wild at Heart, Bad Lieutenant) si creca e beat mare parte din film. Fiind si producator, mi se pare ca a facut cam ce a vrut el aici (inclusiv sa se prezinte beat la filmari), sfidand asteptarile fanilor materialului original.

The Omen 

Remake foarte obosit al clasicului din anii 70 al lui Richard Donner (Superman), pe atunci cu Gregory Peck in rolul principal. Povestea e despre un politician al carui nevasta da nastere lui Dracu, care ia chipul unui Dl. Goe isteric, de ala de-tzi vine sa-l batzi de cate ori il vezi, mai ales cand il pupa ma-sa si-l lauda ca ce destept e dragu de el. Problema in cazu de fatza e ca, daca-i tragi doua scatoalce, nu se supara doar ma-sa, ci vin dulaii Iadului peste tine, asta in cazu fericit (unii din film o patzesc si mai nasol, si pt mai putzin de atata).

La baza povestea e o versiune ocultizata a depresiei post-natale, in care mamele ajung sa isi urasca bebelushii si sa vada in ei un factor distructiv la adresa propriei vietzi.

Remakeu asta obosit e facut aproape shot-by-shot, extrem de fidel originalului, ceea ce ma scoate din sarite de obicei, si inclusiv in cazul asta. Am impresia ca s-a folosit chiar acelasi scenariu ca in filmul original. Cel mai nasol e ca filmu are o gramada de actori misto de la care aveam mari asteptari: Mia Farrow, Pete Postlethwaite, David Thewlis, Michael Gambon, Julia Stiles. Majoritatea au insa roluri scurte si replici tembele, fiind omoratzi unu cate unu inainte sa apuce sa joace propriu-zis vreo scena mai consistenta.

Versiunea orginala a dus chiar la o trilogie, sper ca remake-ul asta sinistru de nashpa se va opri aici.

Black Christmas

Nu stiu cata lume isi mai aminteste de trilogia Porky's, la mare cautare in videotecile ilegale de pe vremea lui Ceausescu, avand titlul Porcoshii in traducerea Irinei Margareta Nistor. Eu eram prin clasa a 5-a cand le-am vazut, iar printre copiii de varsta mea treceau drept filme porno desi erau doar o varianta embrionara a ceea ce ulterior avea sa devina genul teen sex comedy (gen American Pie). Autorul seriei, un anume Bob Clark, avea sa dezvolte o reputatzie in ce priveste acest gen de inovatzii cinematografice care in retrospectiva au fost deschizatoare de drumuri, dar la vremea lor i-au adus o notorietate nasoala si cateva nominalizari la Zmeura de Aur. Printre celelate ispravi ale sale sunt teribilul She-man (titlul spune tot), filmul ala in care Stallone canta in duet cu Dolly Parton si cateva horroruri cu substrat comedic, dintre care acest Black Christmas e barfit ca fiind primul slasher movie modern, precedand cu ani buni Halloween-ul lui Carpenter (si avand-o in rolul principal pe Maica Precista din filmul despre Isus al lui Zefirelli).

Responsabilii pentru acest remake au fost a) regizorul Glen Morgan, care a debutat cu o isprava similara, Willard - tot remake al unui horror saptezecist aberant; b) producatorul James Wong, unul din responsabilii pentru revivalul meta-horror (American Horror Story si seria Final Destination); si c) autorul originalului, Bob Clark insusi, aici in calitate de producator, cu putzin inainte sa moara. Asa ca erau aici o gramada de ingrediente care sa faca din Black Christmas unul din cele mai asteptate remakeuri pentru conoisseuri. Rezultatul insa se adreseaza exclusiv lor, fiind cam incomprehensibil si totalmente aberant pentru un public nevinovat. Povestea e cam asa:

Mai multe gagici cu decolteuri misto isi petrec Craciunu impreuna, intr-un fel de camin de fete care in trecut a fost scena unei tragedii: un baietzel galben (de la hepatita) traia in podul casei, sechestrat si abuzat sexual de ma-sa alcoolica. La un momendat ma-sa a ramas gravida cu propriul fiu si a nascut o fetitza normala care a starnit gelozia fiului. Intr-o noapte de Craciun, fiul a coborat din pod sa isi omoare mama/concubina si sora/fiica, si sa faca globuri de brad din ochii lor. Sora/fiica insa reuseste sa scape partzial mutilata iar acum she's back for revenge.

