Filmele vorbite pe la spate: Septembrie/Octombrie 2014

Filmele musai

Keeper of Lost Causes

De ceva ani incoace (posibil de la trilogia Millennium) nordicii domina categoric zona policier, atat in literatura cat si in cinema. Probabil din cauza ca americanii incepusera la un momendat sa izoleze genul asta in televiziune, in timp ce filmul politzist de cinema s-a transformat in alergaturi cu Bruce Willis ori in ciberinvestigatzii rezolvate prin cautari pe Google si spart de poarole.

Filmu asta danez e un policier old-school necomplicat dar sofisticat in detalii, cu personaje puternice si pline de caracter. Eroii sunt un politzist danez alcoolic (cu alura de Constantine) si secretarul sau imigrant turc, transferatzi in departamentul „cauzelor pierdute” – cazuri prafuite ramase in aer din ultimii 20 de ani.

In timp ce scotocesc ei prin dosare incep sa extrapoleze pe seama lucrurilor gasite pe-acolo si sa gaseasca erori procedurale care ar putea sta la baza redeschiderii unor dosare. Filmul prezinta un astfel de caz  despre o femeie disparuta de sub ochii fratelui ei autist. Nimic nu e spectaculos legat de cazul in sine, ci de felul in care e alcatuit filmul in ansamblu, suspansul, personajele cu personalitate etc.

S-a anuntzat ca, dupa modelul Millennium, vor urma si alte filme cu cei doi protagonisti.

 Rabies

Cuplul jidovean Keshales/Papushado a facut in cinema-ul de la ei de-acasa o mica revolutzie cu acest film, promovat drept primul horror din istoria Israelului (acu vreo 4 ani), o tzara unde absentza genului are oarecare explicatzii sociologice (care la noi nu se aplica, la noi fiind vorba doar de lene si ignorantza). Anul trecut au revenit cu un alt success, Big Bad Wolves, despre care am povestit cu ocazia TIFFului. Desi ala era mai cool'n'sleek ca valori de productzie, Rabies mi-a cazut mai simpatic, fiind mai smeker, mai imprevizibil si cu actritze din alea cum imi plac mie, cu nasul mare si ochi albastri. 

Dupa titlu, am crezut ca e un film cu zombie. Dupa primele 10 minute, cu o padure in care se ratacesc doua lesbiene, doi cocalari, doi politzisti, un padurar si o gagica fugarita de un psihopat, am crezut ca va fi un slasher standard.

Psihopatul insa adoarme undeva la inceputul filmului, iar restul personajelor se omoara intre ele din motive absurde, accidentale sau coincidentale. Filmul e un puternic comentariu social la adresa naturii violentzei din Israel, un fel de turbare (de aici titlul filmului) alimentata de paranoia si coincidentze prost interpretate care escaladeaza in conflict si pofta de sange. Scenariul filmului e cam haotic, insa ilustreaza perfect ideea de violence breeds violence intr-o maniera lipsita de considerente logice.

O chestie comuna cu celelalt film al lor, si care pare sa devina marca artistica a autorilor, e caracterizarea puternica a personajelor, chiar si a celor irelevante povestii, prin exces de dialoguri fara legatura cu firul narativ principal. Treaba poate apare drept plicticoasa amatorului de horror standard, dar da o tusha tarantinoeasca acestor filme (poate asta e si motivul pentru care Tarantino ii promoveaza intens pe baietzii astia).

Abraham Lincoln Vampire Hunter

Ca tot suntem in campanie electorala, avem aici o mostra despre cum isi vad americanii presedintzii. Personal m-as bucura sa o vad pe Macovei intr-un film de genul asta. Chiar mai mult decat sa o vad presedinte.

Filmul e realizat de rusul Timbur Bekmambetov (Wanted, Night Watch) dupa un roman al lui Seth Grahame Smith, inventatorul genului mash-up (remix de literatura horror si literatura istorica sau din domeniul public). Grahame Smith a mai avut o tentativa de a se face auzit in cinema prin scenariul la Dark Shadows al lui Tim Burton. Anul viitor o sa iasa si ecranizarea romanului sau de capatai, Pride and Prejudice and Zombies (remix intre textul original al lui Jane Austen si scene cu zombie).

