Animatzii de la Oscar: Spiderman into the Spiderverse, My Life as a Zucchini, Red Turtle, The Breadwinner, Klaus, Ernest and Celestine

Asta chiar e, pentru o vreme, ultimul calup de impresii despre Oscarurile din ultimii ani. Am dat in mintea copiilor si am aruncat un ochi prin categoria animatzie, incercand sa evit cu buna stiintza pe cele din categoria Frozen, How to train your dragon etc. Astazi alea-s mainstreamul agresiv si sunt facute pe templateuri care ma obosesc vizual, plus ca incep sa nu mai intzeleg poantele care se spun acolo. Cand eram mic aveam impresia ca adultzii fac poante pe care sa nu le intzeleaga copiii, acum am impresia ca e pe dos, astia mici au un simtz al umorului pe care nu-l mai intzeleg. Cel putzin referintzele lor pop culture mi-s tot mai straine.

Am scris data trecuta despre animatzia excelenta I Lost My Body de pe Netflix, dupa care am rasfoit si alte titluri pe principiul sa nu fie facute de Pixar/Disney. Desi asta nu inseamna neaparat ca-s mai bune, dar macar vizual sunt o experientza mai fresh.

Musai de vazut

Spiderman: Into the Spider-verse

(regizat de animatori si oameni de efecte speciale care au lucrat la orice de la Wallace and Gromit, Minority Report si Nightmare on Elm Street)

Observ ca lumea incadreaza filmul asta in categoria templateurilor Pixar de care mai plangeam mai sus, insa e cu totul altceva, o colaborare intre Sony si Marvel dupa o lunga perioada in care Sony tzinusera captive drepturile pentru Spiderman. Sigur ca toate incep sa fie proprietatzi Disney, insa dpdv tehnic aici sunt implicatzi altfel de oameni decat la Pixar - unii care au lucrat in zona stop-motion (Wallace and Gromit) si unii care au lucrat in efecte speciale (in special la Dreamworks). Stilistic e ceva categoric diferit - cateodata 2D, cateodata 3D, cu un framerate si un motion blur bizare ce lasa uneori impresia de stop-motion iar alteori lasa impresia ca e 3D fara sa ai ochelari 3D.

Sub pretextul ca mai multzi Spidermani (si Spiderfemei) vin din universuri paralele, fiecare dintre acestia e desenat in alt stil - alb-negru, color, manga, noir etc. E un pic "too much" vizual insa intr-un mod nou, neobisnuit, si lasa mai mult senzatzia de diversitate etnica/multiculturala decat de pestritzenie vizuala. Scenariul apartzine autorului lui Lego Movie, iar voice actingul e de asemenea foarte catchy, cu voci imediat recognoscibile - Nicolas Cage, Mahershala Ali, Chris Pine.

Inamicul Spidermanilor venitzi din universuri paralele e Kingpin, care in mod uzual e inamicul lui Daredevil - se fac si unele referintze la acel serial, caci protagonistul (un Spiderman afro-latino-american) si universul in care se intampla actziunea sunt creatziile aceluiasi Brian Michael Bendis. Bendis a introdus acest Spiderman minoritar etnic in benzile desenate prin 2011, cand Marvel incepusera campania de revizuire ideologica inventand pe banda rulanta supereroi feministi, arabi, latino, gay etc. Kingpin e aici avatarul noului arhetip de villain Weinsteinian - alb, bogat, gras, bully, obsedat de putere, tragator de sfori si finantzator de lucruri rele. Cei care lupta impotriva lui sunt ori saraci, ori femei, ori de alta culoare decat alb, ori non-umani, ori alcoolici.

********************************************

My Life as a Zucchini

(regizat de Claude Barras, autor elvetzian de scurt-metraje animate)

Incredibil de detaliata aceasta animatzie stop-motion de productzie elvetziana (vorbit in franceza, daca nu prinzi versiunea dublata pentru americani). Sunt si diverse filmuletze de making-of care ofera detalii tehnice despre munca de 2 ani din spatele acestui film care abia trece de o ora (incat sa se poata califica la Oscaruri ca lung metraj). E mai misto de vazut varianta in franceza unde au folosit voci de copii autentice, in timp ce versiunea americana are voci de actori si suna mai fake.

