Filmele vorbite pe la spate - Septembrie/Octombrie 2015

Filmele musai

Sicario

Impushkaturi, CIA, FBI, SWAT, institutziile Statului de Drept, cartele mexicane, cadavre mutilate, refugiatzi, interesul natzional. Emily Blunt continua seria rolurilor de tough chick, vezi si Edge of Tomorrow (unde-s vremurile cand se matzaia in The Devil Wears Prada?). Josh Brolin si Benicio Del Toro sunt la fel de tough, insa ei sunt barbatzi nebarbieritzi cu misiuni importante, care vegheaza la bunastarea societatzii.

Povestea e despre politzista Emily Blunt detashata pe langa CIA pentru o misiune la granitza cu Mexicu, unde americanii au construit un gard din asta cum au ungurii la granitza cu Serbia (si cica vor sa faca si la granitza cu noi/voi). Refugiatzii mexicani au scormonit un tunel pe sub gard (aviz refugiatzilor sirieni). Tunelu e insa folosit si pentru trafic de droguri, pentru ascuns de cadavre incomode samd. Emily Blunt tre sa rezolve problema cu tunelu dar il gaseste deosebit de antipatic pe Josh Brolin si nepermis de misterios pe Benicio del Toro. De aici unele conflicte de caracter si situatziune.

Dupa poveste, filmu n-ar fi mare lucru. Insa actorii sunt delicioshi, personajele au o prezentza puternica, cu dialoguri taioase si tensionate, iar regia lui Denis Villeneuve (Prisoners, Incendies) e de mare clasa. Omu vrea sa devina noul David Fincher si e pe drumul cel bun. Modu in care foloseshte soundtracku ca sa cladeasca suspans este de un mare fel - cine a vazut macar Prisoners intzelege ce zic, si de ce filmele sale au impact mai mare in cinema decat acasa. Nu sunt multzi oameni care sa faca thrillere de calitatea asta la Hollywood.

P.S. Foarte important pentru SFisti, urmatoarele filme ale lui Denis Villeneuve vor fi Blade Runer 2 si prima ecranizare dupa o proza de Ted Chiang.

The Green Inferno

Niste hipsteri de cafenea se duc in jungla amazoniana inarmatzi cu Iphone-uri si masti Occupy, sa protesteze impotriva defrisharii habitatului unui trib de indieni, sa se Instagrameze unii pe altzii, sa twittuie hashtaguri si sa traga nishte jointuri in natura. Problema e ca socoteala de acasa nu se potriveshte cu aia din jungla si, odata ajunsi acolo, tinerii incep sa se umple de bube, sa le moara bateriile la telefoane si sa nu mai gaseasca cafenele cu Wi-fi. Mi-am amintit de o amica care s-a dus cu cortu sa protesteze la Roshia Montana si s-a intors cu bube, cu o pântecăraie cumplita si nervoasa pe satenii care nu vroiau sa fie salvatzi si nu dadeau doi bani pe cantece folk. In filmul asta treaba sfarsheste chiar mai nasol, dupa ce hipsterii incap pe mana tribului pe care vroiau sa-l protejeze, nishte canibali specializatzi in mutilari genitale si zacusca cu carne de om. Pe cine nu lasi sa moara nu o sa te lase sa traieshti. Salbaticii sunt jucatzi chiar de un trib amazonian autentic, ai carui membri s-au lasat convinshi ca vor juca intr-o comedie.

Cu filmul asta, Eli I'm a jew, I can make jokes about jews Roth incropeshte o amuzanta satira la adresa activismului Web 2.0, mascata intr-un omagiu torture porn adus scandaloaselor filme cu canibali din anii 70 (in special Cannibal Holocaust, film confruntat cu numeroase probleme legale in urma suspiciunii ca ar fi prezentat scene de violentza reala). The Green Inferno e ceva mai simplu si mai scurt, mai putzin ingrozitor si mai hazliu, dar ofera numeroase placeri in detalii si referintze, daca esti dispus sa le urmareshti si nu te enerveaza la culme ca esti hipster activist si simtzi ca filmu face mishto de tine. Eli Roth (Hostel) e o combinatzie rara de umorist subtil si regizor de scene horror cumplite, care itzi intorc matzele pe dos fara sa para nelalocul lor ori gratuite in contextul in care sunt puse. Abia astept sequelul, la care se lucreaza deja.