Filmul arata neasteptat de bine si spectaculos in 3D, regizorul rus avand deja o reputatzie cu filmele sale rusesti cu vampiri (Night Watch/Day Watch). Povestea ne releva faptul ca sclavia din statele sudiste era o perdea pentru trafic de carne vie pentru vampirii care populau pe atunci Louisiana. Lincoln intra intr-o societate secreta, un fel de DNA anti-vampirism, dar realizeaza curand ca batalia trebuie sa se dea inainte de orice la nivel politic. Asa se face ca incepe la ei razboiul de secesiune, in care sudistii aveau de partea lor vampiri cu puteri supranaturale, care nu pot fi opritzi decat cu gloantze de argint pe care Lincoln incearca sa le livreze cu ajutorul unui tren special (pe care il si conduce, pentru ca nu-i placea sa lase lucrurile in seama altora). Asta da presedinte-jucator.

Guardians of the Galaxy

Dupa ce filmele bazate pe benzi desenate Marvel s-au dezvoltat intr-un fel de serial de cinema cam repetitiv cu 5-6 episoade pe sezon, filmul asta e o proaspata gura de aer, desi nu e complet deconectat de universul Avengers. Personajul comun e The Collector, jucat de Benicio del Toro, care a mai aparut scurt si in Thor. Alt element comun sunt The Infinity Stones, artefacte magice care au mai servit drept miza in Thor, The Avengers si Captain America.

Guardians of the Galaxy e facut de James Gunn, un alumni Troma (casa de productzie specializata in anii 80 pe horror umoristic de buget ultra-redus, de unde vin si creatorii South Park). Asta inseamna ca avem mai mult umor decat in celelalte ecranizari Marvel dar si, desi nu parea ca ar mai fi loc, mai multe efecte speciale. Probabil filmul a fost facut cu gandul la Oscarurile pentru FX de anu viitor, caci autorii se straduie sa armonizeze intr-un asalt vizual placut ochiului tot ce se poate in materie de efecte speciale: machiaje, prostetice, CGI la scara masiva, cascadorie spectaculoasa.

Povestea nu depaseste in complexitate standardele Marvel – avem o gasca de piratzi spatziali care tre sa puna mana pe un artefact magic vanat de fortze dictatoriale ori interese mercantile. Calitatzile scenariului stau in dialog, in umor, in modul de utilizare a actorilor: Vin Diesel are o singura replica in tot filmul (presupun ca a fost folosit pentru motion capture, altfel nu intzeleg de ce apare pe afish). Bradley Cooper joaca un raton isteric (deci acelasi rol pe care il are in cam toate filmele, dar aici ascuns in spatele CGIului). Mai sunt niste gagici colorate care se stiu bate (Zoe Saldana din Avatar/Star Trek) si un wrestler dobitoc care interpreteaza literal metaforele. Oarecum inexplicabil, in rolul principal e un anonim care n-are prea multe de facut.

Ma intreb ce pazeste DC Comics, e clar ca cei de la Marvel au luat cu asalt cinematografia desi pana la un punct cele doua companii mergeau cot la cot, iar DC pareau sa aiba un avantaj din inovatzia cu „supereroii realisti” (Batmanurile lui Nolan, Watchmen). Pana la urma insa se pare ca lumea nu se satura niciodata de zgomot si culoare, iar in acest sens Guardians of the Galaxy e un festin, bine condimentat cu umor.

Filmele contra plictiselii

In a World...

Debut foarte simpatic al unei gagici pe nume Lake Bell care in acest film e actritza, scenarista, regizoare si producatoare. O mai vazusem in horrorul mumblecore Black Rock, insa filmu asta e de o cu totul alta factura – are ceva din spiritul boem al lui Frances Ha, dar spre deosebire de ala are si un rost, si o intriga, si o eroina simpatica.

