Filmele vorbite pe la spate - Ianuarie 2009

Filme musai

Am inceput anul cu 2 revizionari nostalgice ale unor filme musai de vazut:

• Hudsucker Proxy, primul meu contact cu filmele fratilor Coen, vazut la ProTV in noaptea de anu nou acu mai bine de 10 ani, cam cand aparuse si Big Lebowsky prin cinematografe. A ramas unul din preferatele mele de la fratzi si e unic in repertoriul lor, cu atmosfera aia de basm corporatist, dialogurile mitraliate, Paul Newman si geniala scena in care naratorul filmului intervine sa il opreasca pe personajul negativ de la a-i pune betze in roate eroului jucat de Tim Robbins. Filmul e despre Tim Robbins care termina ASE-ul si e angajat de Paul Newman pe post de manager fraier ca sa distruga cota de piatza a unei companii multinationale. Dar cand nimenea nu se astepta, Robbins inventeaza un cerc de invartit pe burta care rupe gura targului, inventzie care il ridica pe cele mai inalte culmi, ale bizznisului de unde e tras in jos si tarat in mocirla de acuzatzia ca ar fi plagiat ideea de la un liftier.
• Mars Attacks e nu chiar primul, dar cred ca e al treilea (dupa Batman si Ed Scissorhands) film al lui Tim Burton pe care l-am vazut, tot demult tare, la cinema si la data respectiva m-a enervat la culme ca mi s-a parut un film penibil si nu intelegeam ce anume i-a convins pe Jack Nicholson, Glen Close, Annette Benning, Natalie Portman, Pierce Brosnan, Sarah Jessica Parker, Michael Fox, Jack Black si altzii ca ei sa joace in asa o porcarie, ba Jack Nicholson mai are si doua roluri: de presedinte al SUA si de Gigi Becali vegan (din Vegas, nu vegetarian). Au mai trecut ceva ani pana sa vad filmul Ed Wood si sa pricep ce a insemnat Mars Attacks pt Tim Burton. De atunci si pana azi am devenit mult mai destept, dupa cum se poate observa pe acest blog. Cine a vazut recent Mars Attacks si are aceeasi opinie pe care am avut-o eu acu 12-13 ani, sa-mi dea un e-mail si ii explic, ca sa-l scutesc de umilintza de a se face de ras in public sustzinand ca e un film prost cu efecte speciale nasoale.
  

JCVD putea fi un film genial dar n-a fost sa fie, in principiu din cauza regizorului care a infiltrat ceva comedie intr-un film care trebuia sa fie drama, despre viatza artistului care a fost si este Jean Claude Van Damme. Nu e la misto, asta trebuia sa fie pt Van Damme ce a fost The Wrestler pentru Mickey Rourke sau Unforgiven pentru Eastwood. Van Damme isi joaca propriul rol partial autobiografic, al unui actor belgian care a cunoscut succesul la Hollywood dupa care femeile si drogurile l-au bagat in mocirla si i-au distrus cariera. Mi s-a rupt sufletul in doua de mila lui Van Damme vazand filmu asta, in special cand actorul se angajeaza intr-un monolog hamletian de vro 5 minute in care isi povesteste viatza si nazuintzele direct in camera, aparent fara nici o legatura cu restul filmului. Povestea e despre cum Van Damme se intoarce cu coada intre picioare in Belgia dupa ce a pierdut custodia copilului si un contract gras (furat de Steven Seagal care il sapa cu orice ocazie). Vai de capu lui, Van Damme se duce la un oficiu postal sa trimita un mandat postal la avocatul sau. Acolo e luat prizonier de niste cacanari care il umilesc si il fac sa-si rememoreze viatza intr-o serie de flashbackuri geniale. Din pacate filmul e tras in jos de stradania regizorului de a crea unele situatzii comice (printr-un soundtrack mai jovial decat era cazul) si de lipsa completa a suspansului in criza situatziei (datorata in principiu actorilor secundari de kkt care nu se ridica la nivelul prestatziei lui Van Damme). Putea fi mult mai tare decat e, dar oricum gasesc ca e un film unic si de asta e musai de vazut.

Elegy e un film de dragoste cumplit de deprimant care mi-a infipt in minte ideea de care nu mai pot sa scap, si anume ca ma indrept spre varsta oribila de 40 de ani. Filmul a fost unul din favoritzii Ursului de Aur de la Berlin, in regia unei gagici spanioloaice, Isabel Coixet, si bazat pe romanul unui autor care da tarcoale Nobelului, Philip Roth. Nu stiu de ce filmul se numeste Elegy, titlul original al romanului fiind mult mai puternic: The Dying Animal. Animalu asta muribund e un profesor universitar jucat de Ben Kingsley care se da la studentele sale dar numai dupa afisarea notelor de la examen, sa nu poata fi acuzat de hartzuire sexuala. Tactica prin care isi agatza victimele este sa organizeze un chef cu studentzii la afisarea notelor. Victima sa este Penelope Cruz, o gagica naiva de 20 de ani care pune botul si ii satisface dorintzele de animal muribund lui Ben Kingsley care are vro 60. Relatzia dintre cei 2 se duce pe rapa in mod romantic, sub ochii unor personaje secundare foarte misto, dintre care iese in evidentza Dennis Hopper, coleg de catedra si poet premiat cu Pulitzer, versat in relatzii amoroase cu studente. Filmul se termina mai oribil decat clasicul film Love Story, cu tragedii din cele mai nasoale (inmormantari, cancer etc.) care confirma ideea ca tzara arde cand babele se piaptana si ca nu e bine sa te dai la studente cand te cauta moartea pe-acasa. Desi poate fi catalogat drept film de dragoste, nu e o romantza de aia sexy cu Keanu Reeves sau Hugh Jackman, ci e un film cumplit de deprimant despre imbatranire.