Povestea asta n-are nici o legatura cu filmul original, e bagata ca flashback in remake, sa faca cu ochiul fanilor American Horror Story. Partea nasoala e ca autorii nu prea reusesc sa impace spiritul teen sex comedy cu cel horror si se cam chinuie sa se pozitzioneze undeva intre meta-horrorul a la Scream, parodia gen Scary Movie si filmul original. Bradul impodobit cu ochii victimelor ramane singurul gag memorabil al filmului.

 The Wolfman

The Wolfman e unul din cele mai frumoase filme pe care le-am vazut in ultima vreme, cel putzin pana incepe lupu sa sara pe-acolo si sa omoare oameni. Pana acolo insa, filmul e o opera gotica superba vizual, cu decoruri incredibile, cu costume pentru care hipsterii fashionisti ar ucide, cu actori solizi si foarte potrivitzi rolurilor - Anthony Hopkins, Benicio Del Toro, Hugo Weaving si minunata Emily Blunt. Filmul a incasat un Oscar pentru machiaje, unde intra si make-up-ul misto al omului lup. Mai nasol e cu CGI-ul, care pare fusharit, si cu scenariul, care a fost victima unor macelariri de studio pana la punctul la care rolul lui Max von Sydow de exemplu a fost eliminat cu totul. Din fericire m-am uitat la DVDul extended, care cica e mai coerent decat ce s-a dat in cinematografe.

Apare si Geraldine Chaplin in rolul unei tziganci de pe la noi care stie cum vine treaba asta cu omu-lup, caci pe la noi e o problema frecventa, de cand dacii au dezvoltat relatzii amoroase cu lupii. Filmul e un remake al similarului titlu din anii 40, care a fixat majoritatea cliseelor legate de cum sa te descurci ca om-lup, sau ca victima a sa. Povestea e bare minimum, n-are rost sa o repet aici dar vizual filmu e o splendoare.

Texas Chainsaw Massacre: The Beginning

Remakeul Texas Chainsaw Massacre din 2003 a lansat moda asta a remake-urilor dupa horroruri clasice. Sigur, au mai fost si altele in anii dinainte, dar ceva mai low-profile (gen 13 Ghosts). TCM 2003 a fost primul blockbuster adevarat al acestui soi de filme (Jessica Biel in maieu ud fiind unul din ingredientele cheie). Texas Chainsaw Massacre: The Beginning e un prequel la filmul respectiv, un fel de origin story.

 

Prequelul beneficiaza de acelasi stil cromatic hepatic care mi-a placut foarte mult in prima parte si de aceiasi actori in rolurile negative – pana la un punct pare sa fie o replica la Devil’s Rejects, incercand sa confere oarecare umanitate personajelor negative si sa explice de ce sarmanii retard rednecks au ajuns in halu in care au ajuns. Conteaza si scenariul scriitorului David Schow, cu dialoguri ceva mai bogate decat se obisnuieste in filmele de gen. Cam dupa o treime promitzatoare insa, antieroii eshueaza in a deveni simpatici si filmul merge pe fagashul standard – niste tineri incap pe mana canibalilor si sfarsesc mutilatzi cu drujba pana la ultimul (caci altfel n-ar fi fost prequel, si politzia ar fi intervenit pana la filmul din 2003). Efecte speciale foarte sangeroase.