Filmul e despre o subindustrie media de nisha, cea a voice-over-ului (inregistrari de voci pentru reclame, audiobooks sau trailere la filme), zona in care sfarsesc majoritatea actorilor ratatzi. Acu vreo 5 ani a murit Don LaFontaine, vocea folosita pe majoritatea trailerelor de la Hollywood, iar in urma sa a ramas un mare loc gol si o batalie pe contractele de la Hollywood. LaFontaine a inventat introul de tip “In a world where… blablabla.”, de unde vine si titlul acestui film. Creca tot datorita lui s-au infiintzat si premiile Golden Trailer care se acorda celor mai bune trailere si postere de filme.

Protagonista e o ambitzioasa care isi antreneaza zilnic vocea pentru a prinde genu asta de joburi, insa se pare ca industria e extrem de misogina - vocile de pe trailere sunt aproape exclusiv masculine, femeile abia daca sunt acceptate in reclame la tampoane si detergentzi. Asta o indarjeste si mai tare, mai ales dupa ce apar zvonuri despre lansarea unei serii fantasy feministe despre un trib de amazoane conduse de Cameron Diaz.

Cold in July

Joe Lansdale fiind unul din scriitorii mei preferati, aveam asteptari destul de mari de la aceasta ecranizare dupa un roman al sau, in regia unui tanar pe val in cinemaul horror pe nume Jim Mickle (remakeul We are what we are, Stake Land). E oarecum surprinzator ca exista doar doua lung-metraje facute dupa cartile lui Lansdale, desi acesta scrie intr-un ritm dement si uneori pare sa le scrie special pentru Hollywood (se pare insa ca in viitorul apropiat vor urma si altele – s-a anuntzat deja The Thicket cu Peter Dinklage, si cica mai e unul mai home-made, Christmas of the Dead). 

Cei care se asteapta la ceva absurd si hilar in spiritul lui Bubba Ho-tep (prima ecranizare dupa Lansdale), o sa fie probabil dezamagiti, insa o buna parte din opera autorului e constituita din romane detectivesti ceva mai sobre si fara elemente supranaturale. Cold in July din directzia aia vine, asa ca horrorul e prezent aici doar in cateva impuscaturi mai brutale, iar umorul e destul de discret. Filmul reuseste sa capteze spiritual dixie-noir al prozei, cu personaje rurale sudiste ce ofteaza de la nostalgii secesioniste, vorbesc funny si scot pushca imediat ce se enerveaza.

Aici protagonistul e Dexter din serialul Dexter, cu o freza si o mustatza oribile, stresat ca a trebuit sa impuste in legitima aparare un individ care-i intrase in casa. Stresul e suplimentat de faptul ca tatal victimei (Sam Shepard) da tarcoale gospodariei si pare sa aiba planuri de razbunare. De aici incepe un shirag de twisturi de care depinde foarte mult calitatea literaturii crime fiction din zilele noastre, si in acest sens Joe Lansdale e cam tata lor. Din pacate spre final ideile saracesc si povestea se incheie intr-o baie de sange, o metoda recurenta pe care autorul o aplica cand nu stie cum sa termine o carte mishto.

Keyhole

Regizorul canadian Guy Maddin e un auteur artsy fartsy, regizor de instalatzii, teatru si film suprarealist care a avut treaba si pe la TIFF acu vreo 10 ani daca ma tzine memoria. Ca si in cazul altor autori pretziosi din aceeasi tagma (gen Matthew Barney) lung metrajele sale sunt rare si atent analizate de cultul fanilor ce ii urmaresc obsesiv cariera. In schimb a facut sute de scurt metraje, inclusiv un proiect semi-bashinos de remakeuri dupa filme neterminate din epoca filmului mut.  Filmele sale sunt in general alb-negru, onirice si incomprehensibile, tributare lui Bunuel si acolitzilor sai. Keyhole nu face exceptzie, dar pare cel mai accesibil film al sau.

Daca filmul cu fantome a consacrat retzeta conform careia unul sau mai multe personaje principale realizeaza la sfarsit ca sunt moarte, asta e un film in care de la bun inceput avem o casa bantuita de fantome, dintre care unele realizeaza spre final ca sunt vii. Asta e un twist dragutz, care potentzeaza emotzional unele scene. Fantomele care bantuie casa sunt macinate de o combinatzie de tristetze si amnezie precum aia pe care o simtzi uneori cand ai un vis de superkkt, dar nu suficient de oribil incat sa se califice drept coshmar.