Filme contra plictiselii

The Wackness. S-a nimerit sa vad 3 filme cu Ben Kingsley in aceeasi saptamana (Elegy, Transsiberian si asta), un om care a fost capabil sa treaca de la roluri de Oscar la filme facute de Uwe Boll si inapoi. In The Wackness, creca e prima data cand il vad pe Kingsley cu par in cap. A si fost nominalizat pe www.shadowsonthewall.co.uk la freza anului (castigat de Brad Pitt in Burn After Reading). Motivu pt care am tinut sa vad filmul e regizorul, care a mai facut si All the Boys Love Mandy Lane, un teen horror care m-a impresionat acu vreo 3 luni si care i-a deschis regizorului Jonathan Levine portile Hollywoodului (si accesul la actori ca Ben Kingsley). Din pacate The Wackness nu e la fel de cool (si nici horror), dar e oricum bine facut. Incepe ca Good Will Hunting (regizorul e influentzat clar de Van Sant), cu Kingsley jucand rolul unui psiholog care il ajuta pe un tanar liceean sa treaca peste umilintza de a nu fi facut sex niciodata (except for one time, which doesn't count). Dupa care ne prindem ca relatzia intre psiholog si tanar e una echitabila, adica si Kingsley apeleaza la serviciile tanarului, cumparand marijuana ca sa treaca peste propria frustrare de a fi insurat cu o femeie care nu-l suporta. Si uite asa filmul incepe sa prezinte mersul in paralel a doua relatzii, una la inceput de drum (tanarul doper+fiica lui Kingsley) si una la capat de drum (Kingsley si nevasta-sa). Ceea ce au in comun aceste relatzii e ca ambele se duc pe apa sambetei din pricina ca oamenii au devenit individualisti si de kkt, asa ca pana la urma Kingsley ajunge sa vanda marijuana si sa agatze adolescente cu ajutorul pacientului sau liceean. Un film misto pe tema relatziilor, il bag in aceeasi categorie cu Closer, American Beauty si mai nou Revolutionary Road, dar care m-a enervat prin soundtrackul hip hop cam in contratimp cu temele pseudoromantice ale filmului.

Quarantine e remakeul american aproape identic al horrorului first person Rec, produs de spanioli anul trecut. In mod normal n-am rabdare sa ma uit la remakeuri shot-by-shot dar am profitat de cinematograful multiplex din Cluj, care a asigurat o experientza horror ca la carte, cu sunet excelent. Ba am si fost surprins sa gasesc in remake niste gaselnitze bine venite care imbunatatzesc experientza vizionarii, in special scena in care cameramanul omoara un zombie cu camera video pana i se umple obiectivul de sange. Pentru cine nu stie inca, Rec a fost revelatzia zombie a anului trecut, filmat dupa retzeta Blairwitch Project si furand pita lui Romero care a incercat ceva similar cu Diary of the Dead. Recomandat doar daca n-atzi vazut Rec sau daca mergetzi la multiplex cu niste gagici pe care vretzi sa le auzitzi urland. Preferabil sa luatzi bilete mai in fatza.

W e cel mai recent film al lui Oliver Stone, intr-o perioada in care numele marelui om s-a cam sters din memoria colectiva de pe urma unor nominalizari la Zmeura de Aur si a unor incursiuni in patriotismul american cu filmul World Trade Center pe care nu l-a vazut nici un om pe care sa-l si cunosc. Tot pe acolo se invarte si W, biografia recentului presedinte GW Bush, dar are doua mari plusuri: priceperea lui Stone de a face biografii populate cu finetzuri (adica The Doors) si actorul Josh Brolin care de la Grindhouse incoace e pe val (No Country for Old Men, Milk s.a.m.d.). Brolin reuseste o combinatzie de maimuatzearala si mimare a expresiei lui GW Bush care il face foarte simpatic iar Stone face o prezentare echilibrata a primului presedinte redneck al Americii. Ne arata si cat e de tampit, dar si cat e de onest si bine intentzionat, cu tot aparatul motivatzional din spatele vietzii lui: ambitzia de a nu sta in umbra lui Bush Sr. care se ia mereu de el, stradania onesta a unui om aflat mereu in cautarea unei metode de a se reinventa si de a se mantui de magariile impulsive pe care le face. Unele scene ni-l prezinta pe Bush ca pe un dobitoc, altele ca pe un patriot, unele ca pe un parvenit, altele ca pe un crestin sincer si idealist care nu intelege de ce nu merge totul cum si-ar dori si care are o idee foarte bruta si batuta in cuie despre ce e Binele si ce e Raul, chestie care ii face si Bine si Rau. Foarte misto si personajele secundare, oamenii din jurul lui Bush, desi-s jucatzi de actori care nu seamana mai deloc cu originalii. Pana la urma e o biografie politica a unui om despre care s-a vorbit prea mult, asa ca nu cred ca e musai de vazut, dar Brolin e excelent.