P.S. Filmul e insotzit de un joc pe telefon, disponibil atat pe Iphone cat si pe Android, de tip tower defense, in care ai un grup de hipsteri pe care tre sa-i protejezi de canibali.

 Avengers 2 (Age of Ultron)

Avengers 2 e ceea ce trebuia sa fie primul Avengers si n-a fost, adica un geek classic si un Marvel classic. Regizorul Joss Whedon e un idol al tocilarilor si al consumatorilor de banda desenata cu supereroi (a creat seria Buffy - originea multor lucruri bune dar si rele din industria pop a vampirilor -, plus multe alte seriale nerdy pe care partzial le apreciez). Pentru filmul asta el zice ca s-a uitat la Empire Strikes Back si la Nashul 2 si a vrut sa faca ceva similar pentru filmele Marvel.

Inamicul principal e Ultron, o inteligentza artificiala care vrea sa distruga planeta si pentru asta incepe cu tzarile est-europene, ca suntem noi mai fraieri. Avand in vedere ca e si multa propaganda americana in filmele astea (un personaj numit Captain America si o gramada de inamici cu simpatii naziste si comuniste) bate si un vant de promisiune pentru suport militar in caz ca reushim sa-i tzinem piept lu Putin. Chiar asa idioate cum sunt filmele Marvel, nu pot sa nu apreciez nivelul la care isi fac americanii propaganda (comparativ cu felul in care o fac rusii, chinezii, nemtzii sau patriotzii nostri in frunte cu Basescu). Aia e shmekeria - sa penetrezi cu simtzamant patriotic toate straturile culturii populare - de la filme ca Avengers, la industria rock, la avangarda LGBT ori albume jazz ca ala de acu 2 ani al lui Vijay Iyer. La noi patriotismul e manifestat in latraturi cretine, huiduieli la meciurile cu Ungaria si diverse forme de canibalism politic sub pretext de interes natzional.

Dar sa nu uit despre ce vorbim. Un lucru bine facut in filmul asta e ca in sfarsit supereroii secundari capata scene extinse, nu mai sunt doar figurantzi. Ma refer aici la Hawkeye (Jeremy Renner), Black Widow (Scarlett Johansson), plus noii venitzi Scarlet Witch (sora Olsen aia mica care era bebelush in Full House), Vision (Paul Bettany) si Quicksilver (tipu din Kick-ass). Sunt introdusi inamici noi jucatzi cu personalitate de Andy Serkis (Golum), James Spader (The Office) si neamtzu Thomas Kretschmann (Resident Evil). Fiecare personaj are momentul lui, iar structura din Star Wars e destul de vizibila - un rollercoaster de batalii furtunoase alternate, calatorii in locatzii exotice si scene (mai lungi decat de obicei) cu dialog si interes romantic.

Scenele de bataie sunt la fel de excesive ca si pana acum, cu asta n-ai ce face, au la Marvel un departament intreg responsabil cu demolat blocuri. Efectele speciale parca sunt mai putzin "realiste", dar creca intentzionat s-a urmarit un stil mai cartoonish. Locatziile sunt mai diversificate - filmul incepe in Siberia, apoi super-eroii petrec o vreme in mediu rural (sa crape lemne de foc pentru nevasta lui Hawkeye), apoi trec prin Africa, Coreea iar conflictul final se petrece prin partzile noastre, unde trebe salvat un copil pe nume Costel.

Nu e nimic inovator in noul Avengers, nu in sensul in care au fost Ant-man sau Guardians of the Galaxy, dar filmul asta e atat de muncit, masiv si suprapopulat incat e un miracol ca se tzine laolalta. E gandit sa stabileasca puntea de legatura intre celelalte filme ale seriei, Guardians of the Galaxy si urmatoarele doua filme Avengers care cica vor alcatui o singura poveste bazata pe banda desenata Infinity War scrisa la inceputul anilor 90 de Jim Starlin, principalul responsabil cu introducerea elementelor space-opera in lumea supereroilor Marvel.

