Unde-s doi puterea creste

Fell
vol.1
de Warren Ellis
cu grafica de Ben Templesmith

Fell e un veritabil proiect All-Stars, proiecte care de regula eshueaza din conflicte creative date de ambitziile celor doi co-autori, adica de orgoliile celor doua medii de comunicare - textul si imaginea. Din pacate si Fell a cunoscut o intrerupere brusca dupa acest unic volum, Warren Ellis fiind dealtfel cunoscut pentru prostul obicei de a lasa neterminate seriile BD mai lungi, ma mir ca si-a terminat Transmetropolitanul. Nu pot decat sa sper ca Fell va continua intr-o buna zi caci altfel acest prim volum, subintitulat The Feral City, e cel mult un teaser.

Fell e o serie de povesti politziste care imbina serialul Cracker cu filme politziste brutale (Seven, Hannibal) transpuse cu ajutorul graficii lui Ben Templesmith intr-o aura suprarealista, desi nu se intampla nimic supranatural in poveste.

Eroul povestii e detectivul Richard Fell care a fost transferat in ultradecadentul cartier Snowtown din pricina a doua acte de eroism, unul cu care toata lumea a fost de acord si unul cu care nu a fost nimeni de acord. Teoretic ramane pentru volumele viitoare ale seriei sa aflam motivele obscure ale transferarii detectivului Fell in acest fund de lume pictat absolut grotesc de grafica deosebita a lui Templesmith. Snowtown asta e cel de mai de kkt si oribil orash ever iar sectzia de politzie la care lucreaza Fell e usor ireala: sheful sectziei e un ipohondru care citeste Necronomiconul in ideea ca ultima sperantza in combaterea crimei e magia neagra, secretara e o isterica frustrata de a fi aflat ca sotzul sau era zoofil iar colegul de birou al lui Fell e un politzist cu picioarele amputate care a fost mutat la munca de birou in loc sa fie scos in pensie, din lipsa de personal. Fell gaseste refugiul in colectzia sa de fotografii sinistre si un jurnal personal scris pe post-ituri (folosite de grafician pe post de monolog) si e bantuit ocazional de imaginea unei calugaritze care are fatza lui Nixon.

Cazurile cu care se confrunta Fell sunt oribile iar rezolvarile vagi si relative. Voi da doar un exemplu - un alcoolic care nu mai poate bea din pricina ulcerului isi construieste un dispozitiv de facut clisme cu alcool. Cu asta creca am cam lamurit lumea: Ellis e unul din cei mai cinici autori din banda desenata moderna, Templesmith unul din cei mai grotesti graficieni iar alaturarea celor doi e curata amenintzare la adresa civilizatziei, poate de asta Fell a luat o pauza din publicare.

In concluzie, ma bucur sa citesc in sfarsit o lucrare solida de la Warren Ellis. E adevarat ca dintre clasicii britanici in viatza, Ellis e singurul de la care am citit doar ciurucuri (vezi articolele despre Nextwave si Black Gas) iar lucrarea sa de capatai, Transmetropolitan, am tot inceput-o si intrerupt-o in asteptarea editziei noi din 2009.

Observatzi ca sub autor am trecut de data aceasta si graficianul, desi de regula il ignor. Corectitudinea politica impune ca pe coperta benzilor desenate sa apara toata echipa in calitate de autori - scenaristul, graficianul, coloristul, ala care deseneaza bulelele de dialog etc. Abia pe pagina 1 se cuvine sa se detalieze cu ce s-a ocupat fiecare, ori lucrul asta mi se pare aiurea. Asta se trage de la nishte procese legate de drepturile de autor de pe vremuri. Acu 70-80 de ani nici macar nu apareau autorii pe coperta, doar brandul seriei sau editurii. Apoi, in anii 50 au inceput sa fie promovatzi graficienii, lasand in anonimat scenaristii. Apoi, in anii 70 au iesit la inaintare scenaristii lasand in umbra graficienii. Apoi s-au hotarat sa-i puna pe amandoi pe coperta si s-au enervat aia care deseneaza literele in bulelele cu dialoguri. Asa ca azi pe un volum BD vetzi gasi cam 6-7 autori pe coperta principala din care, de cele mai multe ori, doar unul conteaza - scribul - si ala e cel care apare si in articolele mele. De exemplu, tehnic vorbind, Watchmen e creatzia lui Alan Moore si Dave Gibbons. But hell, toata lumea stie ca e vorba de Watchmenul lui Alan Moore, punct.

Totusi, exista cazuri deosebite in care graficianul nu e un simplu executant ci adauga o dimensiune personala si un puls artistic fara de care povestea n-ar mai fi la fel. Ben Templesmith e unul din astia, cu stilul lui aparte de caricatura desenata peste pictura si colaj. Templesmith a explodat pe piatza cu grafica la 30 Days of Night si are propria serie de unic autor, de care v-am povestit acu 1 an - Wormwood: Gentleman Corpse.