Povestea e in esentza pentru copii dar are o dimensiune dark. Personajele sunt locatarii unui orfelinat, care au ajuns acolo in urma unor evenimente tragice - parintzi sinucishi, omoratzi, pedofili etc. Tragediile din spate sunt sugerate indirect (unul din copii asculta black metal), permitzand ca filmul sa fie consumabil si de catre minori. Fiecare papusha are o personalitate puternica, acoperind toata gama de la bully la autism, iar dialogurile sunt supercandide si incarcate de subintzelesuri.

Protagonistul poreclit Zucchini e un pushti care si-a omorata mama alcoolica din greseala si dupa ce a fost purtat o vreme pe la politzie ajunge la orfelinatul asta unde totzi copiii incearca sa ajunga la o intzelegere a evenimentelor care le-au distrus familiile.

Animatzii asa si-asa

The Red Turtle

(regizat de Michael Dudok de Wit, animator din Utrecht)

Desi promovat drept o productzie a celebrelor studiouri Ghibli, animatzia asta n-are nimic asiatic, e isprava unui olandez care a mai fost de doua ori la Oscaruri cu niste scurt-metraje. Creca tot scurt metraj trebuia sa fie si asta caci e scurt si rezumabil in 2-3 fraze, foarte diluat. Nu stiu cu ce a fermecat lumea incat sa fie nominalizat si la Oscar, si la Cannes si in alte partzi importante.

O vreme ai impresia ca e filmul cu omuletzul lui Gopo, apoi devine un fel de Romantza din Laguna Albastra fara dialoguri. Grafica e FOARTE retro, nimic din 3D-ul si CGI-ul care domina animatzia moderna, si nici macar acel stil de animatzii Flash care se mai folosesc prin jocurile video. Probabil cu asta a si iesit in evidentza, e ceva ce nu prea fac animatorii in zilele noastre. E placut intr-adevar sa vezi ceva atat de simplu si nepretentzios, iar asocierea de marketing cu studiourile Ghibli a ajutat.

Protagonistul e un Robinson Crusoe eshuat pe o insula pustie. Dupa ce se plictiseste de frecat menta si mancat crabi incepe sa construiasca o barca sperand ca va putea iesi in larg cu ea insa planurile ii sunt zadarnicite de o tzestoasa care ii tot rastoarna barca. Pana la urma isi baga omu picioarele si o mai freaca o vreme pe insula pana isi gaseste si o gagica iar de acolo-ncolo totu decurge superboring, desi absentza dialogurilor vine cu un lirism destul de placut. Recomandat celor care practica meditatzia, respiratzia adanca etc.

****************************************************

The Breadwinner

(regizat de Nora Twomey, coautoare la Secret of Kells)

Poveste standard despre viatza femeilor din Afghanistan - a mai fost un film cu subiect aproape identic, Osama. Doar ca asta e bazat pe romanul activistei Deborah Ellis care si-a petrecut mare parte a vietzii intervievand femei din tabere de refugiatzi. Filmul e opera aceleiasi echipe de animatori irlandezi care au fost acu 10 ani la Oscaruri cu The Secret of Kells. Doar ca povestea aia era cu celtzi si irlandezi, si suna ceva mai natural, aici e impresia aia de poveste auzita la mana a doua. Grafica e dragutza, mixata in doua stiluri ce alterneaza intre evenimentele realiste si o poveste fantastica spusa in paralel (din folclorul acelor locuri).

Avem un Kabul in care talibanii agresivi sunt cam bullies cu femeile, dar si cu barbatzii mai fatalai. Un cap de familie e bagat la puscarie si una din fiicele sale se deghizeaza in baiat ca sa faca rost de bani si mancare, caci ca fetele nici macar sa iasa la piatza nu au voie. Alaturi de o colega de clasa, care s-a deghizat si ea, bantuie prin Kabul si ne arata ce nasol e poporul ala - in special barbatzii, caci femeile nu par ca ar face parte din acelasi popor, ci sunt un fel de prizoniere in asteptarea eliberarii americane. Realitatea e ca, ca si in alte partzi, a fost o tzara in care rusii si americani s-au rafuit prin interpushi si pe spinarea localnicilor, sub pretextul ca le exportau "democratzie" si "solidaritate".

Nu stiu cat de nasol e acum acolo, dar Afghanistan are o impresionanta rata de crestere a populatziei - din 2000 incoace cu tot cu razboaie si razmeritze au crescut cu 12 milioane de locuitori (comparativ, Romania a scazut cu 4 milioane in acelasi interval). O fi un semn ca democratzia duce la extinctzie iar talibanismul (probabil si comunismul) la perpetuarea speciei.