Filmele contra plictiselii

 X-men: Days of Future Past

Tot ceva in genul Avengers 2 au incercat si cei care detzin drepturile pentru X-men. Adica un film mamut, lung, cu exces de personaje secundare, in care sa joace toata lumea care a jucat pana acum in filmele seriei. Pentru asta, la carma s-a intors regizorul original si producatorul principal al seriei, cel care la finele anilor 90 a lansat aceste filme (si creca intreaga moda a filmelor cu supereroi Marvel ), shi anume - Bryan Singer (House MD, Usual Suspects).

Poate sunt afectat de faptul ca nu ma mai pot uita la filmele lui Singer cu aceiasi ochi dupa scandalurile cu acuzatziile de pedofilie. Mereu cand apare in film cate o pledoarie pentru acceptare, integrare si tolerantza, imi vin in cap interpretari din cele mai dubioase. In plus filmele X-men par ca se chinuie cam tare sa treaca drept tragedii greceshti, in timp ce filmele Avengers au ramas relaxante si amuzante. Fornaitul lui Hugh Jackman si strungareatza tipei din True Blood incep sa ma calce pe nervi. Cel mai nasol e ca filmul asta are doua versiuni - cea de pe DVD ("the Rogue Cut") are cu 17 minute in plus, care includ un intreg subplot cu personaje ce nu apar deloc in restul filmului. E un semn clar de planificare indecisa a producatorilor, de film incapabil sa se tzina inchegat.

Precedentul film al seriei, X-Men: First Class a fost de departe cel mai bun film X-men si unul din cele mai destepte filme cu supereroi. Principalele atu-uri au fost

1. Introducerea unei noi generatzii de actori jucand versiuni mai tinere ale supereroilor principali (Fassbender si MacAvoy in loc de Gandalf si Picard). In filmul asta versiunile tinere ale personajelor apar impreuna cu versinile lor mai batrane, sub pretextul fortzat al calatoriei in timp (Wolverine e trimis in trecut sa opreasca evenimente ce vor duce la distrugerea planetei de catre robotzi);
2. Sofisticatul design de decoruri si costume prin care s-a proiectat o atmosfera de anii 70 atipica filmelor cu supereroi. Din pacate in noul film designul "de epoca" e inconsistent;
3. Ancorarea povestii in realitatzi istorice rastalmacite in mod amuzant (criza cubaneza). Se incearca ceva similar si in noul film, dar a iesit ceva fortzat-strident: Richard Nixon apare drept personaj caricatural, iar asasinarea lui Kennedy e pusa pe seama lui Magneto (Fassbender).

Exista totusi cateva puncte de atractzie:

• Prezentza divei chinezoaice cu superbul nume Bingbing Fan intr-un rol secundar (vezi poza de mai sus)
• Prezentza lui Peter Dinklage, piticu din Game of Thrones, intr-un rol malefic de consultant al lui Nixon
• Prezentza supereroului Quicksilver, ce apare si in Avengers 2. Smekeria e ca X-men si Avengers (si Fantastic Four) apartzin aceluiasi univers narativ creat de editura Marvel, insa drepturile de ecranizare au fost impartzite mai multor studiouri si prin urmare filmele nu pot folosi personaje comune fara a crea complicatzii legale. Acest Quicksilver e primul punct de intersectzie pe care l-am sesizat, desi e jucat de doi actori diferitzi (aici de flacaul din American Horror Story, in Avengers de flacaul din Kick-Ass)
• E primul film X-men nominalizat la Oscaruri pentru efecte speciale si intr-adevar e cu un pas deasupra celorlalte filme la capitolul asta.

Pana la urma filmul asta e cam musai de vazut de catre fanii seriei, insa cine nu a urmarit seria are slabe shanse sa priceapa de ce se intampla lucrurile care se intampla aici.