- plusuri: o alaturare de talente imense, grafica minunata si dialoguri cinice british
- minusuri: exista un singur volum grupand primele 8 numere iar lucrarea a luat o pauza nedeterminata, povestile sunt cam scurte desi exista si un plot mai larg, ramas insa in aer
- recomandare: fanilor povestilor politziste brutale (Seven), eventual cu o doza de umor britanic negru (Cracker), celor care apreciaza grafica lui Templesmith

Cal McDonald, boozer, druggie, private dick

Criminal Macabre
vol 1: A Cal McDonald Mystery
vol 2: Last Train to Deadsville
vol 4: Two Red Eyes
vol5: My Demon Baby

de Steve Niles
cu grafica de Ben Templesmith (doar vol.1)

Cal McDonald e un fost politzist, ramas shomer datorita dependentzei de droguri, si care sufera de meteahna de a vedea oameni mortzi si a intra in conflicte cu fiintze supranaturale de la cusaturile realitatzii. In aventurile sale, Cal e insotzit de Molock (un fel de zombie sufletist) si, pana la un punct, de doua gagici rivale sub aspect sexual.

• In primul volum, eroul incearca sa puna capat unei conspiratzii organizate de zombie, varcolaci si vampiri care vor sa distruga omenirea cu un virus de ciuma bubonica adus din Moldova cu ajutorul puricilor (pe bune);
• In volumul doi, Last Train to Deadsville, eroul cade in mrejele unei succube care a supt sufletele si nu numai ale tuturor barbatzilor dintr-un satuc, lasand femeile vaduve, frustrate si revoltate;
• Volumul 3, Supernatural Freak Machine, nu a mai aparut din pricina unui conflict legal intre autor si publisher;
  
• In volumul patru, Two Red Eyes, eroul isi spune pe shleau opinia despre Romania: Nothing good ever came from that country. Contextul replicii e un conflict cu bampirul Nosferatu emigrat in California, dar oricum am ramas cu impresia ca autorul Steve Niles nu rateaza nici o ocazie de a face mishto de romani. Si am mai ras cand eroul dezintegreaza cadavrul unui vampir urinand pe el, dupa ce in prealabil bause doi litri de apa sfintzita.
• In volumul 5, My Demon Baby, Cal trebuie sa protejeze un bebelush care e Antichristul, atat impotriva bisericii care vrea sa-l distruga cu ajutorul unui cavaler templier zombie, cat si impotriva sectelor satanice care vor sa-l educe pe Antichrist in spirit....anticrestin. Cal vrea doar ca Antichristul sa poata creste mare in liniste si sa decida singur, la maturitate, calea pe care vrea sa o urmeze.
  

Seria BD CalMcDonald totalizeaza aceste 4 volume (+1 ramas nepublicat si unul in curs de publicare) si m-a atras prin grafica irezistibla a australianului Ben Templesmith (despre care am mai discutat la Fell si Wormwood: Gentleman Corpse). Din pacate pomenita grafica e prezenta doar in volumul 1, A Cal McDonald Mystery, in rest fiecare volum foloseste alt grafician - care nu se ridica nici unul la nivelul lui Templesmith, dar asigura totusi o diversitate placuta. Scriitorul Steve Niles si graficianul Ben Templesmith nu se afla la prima colaborare, de pe mainile lor a iesit mai cunoscuta serie 30 Days of Nights, ecranizata recent.

Am povestit la ocazii precedente despre cat de mult imi place grafica lui Templesmith, un fel de caricatura desenata peste pictura care duce la rezultate hiperatmosferice si in multe cazuri grotesti, ideale pentru o poveste noir horror cu personaje urate ca dracu, categorie in care se incadreaza cam toate titlurile pomenite din CV-ul sau. Comparand volumele Cal McDonald, primul cu desene de Templesmith, restul ba, devine evident de ce ziceam ca individul poate ridica enorm nivelul, inclusiv la nivel narativ, prin stilul graficii.

Despre Steve Niles in schimb n-am mai avut ocazia sa povestesc. E considerat un Stephen King al benzii desenate si nu numai (scrie si cartzi fara poze), a pus piciorul in pragul Hollywoodului cu 30 Days of Nights si e unul din cei mai prolifici autori de gen; dezavantajul ultimului aspect e ca nu are nici o lucrare mare care sa-l reprezinte, ci o gramada de ciurucuri care au fost partial colectionate curand in volumul The Steve Niles Omnibus si cateva serii de dimensiuni reduse (nici 20 de numere) precum pomenitele Cal McDonald si 30 Days of Nights*.

Legat de Hollywood, succesul 30 Days of Nights i-a asigurat oferte pentru inca 3 ecranizari, dintre care cea mai certa pare a fi chiar volumul 1 al lucrarii de care discutam aici, Criminal Macabre, aia cu puricii, ciuma si moldovenii care ar putea sa iasa foarte misto pe marele ecran si ar isca din nou scandaluri politice comparabile cu cele iscate de Borat.

Ce nu imi place la seria asta e ca am o vaga impresie ca autorul Steve Niles sta cam prost cu imaginatzia. Adica oricum ma uit, toate bucuriile pe care mi le-a adus seria Cal McDonald sunt aspectele estetice, un pic de umor si potentzialul cinematografic (noir) al lucrarii care ma face sa ma bucur pe dinainte, cum zic copiii.