**************************************************

Ernest and Celestine

(regizat de Stephane Aubier si altzii, autorii lui A Town in Panic) 

Adaptare a unor cartzi pentru copii ale desenatoarei belgiene Gabrielle Vincent, specializata in acuarela, stil grafic care este reprodus mishto in animatzia acestui film ce a pierdut Oscarul in favoarea celebrului Frozen.

Povestea e strict pentru copii subliceeni, ocazional amuzanta si pentru adultzi, perfecta de vazut cu copiii/nepotzii (depinde de grupa de risc in care te-a bagat Strainu Cercel). Are un subtext privind diversitatea culturala, cu doua societatzi - una de urshi si una de shoareci/shobolani - care convietzuiesc cu dificultate. Ursii traiesc la suprafatza, soarecii prin canalizari si beciuri, nevoitzi mereu sa sape tuneluri. Protagonistii sunt ursul shomer Ernest care traieste greu din cantat pe strada si shoricioaica Celestine care il ajuta sa faca rost de mancare prin metode paralegale.

Autoritatzile sunt pe urmele lor - atat din partea urshilor cat si a soarecilor, iar pana la urma cei doi incap pe mana Statului de Drept. Din pacate lucrurile nu evolueaza cum i-ar placea lui Cristi Daniletz, ceea ce poate fi un exemplu negativ pentru copii, deci avetzi grija la ce-i lasatzi sa se uite ca cele mai periculoase idei din genu asta de filme vin, nu din horror.

******************************************

Klaus

(regizat de Sergio Pablos, animator la Disney in anii 90)

Nu, nu e un biopic despre Iohannis cum am putea crede dupa titlu, ci un origin story despre Mos Craciun. E un Christmas movie pentru copii menit sa zgandare nostalgiile pentru animatziile Disney ale anilor 90 - Tarzan, Hercules - unde de altfel si-a facut mana autorul si se poate recunoaste putzin din stilul grafic al acelor productzii. Doar ca asta e facut pentru Netflix, care se lauda ca e prima lor animatzie si au si ajuns la Oscaruri cu ea. Eu nu m-am omorat dupa animatziile Disney nici atunci, nici acum, si update-ul asta tehnologic nu m-a prea impresionat caci strambaturile si gag-urile au ramas cam tot alea.

E un film pentru copii oricum te-ai uita la el - Mos Craciun e un padurar deprimat care e solicitat de un poshtash sa faca jucarii de lemn cu care sa aduca pacea intr-un sat in care lumea se urashte ritualic. Oamenii cresc urandu-se intre ei, ies sa se bata ca in Rahova, iar copiii lor urmeaza exemplul ca pe o traditzie. Postasul inventeaza mitul lui Mos Craciun ca sa schimbe mentalitatea la noile generatzii, sa-i incurajeze sa fie mai putzin conflictuali. Copiii tot mai violentzi din zilele noastre itzi rad in nas daca le pui asa ceva.

Maraton de Oscaruri musai de vazut (4): Jojo Rabbit, First Reformed, Foxcatcher, Once Upon a Time in Hollywood, Parasite, I Lost My Body

Jojo Rabbit

(regizat de Taika Waititi, autorul lui What We Do in the Shadows)

Iata ca si festivalul horror de la Biertan are un alumni la Oscaruri, in persoana neozeelandezului Taika Waititi care ne-a vizitat in 2014 cu ocazia lansarii filmului cu vampiri pe care l-am mentzionat in paranteza. Premiul publicului de la Biertan i-a propulsat cariera lui Waititi, care ulterior a fost implicat in productzii Marvel si Star Wars iar acum a reusit sa faca filmul asta care vine parca dintr-un univers paralel, in fiecare secunda ai impresia ca n-ar trebui sa existe. E o comedie despre Holocaust, ceva ce redefineshte si reexamineaza natura umorului si relatzia umorului cu tragedia - un film extrem de apropiat de spiritu in care am crescut subsemnatu si din care s-a nascut si blogu asta.