Avem un mosh in putza goala, legat in lantzuri de patul Isabellei Rossellini (colaboratoare regulata a regizorului), avem o fata inecata care tot vrea sa faca baie, avem un protagonist pe nume Ulise cu care nevasta refuza sa vorbeasca altfel decat prin gaura cheii, avem un gangster captiv intr-o eterna scena de sex cu o servitoare condamnata sa stea in patru labe pentru eternitate.

Estetica filmului e intens onirica, insa e afectata de faptul ca filmul e alb negru. Visele in general sunt color - ale mele cel putzin sunt mai aproape de cele din Twin Peaks, am o obsesie pentru perdele probabil pentru ca stau cu ele mereu trase. In schimb notziunea de "alb negru" e de data relativ recenta, introdusa odata cu inventarea fotografiei. Inainte de asta, realitatea si inchipuirea omului au fost dintotdeauna color, ceea ce face ca oniricul asta alb-negru sa fie cam fake.

Noah

E bizar faptul ca filmu asta a fost facut acum, cand creatzionismul e ciomagit oriunde e vazut si cultura occidentala duce o campanie sustzinuta de starpire a sentimentului religios. Nu mai e la fel de bizar daca te uitzi ca filmul e facut de Darren Aronofsky, la care misticismul delirant si mantuirea au fost mereu in prim plan (in special in Pi si Fountain, dar intr-un fel mai subtil si in celelalte filme ale sale). 

Filmul spune povestea biblica a lui Noe, intr-un fel care lasa impresia ca Biblia ar fi fost scrisa de Tolkien. Avem un fel de ingeri de piatra care il ajuta pe vegetarianul Noe sa-si construiasca yachtu post-apocaliptic cu care salveaza dobitoace amenintzate de abuzurile unor capitalisti carnivori. De fapt nici nu-s asa sigur ca Noe e vegetarian, ca la un momendat pare reticent si la a culege o floricica, dar bunicu-sau jucat de Anthony Hopkins are o slabiciune pentru fragutze asa ca ma bazez pe indiciul asta. Altfel nu-mi inchipui ce putea sa manance.

Inamicul lui Noe, un descedent al lui Cain jucat de Ray Winstone, propovaduieste individualismul si autosuficientza sfidatoare la adresa Creatorului, si revendica drepturi fundamentale ale omului, precum cel de a manca carne si de a-tzi ucide semenii. Desi Dumnezeu nu i-o zice direct, Noe actzioneaza cam ca Monica Macovei si vrea sa aplice justitzia divina pana la capat, omorandu-si chiar si proprii urmasi, spre supararea nevestei sale jucate de minunata Jennifer Connelly.

Mai sunt unii care se plang ca filmul nu respecta adevarul istoric, ca nu apar nici negri, nici chinezi in poveste. Sincer, io cred ca nici evrei nu apar, personajele fiind, cum ziceam, preluate din Middle Earth unde nici acolo nu prea erau chinezi.

 Filth

Scotzianul Irvine Welsh devenise prin cercurile in care ma invarteam in anii 90 un fel de superstar in urma ecranizarii lui Trainspotting, iar ulterior Poliromul i-a tradus o gramada de cartzi care i-au propulsat popularitatea, inclusiv aceasta Filth. Tzin minte ca principala smekerie a romanului respectiv era ca era partzial povestit din perspectiva unei tenii care traia in matzele personajului principal, un militzian scotzian divortzat, misogin, corupt, drogat etc. Ma tot intrebam pe atunci oare cum s-ar putea ecraniza asa ceva. 

Ei bine treaba e foarte simpla, in film nu avem nici o tenie (decat un tablou cu o tenie, bagat asa referentzial, sa nu se planga lumea ca n-are legatura filmu cu cartea). Mai e o modificare majora si in poanta de final a filmului, dar ala e spoiler.