Blue is the Warmest Color 

Dupa toata vanzoleala creata de filmul asta ma asteptam la MULT mai multe. Daca ar fi fost despre un cuplu hetero, ar fi fost cel mai banal film ever: o gagica cu dintzi de iepure se indragosteshte, ii viziteaza pe parintzii partenerului, face sex de doo ori (cam putzin pentru un film de 3 ore), isi insheala parteneru, isi cere iertare, se smiorcaie umpic, apoi ridica din umeri si isi vede mai departe de viatza. Ingredientu cheie care a provocat erectzii in cascadă juriului de la Cannes este ca e vorba de lesbiene (de fapt doar una, ca aia cu dintzi de iepure e doar bi-curious).

La cele 3 ore ale filmului, faptul ca scenariul poate fi descris intr-o fraza e descurajant. In rest filmul e facut din ocheade pe care personajele si le trag unele altora, si foarte mult clisheu hipsteresc: lesbiana cu par albastru are suflet pur de artist si nu intzelege de ce tre sa se alieze cu un business-hipster (in genul curatorilor clujeni de la "Fabrica de Pensule") ca sa fie bagata in seama de lumea buna. Gagica cu dintzii de iepure e mai proletara (bugetara) si vorbeste tot filmu numai tampenii, iar indecizia ei in ce priveste orientarea sexuala o face cel mai antipatic personaj din memoria recenta. Pan la urma am intzeles ca orientarea ei sexuala nu era indreptata spre femei sau barbatzi, ci spre culoarea albastra (tinde sa si-o traga cu oricine are umpic de albastru pe el, cam ca taurii care turbeaza cand vad roshu).

In fine, mi s-a parut foarte rudimentarea si depictarea disconfortului homofobiei - una din colegele bugetarei, afland ca aceasta a frecventat un bar gay, incepe sa o impinga urland isteric "sa nu crezi ca pe mine o sa ma lingi la pasarica!". Genul asta de scurtarturi scenaristice, in conditziile unui film de 3 ore cu o gramada de personaje inutile care vorbesc tampenii, m-a iritat cumplit si mi-a lasat un gust amar.

P. S. Singuru lucru care mi-a placut e actritza cu paru albastru, Lea Seydoux, pe care atzi mai vazut-o in roluri si sub chipuri extrem de diferite in Inglourious Basterds, Grand Budapest Hotel, Mission Impossible si va deveni urmatoarea Bond girl. Aia cu dintzi de iepure e ok si ea, dar personajul e atat de iritant incat sentimentele negative tind sa se lipeasca si de actritza. Regizorul tunisian Abdellatif Kechiche creca e un pervers si un zgarcit, au fost si niste scandaluri ca isi tzine angajatzii prea mult la servici, pe langa ca ii pune sa fac sex nesimulat in fatza camerei. Cu filmu asta mi-am pierdut definitiv increderea in premiile de la Cannes.

 The Expendables 3

Saracu Stallone a incercat sa faca aici filmul carierei sale si a bagat atata lume in film incat abia are el loc sa mai joace. Uite cata lume e pe afish! (dublu decat la primul film al seriei).

Pe ansamblu m-a cam plictisit, desi ma asteptam la ceva fun dupa hazliul Expendables 2. Aici se incearca o revenire la tonul serios si boring al primului film din serie, desi cateva glume bune tot au mai ramas (Stallone se plange ca nu intzelege accentul britanic al lui Statham, iar Statham in replica se plange ca nu pricepe mormaitul lui Stallone).

Un aspect pozitiv e ca actziunea se petrece in Romania si in Bulgaria. Mel Gibson incearca sa vanda arme nucleare la Muzeul de Arta Contemporana din Bucuresti, insa echipa lui Stallone il intercepteaza si captureaza. Totusi, pe cand goneau ei pe shosea, oamenii lui Mel Gibson le rastoarna mashina si Stallone e cat pe ce sa se inece in Olt, noroc ca apa il arunca undeva pe niste bolovani de langa Ramnicu Valcea. Apeland la serviciile lui Arnold, Jet Li si Harrison Ford (care il inlocuieste aici pe Bruce Willis cu care nu s-au mai intzeles la bani), Stallone ia cu asalt o fabrica bulgareasca in care se ascundea Mel Gibson. Mel Gibson are insa la indemana intreaga armata a Bulgariei, corupta si prost platita asa cum e traditzia in Europa de Est. Stallone si amicii sai tzin piept armatei bulgaresti (dotata cu tancuri, motociclishti si figurantzi care urla unii la altzii in romaneshte).