In rest, cred ca e evident pentru toata lumea ca eroul McDonald e un palid epigon al lui John Constantine, cu care nu te pui. Constantine e un personaj imens al culturii populare, creat acu mai bine de 20 de ani si trecut prin mana celor mai importantzi autori BD ever, de la creatorul Alan Moore pana la Garth Ennis, Warren Ellis, Brian Azzarello si la o ocazie chiar Neil Gaiman. Ce are deosebit McDonald fatza de Constantine e faptul ca e american, se imbraca cu un jerseu de kkt, e brunet si e caracterizat mult mai superficial decat Constantine. De fapt, Cal McDonald seamana destul de mult cu modul in care Keanu Reeves l-a incarnat pe Constantine (la ani lumina de stilul original al personajului). Suspectez ca intr-o anumita masura ecranizarea lui Cal McDonald mizeaza si pe ecranizarea aniversara Constantine 2, prefigurata pt la anul.

- plusuri: elementele noir, horrorul grotesc, umorul, toate potentzate excelent la nivel grafic, indeosebi in volumul desenat de Templesmith
- minusuri: McDonald e o pastisha a lui Constantine, iar seria lui Niles e o versiune superficiala a seriei Hellblazer
- recomandare: fanilor Hellblazer indulgentzi si care nu se mai satura, celor care apreciaza un mix de Chandler cu vampiri si varcolaci, poate chiar fanilor Buffy desi povestile lui Niles sunt un pic cam brutale pentru spiritul dark-emo

*30 Days of Night e mai lunga, dar Steve Niles e autor doar pe primele 3 volume.

Nihilism estival

Wormwood: Gentleman Corpse

de Ben Templesmith

Cu sau fara Fantastic Four, nu ne putem asheza de-a curmezisul faptului ca benzile desenate sunt pe val datorita ecranizarilor de la Hollywood si nu numai. Pe urmele lui Mike Mignola (Hellboy), Alan Moore (V for Vendetta), Frank Miller (300, Sin City) ori Neil Gaiman (Mirrormask) calca si tanarul Ben Templesmith in incercarea de a-si vedea numele in randul autorilor de benzi desenate pt adulti ecranizate la Hollywood.

Filmele BD ale anului ce vine or sa fie Watchmenul lui Alan Moore (un nou festin vizual marca Zack Snyder - vezi 300, Dawn of the Dead), Hellboy 2 (din nou Del Torro, dupa Oscarul lui Pan sper ca filmul va capata atentzia pe care o merita) dar si 30 Days of Night al lui Templesmith, in regia lui David Slade (videoclipuri Stone Temple Pilots si filmul Hard Candy). Templesmith nu e tocmai din prima linie a autorilor BD dar mult nu mai are, marturie stau premiile din ultimul cincinal, colaborarea cu Warren Ellis pentru seria Fell si aceasta ecranizare care sta sa iasa. Recomand interviul de pe SuicideGirls.

Ca sa nu discutam in abstract, am zis sa citesc Wormwood - Gentleman Corpse, al aceluiasi autor. Nu sunt decat 8 numere, dar au o grafica fabuloasa si un umor sanatos (desi o mai ia pe aratura cu scarbosheniile). Personajul principal se recomanda singur: un vierme telepat care traieste in orbita cadavrului unui detectiv noir. Eroul rezolva cazuri misterioase cu ajutorul amicilor Trotsky (fantoma unui KGBist), Pendulum (un bodyguard barbos construit din rotitze dintzate) si Meduza (o prostituata care pazeste o poarta interdimensionala dintr-o buda). Evident ca nu viermele e cel care ramane pe retina, ci cadavrul pe care il foloseste drept vehicul, mare om de petreceri, fumator si beutor cu o pentagrama in frunte, cu un nihilism mai cumplit decat al lui Constantine, in sensul ca nu se da inapoi de la a-si sacrifica propriile organe pentru binele universului. Povestea e tot de prin Constantine, plus cate ceva din Hellboy, insa atmosfera si grafica sunt ireprosabile. Asa in mare, e vorba de un monstru care vinde oua de extraterestru pe post de Viagra, iar consumatorii mor de graviditate spontana si dau nastere unor alieni cu tentacule care sunt convocatzi sa deschida un portal lovecraftian. Urmeaza sa ma bag si in 30 Days of Nights, dar pana atunci... this is the SHIT! Sper ca pozele vorbesc de la sine.

Steve Niles, Brian Michael Bendis (cu grafica de Ashley Wood si Ben Templesmith): The Hellspawn

Am facut un rezumat al istoriei Spawn cu ocazia recenzarii spin-off-ului Spawn:Dark Ages, asa ca ma limitez aici la un scurt rezumat: e una din cele mai longevive benzi desenate indie (inceputa de creatorul sau Todd McFarlane acu 20 de ani, cu contributzii ocazionale de la autori celebri precum Neil Gaiman si Alan Moore). E atat de longeviva incat azi cu greu mai poate fi considerata indie, dar reprezinta oricum o mostra de succes al unui autor care si-a promovat singur opera pana la nivelul la care a ajuns un business corporatist, sub umbrela Image Comics (cam ce s-a intamplat si cu Walking Dead, gazduita de aceeasi editura), concurand astazi cot la cot cu productziile Marvel sau DC Comics. Din pacate nu si in plan cinematografic, unde Spawn a avut o singura ecranizare obscura in anii 90 (cu un soundtrack memorabil). Planurile de relansare in cinema au fost intarziate de tot felu de conflicte juridice de notorietate intre creatorul seriei si co-autorii sai.