Texas Chainsaw

Daca precedentul era un prequel la remake, Texas Chainsaw (fara Massacre!) e un sequel al filmului original din anii 70, creca al 4-lea la numar. Paradoxal, nici unul din cele 4 sequeluri nu are vreo legatura cu celelalte, fiecare a facut ce a vrut in franciza asta. Asadar in filmu asta se ignora absolut tot ce s-a mai facut in restul filmelor (inclusiv in remakeuri).

Avem o gagica superbunoaca (a aparut si prin True Detective) care afla ca a fost adoptata si de fapt e verishoara lui Leatherface, canibalul retardat caruia ii place sa alerge pe shosea cu drujba fumeganda. Fata mosteneste casa familiei, iar cand o ia in primire il gaseste in beci pe varu Leatherface ungandu-si drujba. O vreme se fugaresc ei, dar cand incep sa intervina niste oameni rai care vor sa-i vina de hac lui Leatherface, realizeaza ca pana la urma familia e familie si sangele apa nu se face, asa ca incepe sa prinda drag de oribilul inamic (o alta tentativa esuata de a aplica tactica din Devil’s Rejects).

Sunt doua mari probleme cu filmu asta: 1. Nu stiu de unde a mostenit eroina ditamai vila, ca in toate filmele astea familia de canibali e saraca lipita. 2. Careva dintre scenaristi sta rau de tot cu aritmetica – daca actziunea din filmul original se petrecea in 70, in zilele noastre gagica (care era bebelush atunci) ar trebui sa fie trecuta de 40 de ani, insa are cam 20; iar Leatherface, care era marishor bine atunci, ar trebui sa aiba in filmul asta 60-70 de ani, insa e la fel de sprinten ca pe vremuri. O vreme am crezut ca povestea se petrece prin anii 90, dar apare si un Iphone care pozitioneaza filmul destul de clar in vremurile noastre.

The Uninvited

Remake ambitzios si cu identitate puternica, destul de diferit de originalul din care s-a inspirat, sh-anume coreeanul destul de recent Tale of Two Sisters (al gagiului cu I Saw the Devil).

Emily Browning joaca acelasi rol ca in Sucker Punch, al unei fetitze ajunsa la casa de nebuni dupa ce a murit maica-sa. Intoarsa acasa, afla ca taica-su e pe cale sa se marite cu sora medicala care a avut grija de ma-sa si care s-ar putea sa-i fi cauzat acesteia moartea ca sa se infiltreze in familie.

Filmul are ceva din recentul Stoker, in special aura hitchcockiana, stradania de a surprinde cu twisturi nu tocmai surprinzatoare, dar e mai slabutz si mult mai putzin stilat. E destul de entertaining si are meritul de a devia mult fata de materialul original, pe care ma temeam ca o sa-l replice cu altzi actori.

Don't Be Afraid of the Dark

Basm horror pt copii, foarte dragutz in felul lui, produs de Guillermo del Toro si regizat de un autor BD, debutant in cinema. E remake dupa un obscur film de televiziune din anii 70, care a fost difuzat pe post de film pentru copii dar a traumatizat o generatzie intreaga.

O fetitza traieste cu familia intr-un casoi gotic si e bantuita de niste spiridusi cu fetze de shobolani care se hranesc cu dintzi de copii, fiind versiunile originale ale mitului cu Zana Maselutza.

Filmul are multe in comun cu Pan's Labyrinth (la randul sau influentzat de versiunea originala a acestui film, din anii 70) si contzine o serie de referintze misto la Alice in Tzara Minunilor si la proza lui Arthur Machen care a scris destul de mult in genul acesta de basm intunecat cu tushe oculte. Momentele horror sunt cateva sperieturi benigne, filmul fiind menit sa sperie de moarte mai degraba copii decat adultzi. Creca la copii functzioneaza, as fi curios cum ar reactziona nepoata-mea daca l-ar vedea.

In rolurile principale (parintzii fetitzei) sunt Guy Pearce si Katie Holmes.