Dubioase caile istoriei si geografiei in acest film. Deci pan la urma n-a fost asa boring, dar nu din cauza calitatzii filmului, ci mai mult a umorului involuntar. Pana la urma tot partea a doua e singura care merita vazuta (in buna parte datorita rolului lui Van Damme). Aici elementul de comic relief e Antonio Banderas, insa nu face o treaba grozava. Ba dimpotriva.

P. S. Un element de noutate e ca echipa lui Stallone recruteaza pentru prima data o femeie, pe luptatoarea Ronda Rousey. Eu personal nu o vad ca pe o victorie a feminismului.

Trance

Candva, in timp ce regiza ceremoniile de la Jocurile Olimpice de la Londra, Danny Boyle (28 Days Later, Trainspotting) a avut timp sa faca acest remake al unui film de televiziune facut prin 2000 de unul din echipa serialului Dr. Who. Mentzionez Dr. Who tocmai ca sa sugerez ca avem de a face cu o complicare excesiva a scenariului.

Trance e un mumbo-jumbo psihiatric pe tema hipnozei, in care iluzia si realitatea se amesteca in multiple straturi, urmarindu-se genul de sofisticare pe care il avea Inception, doar ca aici povestea scapa de sub control iar de la un punct incolo devine incoerenta si imposibil de pus cap la cap. La sfarshit nu ne ramane decat sa-l credem pe scenarist ca totul are sens, caci e imposibil de verificat coerentza logica a povestii.

James McAvoy (Filth, X-men) e un hotzoman care a furat un tablou de Goya, iar dupa aia a primit o scatoalca peste cap si a uitat unde a lasat tabloul. Vincent Cassel (Irreversible) e alt talhar, responsabil pentru scatoalca, dar doritor sa recupereze tabloul. Rosario Dawson (Sin City) e o psiholoaga care pretinde ca prin hipnoza il poate ajuta pe uituc sa-si aminteasca ce a facut cu tabloul. Filmul e o succesiune de shedintze de hipnoza in care nu e clara niciodata distinctzia dintre realitate si mictziune, nu e clar cine e hipnotizatu si cu ce scop. Avem personaje care fac chestii sub puterea sugestiei inoculate prin hipnoza, deci nici motivatziile personajelor nu prea-s clarificate, pana spre final unde, dupa prostul obicei al mai multor filme similare, se aloca vreo 20 de minute incercarii de a explica ca la prosti ce s-a intamplat de fapt.

P. S. Din film am invatzat ca in pictura renascentista femeile erau in general epilate inghinal si ca Goya e the one who brought the bush back, pentru o vreme cel putzin. Ca referintza la aspectul asta, Rosario Dawson are cateva scene nud in care demonstreaza ca e epilata.

P. S. 

Filmu asta e mai vekiutz, dar mi-am amintit de el cand am revazut Roger Dodger (de care am vorbit data trecuta) si de faptul ca regizorul Dylan Kidd n-a mai facut decat acest film, bazat pe un roman fantasy soap opera al autoarei Helen Schulman.

Are ceva in comun cu Roger Dodger, si anume ca e tot un film despre MILFe care au aventuri amoroase cu tineri post-adolescentzi. Insa sentimentul general e mult mai aproape de soap-opera, iar realizarea tehnica de un film Hallmark. A fost un dezastru comercial si creca a pus capat carierei regizorului.

Doua actritze cam trecute - Laura Linney (Truman Show, Kinsey) si Marcia Gay Harden (50 Shades of Grey, The Mist) joaca rolul a doua MILFe divortzate dar realizate, care in tineretze au impartashit dragostea aceluiasi armasar focos, un pictor amator care s-a prapadit intr-un accident de mashina. In zilele noastre, in viatza lor intra un tinerel proaspat ieshit de pe bancile scolii care seamana cumplit de tare cu iubirea tineretzii lor, il cheama aproape la fel si e tot pictor. Daca ma intrebatzi pe mine tipu e cam cretin (creca si din cauza actorului), dar cele doua doamne il gasesc irezistibil si nu ezita sa sara (pe rand) in pat cu el, retraind iubirea neterminata pe vremuri. In acelashi timp ele suspecteaza si un interventzionism supranatural, un fel de raspuns divin la rugaciunile femeilor divortzate si trecute. Doamne-ajuta.