Povestea e despre un pushti nazist exaltat care il are pe Hitler drept prieten imaginar, fiind spalat pe creier intr-o tabara de formare a tineretului nazist. Maica-sa e Scarlett Johansson, la a doua nominalizare Oscar (in acelashi an!), Hitler e jucat de regizor caci n-a vrut nimeni sa fie vazut in rolul respectiv, iar Stephen Merchant (colaboratorul lui Ricky Gervais) e un inspector Gestapo extrem de amuzant. Pustiul e sfashiat intre loialitatea nazista si simpatia pe care o poarta unei amice evreice pe care mama lui o ascunde in podu casei, insa povestea nu e spusa in cadrul tragic clasic al acestui subiect ci pe tonul unui film pentru copii - ceva intre Home Alone si filmele hipsteresti ale lui Wes Anderson. E o inovatzie stilistica majora - nu stiu cat se datoreaza romanului pe care e bazat filmul si cat a fost ideea regizorului.

P.S. Urmatorul film al regizorului va fi inspirat de documentarul din 2014 despre cea mai slaba echipa natzionala de fotbal de pe planeta.

***********************************************

First Reformed

(regizat de Paul Schrader, scenaristul lui Scorsese)

Paul Schrader a scris scenarii pentru cele mai bune filme ale lui Scorsese: Taxi Driver, Raging Bull, Last Temptation of Christ, Bringing Out the Dead. Apoi a incercat sa regizeze si el niste filme, cu rezultate fluctuante, cu cateva titluri notabile, multe rateuri (unele din cauza lui Nicolas Cage care nu-si mai ia rolurile in serios) si unele filme republicate ca director's cut dupa ce regizorul s-a plans ca studiourile ii macelaresc filmele (la ultimul director's cut nu l-au lasat sa refoloseasca titlul original). Aici nu cred ca s-a intamplat asa ceva caci totul e auster, ieftin, fara potentzial comercial, concentrat strict pe fortza scenariului si personajelor.

First Reformed e unul dintre filmele cu care autorul a iesit pe plus, cu o nominalizare Oscar pentru scenariul excelent, si ar mai fi meritat una si pentru Ethan Hawke care e superb - in rolul unui preot militar care tre sa consilieze un eco-terorist labil psihic si pe nevasta acestuia, care sunt indecisi daca are rost sa nasca un copil in lumea asta nasoala plina de epidemii si incalzire globala.

Povestea nu se complica prea mult dar are replici dense, literare, o regie seaca dar calculata prin care se omagiaza clasici cultzi (Bergman, Dreyer) cu un soundtrack intens al excelentului artist ambiental Lustmord. Un rol secundar apartzine comediantului de culoare Cedric the Entertainer, foarte atipic aici ca politician incercand sa impace politica cu onestitatea.

******************************************************

Foxcatcher

(regizat de Bennett Miller, autorul lui Capote)

Un film bizar care pare ca e despre sport, dar e despre altceva, bazat pe fapte reale despre care cel mai bine nu citesti decat dupa ce te-ai uitat la film (exista si un documentar Netflix aproape cu acelasi titlu). O vreme ai impresia ca va fi un fel de Rocky, cu baiatu asta jucat de Channing Tatum care e sarac si se antreneaza in lupte greco-romane pentru Jocurile Olimpice. Steve Carrell e antrenoru oficial - in realitate un superbogatan care si-a construit propria baza sportiva dintr-un moft, la ferma mamei sale (Vanessa Redgrave) din familie de moguli care nu mai stiau ce sa faca cu banii.

Povestea se rasuceste ingenios dinspre una centrata pe tehnicalitatzi sportive, despre acest sport nu tocmai popular, spre motivatzia ascunsa a antrenorului-mogul care, inspirat fiind de hobbyul mamei sale de a creste si antrena cai de curse, s-a gandit sa faca ceva similar cu oameni. Echipa lui olimpica incepe treptat sa para o herghelie de sportivi tzesalatzi si antrenatzi - o chestie pe care spectatorul o intuieste destul de devreme, insa protagonistii mai greu, fiind prea concentratzi pe rutina sportiva zilnica pentru a realiza ce li se intampla.

E un film despre noile valentze pe care le capata notziunea de "resursa umana" in psihologia neoliberala. Unii zic ca e si ceva gay in poveste, sugerand ca pasiunea bogatanului pentru a sta in preajma luptatorilor avea motivatzii homoerotice - omul si-a lasat prin testament averea luptatorului preferat, insa filmul e foarte retzinut la capitolul asta (iar persoanele reale pe viatza carora e bazata povestea neaga cu vehementza).