Pe langa seria originala (aprox. 250 de numere), de-a lungul timpului s-au publicat o sumedenie de miniserii spin-off, iar eu am inceput sa le citesc pe alea, tocmai pt. ca erau scurte si ca sunt actualmente reeditate in niste conditzii grafice deosebite la pretzuri bune. Despre Spawn:Dark Ages am scris deja, iar aceasta The Hellspawn ar fi a doua, umpic mai subtzire (400 de pagini) dar in aceleasi conditzii grafice de exceptzie, care de data asta mai beneficiaza si de grafica a doi dintre graficienii cei mai inovatori ai industriei BD moderne - Ben Templesmith si Ashley Wood.

Din pacate, daca cu Spawn: Dark Ages m-am descurcat fara sa fi citit seria originala, cu The Hellspawn lucrurile nu mai stau la fel. La prima lectura nu am intzeles nimic. Asta nu e un spin-off cu personaje alternative/complementare, ci e un capitol al povestii originale, cu personaje al caror background e necesar ca sa pricepi despre ce naiba se discuta si la ce se refera cand se discuta. Am rasfoit putzin pe wikipedia istoria personajelor respective si am mai parcurs o data in fuga cartea, ceea ce a mai luminat din situatzie. Totusi e o idee foarte proasta sa citesti cartea asta fara sa ai habar de universul Spawn.

Pe de alta parte, lucrarea e net superioara lui Dark Ages. Grafica era misto si acolo, dar aici e foarte artsy, asigurata de doi dintre cei mai spectaculosi graficieni ai industriei (despre Templesmith am mai scris in legatura cu miniseriile Wormwood si Fell). Amandoi sunt specializatzi pe colaje de grafica digitala, pictura manuala si sketch combinate in aceeasi imagine, ceea ce poate da rezultate foarte creepy. Lucrarea are ceva si din stilul lui Arkham Asylum (Grant Morrison+Dave McKean), acelasi amestec de grafica abstract-grotesca si dialoguri criptice incarcate de referintze pretentzioase (nu la fel de pretentzioase ca la Morrison, totusi).

Povestea se petrece in timpuri actuale, fara aura de basm in care era imbracata povestea din Dark Ages. Dialogurile sunt cinice si dirty, seamana oarecum cu stilul lui Warren Ellis cu momente de umor tip Tarantino, datorate in mare parte lui Brian Michael Bendis, un autor pe care nu l-am prea citit dar intzeleg ca e la mare moda in zilele noastre. Steve Niles, care a contribuit si la Dark Ages, are si aici o parte importanta in stilul sau horror old-school ceva mai usor de urmarit decat cryptic-coolul lui Bendis.

Spawn e un antierou venit din Iad sa culeaga suflete ratacite de cremenali. Intors pe Pamant e nevoit sa ia contact cu vaduva sa, cu noul ei sotz, cu fostul shef si fostii amici. Diverse bazdaganii din Rai si din Iad vor sa-l distruga din diverse motive (care partzial mi-au scapat). Printre inamicii sai se numara Violator - un clown satanic care impinge oamenii la suicid, Hel - o curva din Iad care incearca sa-l convinga pe erou sa candideze la presedintzia Iadului, Billy - un pedofil pe care eroul l-a trimis in Iad mai demult (probabil in seria originala). E o carte destul de sangeroasa, care nu se preteaza copiilor - daca in Dark Ages aveam cel mul o tzatza si o decapitare medievala pe ici pe colo, aici avem heroinomani, pedofili, Ku Klux Klan, o gagica zombie gravida si parlamentari coruptzi, deci tot ce poate fi mai scarbos pe Pamant. Dialogul si grafica se complementeaza perfect in a crea o impresie nihilista neobisnuita pentru povestile cu supereroi. Asta e de fapt tactica cu care Spawn a reusit sa se impuna in mainstreamul BD al anilor 90.

Partea nasoala e aceeasi pe care o acuzam si in Dark Ages - e mult prea multa grafica si prea putzin text, ceea ce rezulta intr-o poveste generalmente simplista care se citeste foarte repede daca nu ai dezvoltat creierul vizual si nu stai sa lingereshti pe detaliile grafice.

- plusuri: grafica de exceptzie, cateva scene horror de real impact
- minusuri: o diluare puternica a scenariului, cu accent pe prezentarea grafica; nu e o idee buna sa intri in universul Spawn cu cartea asta caci nu e tocmai stand-alone ca poveste

- recomandare: fanilor Spawn, nu prea are sens sa fie citita de cineva nefamiliarizat cu aceasta mitologie

Din zori pana-n noapte si inapoi

24/7
antologie editata de Ivan Brandon

24/7 e o antologie BD in 2 volume nominalizata anul asta la premiile Eisner, categoria...antologie. E un proiect foarte interesant pornind de la o premisa banala. Rezultatul insa este asa si-asa, adica se putea mai mult.