Year of the Carnivore

Alta fantezie feminista, de data asta mai cinica, regizata de Sook-Yin Lee cunoscuta sexoloaga canadiana, actritza (Shortbus) si fosta nevasta a autorului de benzi desenate post-maritale Chester Brown. Chester Brown e celebru pentru mai multe chestii, printre care faptul ca e un asiduu militant pentru legalizarea prostitutziei, desfiintzarea institutziei familiei si demitizarea notziunii de iubire romantica. Lucrarea sa de capatai este Paying for It, un jurnal in forma de banda desenata despre cum a inceput el sa mearga la curve (l-am recenzat aici). Creca mare parte din ideile omului sunt sechele de pe urma relatziei cu regizoarea acestui film, care e cam tot in acelasi spirit cinic.

Protagonista filmului e o gagica shkioapa si asexuala (nevasta cu cancer din noul sezon Fargo) care lucreaza supraveghetor intr-un Mega Image. Se indragosteshte de un hipster cantaretz la ukulele insa acesta nu-i da atentzie din cauza ca nu are experientza sexuala si se cam gadila de cate ori pune mana pe ea. Decisa sa treaca peste acest obstacol, gagica decide sa acumuleze in ritm accelerat experientza sexuala tragandu-si-o cu oricine ii iese in cale, in special cu shoplifteri pe care ii shantajeaza sa faca sex cu ea. You get the idea. E un film indie, ieftin, de festival, cu actori canadieni necunoscutzi, parca filmat cu un iPhone model vechi, amuzant pe alocuri dar cam silly pe ansamblu.

  Everly

Nush ce s-a intamplat cu Salma Hayek de a ajuns in filmul asta. Ea joaca rolul unei prostituate care ajunge la concluzia ca meseria nu o implineshte si prin urmare incearca sa-si dea demisia. Peshtele ei, un mafiot yakuza, refuza sa aprobe demisia, ba ii mai si trimite pe cap cateva valuri de asasini sa ii faca felul. Salma insa pune pana pe un pushkoci si rezista eroic in propriul apartament, casapind agresorii unu cate unu.

Filmul arata ca un joc video, totul se petrece in apartament si pe holul care duce la lift. Inamicii vin pe nivele de dificultate, fiecare cu shmekeria lui, iar la final avem chiar un boss level. Tot asteptam sa apara in coltzu ecranului scoru si bara cu energie/inimioare.

Comparativ cu alte filme care se petreceau in decor minimal (Phone Booth, Buried) asta e mult mai slab, fiind indecis intre tentativele de comedie cocalareasca (cateva momente de respiro intre nivele), scenele de brutalitate exacerbata (chiar torture porn, gen pe care nu-l gasesc deloc funny) si finalul care gafeaza incercand sa vanda filmul drept o drama sfashietoare. S-ar putea compara si cu filmele de actziune superadrenalinica de alta data (Crank, Shoot'em up, filmele pentru cocalari produse de Luc Besson), insa alea erau cat de cat funny, iar asta nu e, si nici macar sexy nu e, in pofida implicarii Salmei Hayek.

Regizorul face exces de "faze", de parca se teme ca nu va mai avea niciodata shansa de a face un film. Sper ca asha sa si fie, caci nici una din fazele astea nu mi-au ramas in minte. Eram tentat sa-l incadrez la filme de kkt, insa e suficient de scurt incat sa nu irite peste masura, si ar putea sa excite pe amatorii de chicks'n'guns.

Chester Brown : Paying for It

 

Cand Chester Brown a inceput sa mearga la curve, a inceput si sa tzina un jurnal, un fel de blog in care si-a documentat experientzele si polemicile cu amicii care nu i-au aprobat initziativa, blog care ulterior s-a transformat in aceasta banda desenata memorialistica intitulata sugestiv Paying for It (se refera la sex, nu la alte crime).