******************************************************

Once Upon a Time in Hollywood

(regizat de Tarantino, pretenu lui Weinstein)

Tarantino ia un fel de pozitzie fatza de amicii sai care au cazut victime miscarii #metoo, in spetza Polanski si Weinstein. Brad Pitt, machoul galant al filmului, solicita intotdeauna buletinul fetelor cu care face sex ca sa verifice ca nu sunt minore. Bruce Dern e un mosh senil cazut prada unui stol de hippioate drogate care abuzeaza sexual de el si ii invadeaza proprietatea. In sfarsit, familia lui Polanski cade prada unui atac din partea aceluiasi stol de drogate. Insa undeva in umbra tuturor abuzurilor feminine sta subtilul Charles Manson, cu o aparitzie de doar cateva secunde, iar Brad Pitt cat o fi el de galant e suspectat ca si-a omorat candva nevasta. Abuzul devine un cerc vicios, o economie a compensarilor.

In multe privintze Tarantino se cam repeta apeland la tactica revizionismului istoric (folosita si in Inglourious Basterds, Django Unchained). Apoi, detaliile nu sunt atat de atractive pentru publicul larg precum au fost nazistii sau sclavia. Trebuie sa fii cinefil ca sa-tzi pese de grijile personajelor de aici si sa te amuzi la numeroasele referintze, iar cine nu e va gasi filmul drept teribil de plicticos si lipsit de "concept". E insa mult mai bun decat gherla aia de Hateful Eight, din care nu-mi mai amintesc nimic.

Di Caprio joaca rolul unui actor de western nevoit sa lucreze in Italia la spaghetti westernuri in momentul in care genul a iesit din gratziile Hollywoodului. Brad Pitt e cascadorul care il dubleaza in scenele periculoase - atat in filme cat si in viatza reala. Simbioza dintre cei doi e cel mai misto lucru din filmul asta si se propaga in mai toate scenele. E un fel de bromance, masculinitate in doi cum ar veni, fara sa fie neaparat toxica.

*******************************************************

Parasite

(regizat de Bong Joon Ho, autorul lui Snowpiercer)

Marele succes la Oscarurile din acest an e ca s-a schimbat ideologia la Academie. Adica s-a desprins putzin de problemele americano-centrice (sclavia, jurnalismul american, razboaiele americanilor) si s-a globalizat subit, acordand chiar marele premiu unui film strain. Parasite si Joker au fost filme de stanga - fie satirizand, fie amenintzand cu arma la tampla valorile neoliberale si, in mod indirect, ethosul regimului Trump care probabil e tzinta acestei campanii de "Deasteapta-te, americane!" Posibil ca aceasta schimbare de directzie sa aiba a face cu faptul ca nu mai trag sforile moguli de genu Weinstein (cel putzin la categoriile de rol feminin nu mai apar nominalizari inexplicabile).

Cum americanii nu prea aveau tupeul sa faca filmul asta, Parasite a trebuit facut de partenerii lor apropiatzi, sud-coreenii care-s un fel de Hollywood in beta testing (acolo se testeaza inca filme cu durate de 2 ore jumate, cu twisturi inacceptabile pentru grupurile focus, cu diverse titluri care ulterior au parte de un remake american mai prost). Bong Joon Ho face de ceva vreme filme de outsourcing, uneori chiar cu actori americani (Snowpiercer, Okja).

Povestea e despre doua familii - una de bogatani si una de sarakani. A doua reuseste sa se infiltreze clandestin in serviciul primei familii: mama ca servitoare, tata ca shofer, fiul da meditatzii etc. Sarakanii incearca sa ascunda gazdelor ca sunt rude, bogatanii insa suspecteaza ceva, caci totzi au acelasi miros de detergent - ori poate e mirosul de sarakie care risca sa le contamineze viloaca. Relatzia dintre familii evolueaza tragi-comic, iar rezultatul e mult mai entertaining decat ce a primit Oscaruri in ultimii ani.

***********************************************************

I Lost My Body

(regizat de Jeremy Clapin, debutant cu lung metraj de animatzie)

Cine e satul de animatziile Pixar, de templateurile lor grafice si hiperdinamica pentru copii cu deficit de atentzie poate totusi gasi niste alternative interesante intre nominalizarile la Oscaruri din categoria animatzie. In fiecare an, in lista scurta de la Oscar se gaseste, pe langa productzii Pixar/Disney celebre si cate un titlu obscur din afara SUA, detasat de mainstream atat ca stil grafic cat si ca poveste. Cine n-are vreme sa se culturalizeze pe seama filmului de animatzie, dar totusi ar vedea ceva fresh si atipic din industria respectiva, poate spicui cate ceva din listele respective - am scris recent despre Loving Vincent, Chico and Rita, chiar si filmele Ghibli Studio au ajuns ocazional pe lista.