Premisa banala e ca antologia e despre si cu ROBOTZI, extinzand o idee mai veche a lui Ivan Brandon, de pe vremea cand lucra la seria NYC Mech. 24/7 e un titlu care sugereaza ca e vorba de o societate in care nimeni nu doarme, totul functzioneaza. Bine, prost, dar functzioneaza. Un perpetuum mobile social, in care robotzii sunt doar un plot device care sa sustina premisa.

Majoritatea povestilor puteau fi despre oameni cu probleme, doar ca au un twist legat de faptul ca-s cu robotzi. De exemplu, o tipa foloseste pe post de metoda contraceptiva un firewall. Un tip cu Alzheimer iese zilnic pe o banca cu o discheta cu amintirile din copilarie. Un manager corporatist traieste intr-o bucla infinita in care fiecare zi e identica cu cea de dinainte. Un individ traieste cu un unicul scop in viatza de a manca bani, la propriu. Un robot vrea sa lupte impotriva sistemului fara sa-si dea seama ca face parte din sistem. Unui individ ii da gagica papucii pentru un model nou de boyfriend, cu penis upgradabil. Un suicide bomber ii da unui trecator telecomanda ce declanseaza bomba si il roaga sa apese butonul cand va fi suficient de departe de locul exploziei incat sa nu-i mai pese. Este si una SF misto, povestita la persoana I de catre un dispozitiv revoltat impotriva calculatorului care il controleaza, dupa ce realizeaza ca munceste pentru altzii si ca cheia supravietzuirii e sa "elimini variabilele din ecuatzie", ca sa citez un fost prieten. Printre favoritele mele e una cu un robot construit din bucatzi luate din parintzii sai si care, pentru a-si urma visul de a deveni balerin, e nevoit sa renuntze tocmai la bucatzile mostenite de la parintzi. Mai sunt si din astea cu mesaj politic despre razboiul din Irak sau despre razboaie in general.

Antologia e editata pentru Image Comics de un anume Ivan Brandon care si-a adunat totzi prietenii in treaba asta. Am remarcat ca prietenii sai se impart in 3 categorii: latini (brazilieni, mexicani, italieni), femei (benzile desenate scrise sau desenate de femei sunt, pe cat de rare, pe atat de deosebite) si catziva mai high profile, pe care i-am recunoscut din listele de nominalizari la premiile ultimilor ani: Gabriel Ba (Umbrella Academy), Fabio Moon (Casanova), Ben Templesmith (30 Days of Night), Jason Aaron (Scalped), Ashley Wood (Popbot). Din pacate prietenii astia sunt cam multzi si tocmai vedetele au contribuit cu chestii fusharite. Uite asa se ajunge ca o antologie de 250 de pagini sa aiba aproape 40 de povestiri, asa ca lucrurile sunt cam inghesuite iar unii autori pur si simplu nu ofera nimic. Sunt cateva povestiri care au 1-2 pagini trantite la plezneala, care cel mult incearca o poanta, uneori nici atat: intr-una, niste robotzi povestesc cu dialogurile scrise in cod binar; pictorul Ashley Wood e prezent cu un singur desen si ala mazgalit in scarba, cu un robot politzist care urla la treatori; povestea lui Templesmith e atat de urat desenata ca nu se disting personajele si nu se intzelege nimic din ea. Si uite asa, cele mai reusite momente vin din partea unor autori de care n-am auzit in viatza mea si poate tocmai de asta au incercat sa dea tot ce era mai bun.

In continuare un citat din preferata mea:

I live comfortably and i live alone. And i like it that way.
I'm not a snob, i just prefer to deal with people on my terms.
So i don't get too involved. And that's what the service provides me.
The service sends me the same five people every week:
- a lady cleans my house; the house is spotless
- an italian makes me sandwiches; the sandwiches are perfect
- a courtesan sleeps with me; the courtesan is believable
- a fat man yells at me, tearing me apart; he plants the seeds of self-doubt
- and a therapist comes in afterwards, building me back up again: i dont know what that guy was talking about, you're totally awesome!
Every week, for the last five years. It's a satisfying routine.