Eroul e cat de cat similar celui din carte (parca nu la fel de decazut, totusi) si e jucat de James McAvoy, altfel obisnuit sa joace roluri mai politicoase. Personajul sau e o scarnavie de bugetar cu accent puternic scotzian care isi santajeaza colegii in sperantza de a dobandi o promovare. Intre timp omu se preface ca lucreaza, se drogheaza, merge la curve si se comporta extrem de bipolar, ceea ce combinat cu unele scene trippy face filmul sa semene cu ecranizarile dupa Hunter Thompson (Fear and Loathing in Las Vegas, Rum Diary). Banuiesc ca intentzia regizorului a fost sa il faca sa semene cu Trainspotting, ceea ce nu ii prea iese.

Filmul e cam ca si personajul sau, cam bipolar intre scene plicticoase cu cinism decadent si scene de violentza neasteptata. Creca tenia aia dadea tot farmecul cartzii, si fara ea filmul nu se prea distinge prin nimic.

Sherlock Holmes : A Game of Shadows

Desi am fost incantat la primele anuntzuri cum ca Guy Ritchie avea de gand sa-l relanseze pe Sherlock Holmes intr-o forma proaspata, beneficiind si de superstaruri ca Robert Downey Jr.+Jude Law, dupa ce am vazut cele doua filme nu ma pot abtzine sa observ ca ambele sunt mai slabe decat serialele care au pornit cu aceeasi idee (serialul BBC cu Cumberbatch/Freeman si de ala american cu Lucy Liu). O fi inca un simptom al noului trend prin care serialele devin mai cool decat filmele.

Primul dintre Sherlock-urile lui Guy Ritchie a avut ceva proaspat, unele elemente steampunk, putzin ocultism light, insa aceasta continuare arata ca un Die Hard filmat in secolul XIX. Sherlock Holmes n-a fost niciodata action hero, ori in filmul asta caftelile, urmaririle si exploziile sunt dominante pana la punctul la care suspectez implicarea lui Michael Bay. Povestea incearca sa pluseze fatza de primul film adaugandu-l pe Profesorul Moriarty ca un academician ce conspira la lansarea primului razboi mondial, si pe Noomi Rapace (fata cu tatuaju cu dragon) in rolul unei tziganci care detzine informatzii ce ar putea opri razboiul (nu mi se pare ok sa pui actori suedezi in roluri de tzigani). Mai apare si Mycroft Holmes jucat cu bonomie de Stephen Fry.

Din pacate noile ingrediente contribuie doar la miza povestii, nu si la calitatea filmului. Rezolvarea mizei se bazeaza acelasi stil Marvel ca in primul film. Nu m-ar mira sa aflam in urmatorul film al seriei ca Sherlock Holmes era de fapt tata lui Iron Man.

No One Lives

Asta e filmul care a pus capat carierei la Hollywood a japonezului Ryuhei Kitamura, desi ecranizarea sa dupa Clive Barker (Midnight Meat Train) n-a fost deloc rea. Despre filmu asta insa umbla vorba ca a fost retras din cinematografe dupa doar cateva proiectzii.

Principalul necaz e ca filmu e complet lipsit de repere morale, de notziunile fundamentale (fie ele si mai blurry) de bine si de rau. Aici e vorba doar de personaje negative care se macelaresc intre ele in timp ce spectatorul lipsit de simpatie si empatie se scarpina in cap. Personajele principale sunt un grup de criminali psihopatzi care il rapesc pe unu care se dovedeste a fi si mai criminal si mai psihopat decat ei, iar in tot restu filmului astia se macelaresc unii pe altzii in cele mai violently over the top feluri cu putintza. Violentza grafica a filmului e extrema pana la ridicol, desi toata lumea joaca straight face si nimeni nu da semne ca ar avea simtzul umorului. Regizorul in nici un caz.

Daca dialogurile oribile m-au ispitit sa bag filmu in categoria "de kkt", cred totusi ca amatorii de horror vor aprecia unele gaguri brutale asiatice care parca devin chiar mai grotesti cand sunt importate intr-un film de kkt american.