Povestea asta frantzuzeasca incepe ca filmele alea horror cu o mana amputata care se furisheaza din morga sa terorizeze lumea. Doar ca aici povestea e spusa din perspectiva mainii amputate care incearca sa-si aminteasca ce s-a intamplat cu restul trupului si tot calatoreste printr-un oras in cautarea acestuia. In paralel avem flashbackuri ale proprietarului mainii - un magrebian care livreaza pizza prin Paris si care mi-a trezit rasismul de a banui ca si-o fi pierdut mana la o autodetonare. Imi cer scuze, dar asta mi-a fost primul gand. Din fericire povestea nu e atat de lame ca imaginatzia mea, si pana la urma e o romantza dragutza cu voice acting excelent, foarte chic si french, care castiga rapid simpatia spectatorului si ramane multa vreme in minte, cu o grafica 2D ce nu agreseaza simtzurile, ba chiar are efect calmant.

Maraton de Oscaruri musai de vazut (3): Mary Queen of Scots, Lady Bird, Roman J. Israel Esq, Ford v. Ferrari, Green Book, Phantom Thread

Mary Queen of Scots

(regizat de Josie Rourke, regizoare de teatru londonez)

Raportarea la istorie a acestui film e agresiv revizionista - in Anglia elisabetana (epoca lui Shakespeare) avem nobilime de culoare, homosexualitate acceptata social, matriarhat care se ia la tranta cu biserica patriarhala. Povestea e despre conflictul dintre Regina Elisabeta (Margot Robbie, aceasta Delia Matache australiana, in primul rol in care nu ma enerveaza) si vara-sa pretendenta la tron Mary Stuart (Saoirse Ronan). Pretextul conflictului era separararea bisericii engleze de Roma - un Brexit religios initziat de BoJo al acelor vremuri si continuat de Elisabeta, ce a dus la aparitzia bisericii anglicane. De cealalta parte, Mary Stuart era o papistasha crescuta in Frantza, infiltrata de papa prin Scotzia ca sa opuna rezistentza Brexitului. Pe langa asta mai exista si un conflict de orgolii personale - Saoirse Ronan e frumoasa si indragita de supushi, in timp ce Elisabeta avusese varicela si se machia ca un clown sa nu i se vada bubele (avea sa moara virgina, dar nu inainte de a avea satisfactzia decapitarii rivalei sale).

In ciuda geloziei letale dintre cele doua, filmul incearca sa ni le prezinte ca pe doua prietene carora istoria si clevetirile barbatzilor le-au stat in calea prieteniei. Pana la un punct revizionismul filmului e iritant, apoi te resemnezi, apoi realizezi ca aceasta obraznicie e tot ce face filmul entertaining. Sotzul lui Mary Stuart e bisexual si isi petrece noaptea nuntzii cu un marriacchi italian insa regina il iarta pentru ca intzelege "natura umana"; curtea Elisabetei e populata cu hipsteri si boieri negri, barbatzii sunt clevetitori obsedatzi de a-si infiintza propriile oranduiri patriarhale (David Tennant e excelent in rolul lui John Knox care a exploatat oportunitatea conflictului celor doua regine ca sa-si inventeze tarlaua proprie - ceea ce numim azi Biserica Prezbiteriana). 

Pe langa sexo-marxismul obraznic filmul impresioneaza prin cele doua chestii pentru care a fost nominalizat la Oscar - coafurile in special sar in ochi de la primele scene si se diversifica pe tot parcursul filmului in forme tot mai incredibile. Costumele nu cred ca sunt tocmai realiste (realismul istoric e ultimul lucru de care ii pasa acestui film) dar laolalta cu coafurile sunt un show off al experientzei regizoarei ca director artistic la un important teatru londonez.

***********************************************

Lady Bird

(regizat de Greta Gerwig, autoarea lui Little Women)

Ciudat, toate filmele lui Saoirse Ronan sunt despre cum personajul pe care il joaca isi incepe cu stangul viatza amoroasa - in Mary Queen of Scots si in Lady Bird baiatu care o dezvirgineaza se dovedeste a fi gay, in Brooklyn e un cocalar analfabet, iar in Little Women fata nu mai vrea sa auda de barbatzi. N-am vazut inca Atonement, dar acolo sper ca era prea mica sa se puna in discutzie problema asta; si mai sper ca e un template din care actritza va iesi intr-o buna zi, caci daca ii vezi filmele unul dupa altul ramai cu impresia ca asta e principalul criteriu dupa care-si alege rolurile.