- plusuri: foarte diversa, cateva povesti foarte tari
- minusuri: prea diversa, prea aglomerata, unele povesti sunt prea scurte sau prea fusharite ca sa apuce sa spuna ceva, din unele nu se intzelege nimic datorita graficii
- recomandare: fanilor povestilor cu robotzi ale lui Asimov (aduse un pic la zi)

Politologie celtica

Slaine - The Horned God
de Pat Mills cu grafica de Simon Bisley

Doua chestii importante ar avea omenirea (si romanii) de invatzat din cartea asta:

1. ca la celtzi, la finele mandatului, presedintele (regele, ma rog) trebuia sa se sinucida si sa lase pe altu in loc; daca refuza sinuciderea, trebuia castrat in public de noul rege, iar guvernul sau era ars pe rug, sa continue sa-l distreze pe lumea ailalta; interesant e ca una din metodele populare de sinucidere (asistata) era crucificarea, a carei semnificatzie era un fel de reuniune cu natura, o reuniune intre om si copac: victimei i se puneau ramuri impletite pe frunte, de aici si figura mitica The Green Man (si piesa cu acelasi titlu a lui Type O Negative) plus o oarecare similitudine cu riturile de crucificare cunoscute crestinilor;
   
2. ca la aceiasi celtzi, casnicia avea termen de expirare de 1 an si dupa anul ala situatzia trebuia reevaluata, sotzii avand posibilitatea sa-si reinnoiasca contractul pentru inca 1 an, sau sa-si vada fiecare de treaba lui.

Super desteptzi celtzii astia.

Pat Mills este un fel de erou natzional in banda desenata britanica, fiind creatorul si patronul celebrei reviste de benzi desenate 2000 AD (lider de piatza BD in UK, comparabila cu produsele Marvel dar slab distribuita in afara UK). In calitate de patron, Mills a oferit rampa de lansare pentru generatzia de aur britanica: Alan Moore, Neil Gaiman, Grant Morrison si Garth Ennis au debutat sub supravegherea lui, majoritatea cu contributzii episodice la cea mai de succes franciza BD britanica, Judge Dredd (cu mai bine de 30 de ani in spate).

Desi Mills a avut contributzii semnificative la Judge Dredd, opera sa de capatai e seria Slaine (intinsa si ea peste vreo 25 de ani dar ceva mai rarefiata). Volumul de fatza, intitulat The Horned God, este varful seriei si se zice ca e cea mai bine vanduta banda desenata produsa in UK. Printre atuurile sale, pe langa numele lui Mills si pedigreeul revistei 2000 AD (care a gazduit aparitzia serializata), se numara si munca graficianului Simon Bisley, care a adus cu ocazia asta un element inovator, banda desenata pictata.

De benzi desenate pictate am mai discutat cand vorbeam de Arkham Asylum (un alt record de vanzari in BD). Genul asta de benzi desenate sunt foarte anevoios de produs (din punctul de vedere al graficianului) si sunt suficient de rare incat sa li se duca vestea. Plus ca arata cu totul altfel decat o banda desenata...desenata. Din ce am reusit sa adun de-a lungul anilor, cei care s-au impus prin grafica BD pictata sunt Dave McKean (Arkham Asylum, Cages si ceva colaborari cu Neil Gaiman), Ashley Wood (Lore, Popbot), Ben Templesmith (30 Days of Night, Wormwood), Dan Brereton (Nocturnals) si acest Simon Bisley care sub unele aspecte e peste totzi ceilaltzi pomenitzi.

Bisley face parte din scoala de pictura heroic-fantasy initiata de Frank Frazetta si din care mai fac parte ceva mai vestitzii Boris Vallejo, Luis Royo s.a.m.d. Picturile lui Frazetta apar pe o gramada de cartzi si albume rock, lui i se datoreaza imaginea pe care o avem astazi despre Conan, Tarzan si Manowar. Frazetta a initziat stereotipurile fantasy cu masculi babani, gagici supertzatzoase si monstri sinistri, adica grandomania supranaturala ce imbina elemente erotice, eroice si horror. Simon Bisley calca pe urmele maestrului sau, doar ca se mai ocupa si de imagini futuriste/cyberpunk, plus copertzile albumelor Danzig.

Grafica lui Bisley a facut din Horned God un punct de cotitura in seria Slaine. In urmatoarele volume creatorul seriei a facut pe dracu in 4 sa se ridice la acelasi nivel (fara Bisley), dar seria s-a zbatut o vreme in agonie, dupa care a mai cunoscut un reviriment in 2003, cand un alt grafician, Clint Langley, a fost angajat sa imite cat poate de bine stilul pictat al lui Bisley. Si a reusit, daca ar fi sa ne luam dupa vanzari (e vorba de trilogia Slaine: The Book of Invasions care din pacate nu se gaseste in afara UK, nici macar pe amazon).

In ce priveste scenariul, Mills, irlandez de la mama lui, creeaza un univers mitologic pagan reusind totusi sa se abtzina de la a exploata elemente tolkieniene. Principala sursa de inspiratzie pare a fi ciclul de legende Ulster, despre un anume erou barbar pe nume Cuchulainn, druidul Cathbad si tribul Tuatha de Danann (nume familiare amatorilor de heavy metal pagan). Oarece grad de rudenie exista si cu Conan (care a fost inspirat tot de mitologia celtica dar e mult mai slab documentat/riguros). In prefatza Mills arata ca motivul principal pentru care Slaine nu a fost preluat de Marvel si industria americana a fost dificultatea de a pronuntza numele personajelor, de a caror autenticitate autorul s-a tzinut cu dintzii.