Asta e totusi primul film de Greta Gerwig care mi-a placut, desi pe ansamblu e aceeasi trancaneala mileniala cu care ne-a obisnuit autoarea, dar personajele sunt calde si prinzi imediat drag de ele. Saoirse Ronan face aici cel mai simpatic rol al ei, al unei eleve la un liceu religios care isi face planuri despre cum sa evadeze din orasul natal si din barfoteca locala - deci cam aceeasi poveste ca in Brooklyn si Little Women, doar ca aici personajele-s americane si se intampla in zilele noastre si totul e ceva mai cinic, ideile romantice ale eroinei dezintegrandu-se inainte sa apuce varsta maturitatzii.

Apare din nou Timothee Chalamet, aici insa intr-un rol mult mai putzin sharmant, al unui coleg de liceu arogant si cu capul plin de teorii conspiratzioniste care nu poate in ruptu capului sa lege o relatzie romantica cu protagonista, adancind trauma acesteia de a se fi combinat cu un tip gay (care e baiatu tanar nominalizat la Oscar in Manchester by the sea).

************************************************************

Roman J. Israel, Esq.

(regizat de Dan Gilroy, autorul lui Nightcrawler)

Intre superbul Nightcrawler si dezamagitorul Velvet Buzzsaw, regizorul a mai facut acest film despre care nu s-a prea vorbit; e undeva la mijloc intre cele doua, dus in spate de o noua nominalizare Oscar pentru Denzel. Denzel a fost excelent in multe ocazii, dar aici e mai excelent decat obicei - in rolul unui avocat activist cu personalitate dificila, la limita autismului savant (stie Codul Penal pe de rost si mai recita din el la cererea colegilor).

Povestea e o versiune mai light a lui Nightcrawler, cu protagonistul prins intre idealuri activiste si ispite financiare inerente meseriei de avocat. Cum oamenii defavorizatzi si ONG-urile pentru care lucreaza pro bono sunt tot mai nerecunoscatori, in timp ce ispitele imorale devin tot mai puternice, eroul e impins spre concluzia stop doing the impossible for the ungrateful. Sau pe romaneste - pe cine nu lasi sa moara nu te lasa sa traiesti. Problema se acutizeaza dupa ce eroul isi pierde cabinetul de avocatura si e nevoit sa se angajeze la cabinetul lui Colin Farrell care e un rechin absolut cu care incep dialoguri avocatzesti pe care scenaristul stie sa le faca inteligibile pentru omul de rand.

Ca in toate filmele lui Gilroy, dialogurile sunt superbe si personajele au multiple straturi care se dezvaluie treptat. Se pare ca autorul dedica fiecare film cate unei bresle - intai a fost jurnalismul, aici e avocatzeala, a urmat hipstereala artistica.

*******************************************************

Ford v. Ferrari

(regizat de James Mangold, autorul lui Girl Interrupted)

Un film care e exact despre ce zice titlul si nu produce nicio surpriza, in afara de aia ca e foarte rafinat tehnic si jucat de oameni simpatici, cu un nivel de adrenalina la care seria Fast and Furious doar viseaza si calitatzi tehnice ce-l fac comparabil cu 1917. E filmul care demonstreaza direct ce inseamna premiul Oscar pentru montaj de sunet si imagine si cum acestea pot inlocui CGI-ul pentru a genera suspans si adrenalina pe cale senzoriala.

Filmul a fost in chinurile facerii foarte multzi ani, trebuia sa fie cu Tom Cruise si Brad Pitt, dar pana la urma a iesit cu Matt Damon si Christian Bale, amandoi excelentzi, plus Tano Carridi din Caracatitza in rolul lui Enzo Ferrari. In anii 60 italianul avea o rivalitate personala cu Henry Ford Jr. cu privire la castigarea prestigioasei curse de andurantza de la Le Mans, o competitzie atipica in care o mashina trebuie condusa 24 de ore de doi shoferi cu schimbul, ceea ce a fost mereu o provocare tehnica pentru marii fabricantzi si o oportunitate de a demonstra fiabilitate, pe care Ferrari adesea au mizat cu pretzul succesului financiar.

Intamplandu-se in anii 60, notziunea de "mashini tunate" e cu totul alta decat cea din Fast and Furious, cu felurite modele retro care vor excita amatorii de istorie automobilistica. Insa cel mai fain e cum filmul reuseste sa balanseze adrenalina cu personajele cool, intr-o poveste altfel destul de banala si foarte americana.