Povestea e cam asa: Slaine asta, insotzit peste tot de un pitic cronicar (care e si narator), e alungat de tribul lui din pricina ca si-a tras-o cu gagica regelui. Probabil partea asta tzine de volumele anterioare caci apare aici ca un fel de flashback. Povestea propriu-zisa incepe cu Slaine care se intoarce la tribul lui dupa multzi ani si e instalat rege din pricina unei crize guvernamentale. Criza e adancita si din pricina invaziei armatelor unui zeu pervers (la propriu), Lord Weird Slough Feg (da, de aici si-a luat trupa de heavy metal numele). Ca sa reziste invaziei, Slaine se duce pe la triburile vecine sa le solicite ajutorul, sa faca o uniune in fatza dusmanului comun. Dar daca e o treaba pe care nu o suporta celtzii, aia e sa fie unitzi sub un singur rege asa ca Slaine tre sa apeleze la tot felu de trucuri ca sa-i atraga in aliantza politica. Eforturile lui sunt sustzinute de Zeitza Pamantului care are un plan dubios de a instaura un matriarhat pe Pamant, in care barbatzii sa fie folositzi pe post de obiecte sexuale. Druizii, cam misogini de felul lor, sunt revoltatzi la idee dar virilul Slaine nu are nici o problema cu a fi considerat sclav sexual.

In fine, povestea e mai serioasa decat ma asteptam (in sensul ca se vad putze si chestii pt adultzi) si bine spusa, nu se exagereaza cu scene de cafteli supereroice, fiind mai orientata spre dezbatere si speculatie pe marginea principiilor celtzilor. Pana la urma povestea fantastica fuzioneaza cu istoria celtzilor (o istorie vaga, pe jumatate mitologica) in sensul ca Slaine asta este taman Primul Rege al Irlandei, care a acostat pe la 1500 i.e.n. in Irlanda venind pe niste corabii zburatoare dinspre Vest (care Vest ca nu mai e nimic in Vest? conform povestii, cica era Atlantida; conform istoricilor ar fi Spaina cu un pic de ocol, sau America, sau planeta Marte daca te gandesti la "corabiile zburatoare").

- plusuri: grafica beton, detalii interesante legate de mitologia celta
- minusuri: pe alocuri pare un nou episod din Conan Barbarul
- recomandare: fanilor Manowar, Conan, Rahan dar si fanilor Tolkien, Narnia etc.; cate un pic pentru toti fanii heroic-fantasy, cu o grafica de zile mari

Despre niste benzi desenate pasabile: The Number (Ott), Echoes (Fialkov), Fractured Fables (antologie)

Cateva vorbe despre niste benzi desenate dupa care nu ma omor, dar daca tot le-am citit, le scriu aici sa nu uit ca le-am citit si sa mi le mai cumpar din nou in viitor, din greseala (chestie care mi s-a intamplat recent si mi-a dat unele motive de ingrijorare, creca ma paste Alzheimeru).

The Number
de Thomas Ott

Thomas Ott e un autor elvetzian de banda desenata gravata (in lemn, linoleu, scrapboard etc.) - "linogravura" parca ii zicea cand ma ocupam eu cu asta (inainte de 90 gravam cu disperare de artist indie chipul lui Ceausescu pentru un concurs judetzean la Casa Pionierului). Faza cu linogravura asta e ca scrijeleam desenul cu o chestie ascutzita (eu foloseam o shurubelnitza) pe o suprafatza moale (linoleu aveam la indemana, probabil Thomas Ott e mai profi de atat). Apoi turnam tush peste suprafatza si imprimam negativul pe hartie si ieseau chestii care aratau cam ca cartzile lui Thomas Ott. Mai nasol e sa scrijelesti dialoguri cu shurubelnitza, probabil de aia cartzile lui Ott nu prea au dialoguri.

Efortul procesului de productzie fiind semnificativ mai mare decat orice alta metoda de a produce banda desenata, cartzile lui Ott sunt subtziri si povestile (mute) destul de simpliste, asa ca sunt mai degraba colectzionate pentru felul in care arata decat citite pentru contzinut. Povestea din The Number seamana un pic cu filmul Number 23 de acu catziva ani. Un tip gaseste un biletzel cu un numar si incepe sa-l vada peste tot, si sa-si ghideze viatza dupa sugestiile pe care i le da numaru cu pricina. Mergand pe ideea asta are unele succese, dupa care unele esecuri nasoale care il duc pe buza prapastiei, deci e un fel de poveste moralizatoare despre natura arbitrarului. E o poveste clasica despre determinism, nimic deosebit, dar grafica artsy fartsy si designul hardcover cu pagini cu fundal complet negru mat fac cartea sa fie minunat de tzinut in mana, mirosit si lins, dar ofera cam putzin de asimilat prin contzinut, chiar si comparativ cu alte benzi desenate artsy fartsy create prin metode neortodoxe (am mai povestit aici de Celluloidul lui Dave McKean).