***************************************

Green Book

(regizat de Peter Farrelly, autorul lui Dumb and Dumber)

Aici ni se demonstreaza ca cu un film despre tensiuni rasiale in SUA chiar si regizorul lui Dumb and Dumber a putut ajunge la Oscaruri. Aici a incercat sa faca ceva atipic pentru el, o schimbare de directzie comparabila cu cea prin care Todd Phillips ne-a dat Jokerul. Mult mai bun decat Moonlight si alte succese ideologice de la Oscarurile recente, aici exista o chimie reala intre protagonisti, iar rolurile sunt lungi si consistente. In special rolul lui Viggo Mortensen care s-a transformat radical, ingrashandu-se ca un porc si exercitand un puternic accent italian.

Filmul se bazeaza pe povestea reala a pianistului jazz de culoare Don Shirley, care si-a angajat un shofer alb italian pentru turneele sale prin statele sudiste/rasiste, mai mult ca sa-i enerveze pe cei de pe-acolo. Reactzia a fost pe masura, oamenii care l-au invitat in turneu purtandu-se ocazional de supercacat (nu il lasau sa manance in restaurantul in care avea de tzinut concertul, altzii il serveau exclusiv cu pui prajit etc.)

Shoferul nu e nici el tocmai un iubitor de "colored people" dar petrecand timp impreuna incepe sa aprecieze eruditzia si sofisticarea aristocrata a cosmopolitului Shirley (individul studiase muzica la Leningrad). Cu timpul avea sa-i devina bodyguard si prieten de nadejde, filmul bazandu-se pe memoriile acestui shofer care reflecteaza asupra propriei transformari din rasist shovin in admirator al geniului lui Don Shirley. Ma rog, familia lui Shirley protesta recent ca n-ar fi chiar asa - indivizii insista prosteste ca shoferul a fost shofer si nimic mai mult. E adevarat ca filmul il prezinta pe Shirley drept instrainat de familie, asa ca e ceva hiba acolo, insa facand abstractzie de realitate e o poveste candida care face bine in aceste vremuri de rafuieli ideologice.

P. S. Shoferul jucat de Mortensen avea sa devina in viatza reala actor de ocazie prin filme cu mafiotzi (https://en.wikipedia.org/wiki/Tony_Lip) - a avut un rol recurent in serialul Sopranos si aparitzii scurte prin filmele lui Scorsese, iar inainte de moarte si-a dictat fiului memoriile din care a iesit filmul asta.

***************************************************

Phantom Thread

(regizat de Paul Thomas Anderson, autorul lui Boogie Nights)

Sunt deja multzi ani de cand fiecare film al lui Anderson ajunge la Oscaruri, iar asta n-avea cum lipsi caci e insashi definitzia pedanteriei si contzine ultimul rol al lui Daniel Day Lewis care si-a anuntzat o pensionare anticipata desi abia facuse 60. Unii ni-l amintim drept eternul june, nici nu stiu cand a sarit de la 30 de ani la 60, dar aici isi arata varsta si fizic si psihic, mereu comentand la gagica-sa tanara ca de ce clefaie si de ce ii suna furculitza in farfurie. La sfarsitul filmarilor nici n-a avut chef sa vada filmul si si-a anuntzat retragerea din actorie, sustzinand ca e bantuit de tristetzea propriului personaj.

Protagonistul e un croitor fitzos care in anii 50 traia cu sora-sa si facea rochii pentru marile cucoane ale Angliei. Ca sa mai scape de rutina de-acasa, intr-o zi se aventureaza la tzara unde isi agatza o chelneritza si o aduce acasa sa o foloseasca drept manechin si ibovnica. Gagica il serveste profesional insa nu are chef sa i se supuna tabieturilor, ba il mai si intrerupe cand i-e munca mai draga iar croitorashu incepe sa-i suporte tot mai greu compania. Omu are de lucru, ea insa nu pricepe nicicum  si insista sa-l incurce - asta e si drama vietzii mele asa ca am rezonat personal cu conflictul. Pana la urma dragostea invinge, cum ar veni - finalul este genial si conflictul de iubire evolueaza natural spre el.

A luat Oscar pt costume dar a avut o gramada de alte nominalizari (iar Lewis creca e campionul Oscarurilor masculine, pacat ca e ultima data cand il vedem).