Echoes
de Joshua Fialkov

Gata, nu ma mai iau dupa astia care dau premii la benzi desenate, cred ca-s corupti. Joshua Fialkov e ceva noua vedeta pe care il tot vad nominalizat de catziva ani incoace, ultima data chiar cu acest volum care a si primit un tratament mai deluxe la ultima publicare, cel putzin la prima vedere. La a doua privire, desi e un hardcover cu coperta lucioasa, are inauntru hartie de ziar cu grafica alb negru si dimensiuni undersized, mai mica chiar si decat standardul trade paperback. Cel mai nasol e ca jumatate din volum sunt schitze grafice intermediare si fragmente de scenariu si cateva scrisorele de la cititori. Am avut o surpriza foarte nasoala cand povestea s-a terminat la jumatatea cartzii si nu mai era nimic mai incolo. De aci o senzatzie ca am fost jecmanit ca cititor.

Povestea poate nu e chiar mizerabila, dar nici la nivelul la care ar trebui sa se dea Oscarurile benzilor desenate (a fost nominalizata pe la Eisner si Harvey). E vanduta drept horror, dar e un thriller politzist schizoid putzin cam tributara serialului Dexter ori unor filme ca Memento.

Un tip schizofrenic gaseste in beciul casei niste papusele facute din oscioare, piele si par ale unor fetitze disparute din satele invecinate. Incepe sa-si puna problema daca nu chiar el le-a omorat intr-o criza de schizofrenie, ori poate taica-sau care avusese Alzheimer si inainte sa moara a sugerat ceva de genu asta. Sau poate amandoi, fiul mostenind apucaturile tatalui si reprimandu-si amintirile. Pe chestia asta eroul intra intr-o depresie crunta si uita sa-si mai ia pastilele ceea ce face ca lucrurile sa se agraveze si mai tare iar investigatzia unui politzist incepe sa-i dea de furca. Pana la urma treaba decurge cam previzibil, e un thriller psihologic ok (dar cam scurtutz) ce profita de unele clishee lansate recent in literatura (si cinema-ul) politzist.

De fapt e chiar un trend recent in banda desenata sa atraga publicul de crime fiction. Vertigo au si deschis o divizie de crime fiction in format BD, atragand o serie de autori din literatura in acest scop, iar cartea de fatza e tot asa, o mostra de la divizia deschisa de Image Comics in aceasta directzie. Nu cred ca banda desenata e cel mai potrivit mediu pentru acest gen de povesti. Am luat si de la Vertigo una scrisa de Denise Mina (un fel de noua Agatha Christie) si la o luna de cand am citit-o nu mai tzin minte despre ce era.

Fractured Fables
antologie BD cu multi autori

M-am cam pacalit si cu carticica asta. Pacaleala sta in faptul ca nu am realizat ca ar fi o carte pt copii. Prima data cand am auzit de ea, am fost convins ca e un spin-off la seria Fables (al carei autor e prezent aici cu o prefata). Poate nu stiti dar seria Fables e marele hit BD al ultimului deceniu, o epopee complexa, adulta, cu sex si violenta, si o gramada de trucuri postmoderne ce are drept personaje principale diversi eroi de basm care se lupta pentru a supravietzui in memoria colectiva a lumii moderne. In fine, cine nu a auzit de Fables, nu stie ce e aia BD.

Fractured Fables in schimb e o colectie de fabule si poezii de adormit copii (la propriu, nu in sens peiorativ!) ilustrate de artisti esentziali ai BDului si un pic modificate/stricate, dar nu in sensul pervers al seriei Fables de care ziceam, ci tot in limite adresate copiilor (cu poante in genul celor pe care le gasesti prin animatziile de genul Shrek). In general e vorba de povesti clasice cu finalul modificat. Ceea ce iese totusi puternic in evidenta este calitatea prezentarii grafice. Superstaruri precum Ben Templesmith (30 Days of Night, Fell, Wormwood), Bryan Talbot (Alice in Sunderland), Jill Thompson (Beasts of Burden) sunt doar cativa dintre artistii care m-au impresionat intotdeauna si care te fac sa lasi bale pe grafica lor. Si nu doar pe grafica, unii se ocupa si de scenarii.

Acuma placerea lecturii e cam searbada aici, dupa ce realizezi ca toate poantele se adreseaza copiilor. Toate povestile sunt foarte scurte - maxim 5-10 pagini, iar in unele cazuri sunt doar poezii de adormit (nursery rhymes) transpuse in versiuni grafice oarecum psihedelice.

Ca sa va faceti o idee despre calitatea poantelor, in Scufita Rosie totul merge la modul clasic pana aflam ca bunica Scufitei e karatista si il omoara pe lup. Ori in Cenusareasa, vine zana sa ii dea rochia de bal si Cenusareasa comenteaza ca vrea o rochie care sa semene cu a lui Lady Gaga (plus ceva referintze la Cosmopolitan). Mai este un dragutza cu Rapunzel care e proasta si isi taie păru iar Fat Frumos nu mai are pe ce se catzara, una horror cu Rumplestiltskin și una in care Pinocchio e robot si nu se supune legilor robotzilor.

Am mai remarcat si cateva nume de romani - se pare ca tot mai multi de-ai nostri au inceput sa-si faca un nume in BDul american, pe vremea cand la noi banda desenata era in mod superior considerata cultura pentru analfabetzi. Aici e un individ pe nume Alex Grecian.