Pentru cine nu stie, despre Chester Brown am vorbit mai pe larg acu cinci ani cand i-am citit opera de capatai, magnum opusul scatofilo-suprarealist Ed the Happy Clown. N-am ramas atunci cu o parere grozava, dar nici nu am ramas neafectat de lectura cu pricina, celebra pentru caracterul absurd-scandalos (despre un clovn al carui penis are capul lui Ronald Reagan) si faptul ca e o carte de rascruce in istoria benzii desenate indie de peste ocean. Pe scurt, Chester Brown e un autor canadian de banda desenata indie, alb-negru, care a scris destul de putzin la viatza lui (in BD-ul indie se publica mai greu decat pe liniile de asamblare de la Marvel, caci de regula scenaristul e si graficianul si distribuitorul propriei povesti, prin urmarea productivitatea e scazuta). Stilistic, Brown vine de pe filiera Robert Crumb-Harvey Pekar, cu opere alternand intre sus-mentzionatul absurd suprarealist cu tendintze de grosolanie obscena si unele opere sobre, ratzionaliste, umoristice intr-un fel foarte sec. Daca Ed the Happy Clown facea parte din prima categorie, Paying for It face parte din a doua.

Chester Brown merge cu ratzionalizarea pana acolo incat transforma cartea asta intr-o pledoarie pentru a merge la curve si a evita sa te implici in relatzii romantice. Pentru asta, autorul adauga la sfarshitul cartzii un interesant argument socio-istoric de vreo 50 de pagini, iar curand dupa finalizarea cartzii a si candidat pentru un loc in parlamentul canadian, decis sa promoveze decriminalizarea prostitutziei care, zice el, i-a salvat viatza si stima de sine dupa ce isi luase papucii de la gagica lui, regizoarea Sook-Yin Lee (atzi vazut-o in filmu Shortbus in rolul sexoloagei asiatice). Cum ma aflu intr-o situatzie vag similara cu a lui Chester Brown, am gasit cartea asta deosebit de iluminatoare.

Principalul argument al lui Chester Brown este ca relatziile romantice sunt nenaturale, ca sunt o boala psihica care doar recent a inceput sa fie tolerata si sa devina baza pentru a crea o casnicie. In istorie, maritishul era o decizie profund economica, bazata pe o aliantza strategica intre doua familii in care cei doi miri rareori aveau ceva de spus, ori cel mult aveau de ales intre cateva optziuni care li se puneau in fatza. Atashamentul romantic putea sau nu sa apara ulterior maritishului, dar in nici un caz nu il cauza. Acestea au fost dintotdeauna casniciile cele mai durabile, care au tzinut oamenii laolalta cu interese reciproce pe termen lung. In schimb relatziile romantice, pornind chiar de la exemplele din tragedia greaca antica (Elena din Troia) au fost frenezii psihotice pasionale ce au avut drept consecintze genocide, razboaie, asasinari, gelozii sangeroase si resentimente nasoale chiar intre cei care initzial fusesera protagonistii relatziei romantice. Maritishul pe baze romantic-pasionale e o inventzie de data relativ recenta, putzin peste 100 de ani, stimulata in special de literatura romantica si cantecele trubadurilor latino. Adica de telenovele care, paradoxal, chiar ele contzineau si avertismente legate de riscurile relatziilor romantice si de multiplele feluri in care acestea pot degenera in conflict si tragedie.

Povestea din memorialul lui Chester Brown incepe la momentul cand gagica ii da papucii, iar noul iubit al acesteia se muta impreuna cu ei. Cei trei traiesc o vreme impreuna, pana cand noul iubit e de parere ca Chester ar trebui de fapt sa zboare din propria casa, proximitatea lui fiind daunatoare noii relatzii. Pe cine nu lashi sa moara nu o sa te lase sa traieshti, zice un antic proverb romanesc.

In pofida sfaturilor celor doi amici (autorii BD Seth si Joe Matt, deci colegi de breasla ai lui Chester Brown folositzi in aceasta carte drept parteneri de dezbatere) Chester deprinde obiceiul sanatos de a merge la curve cu regularitatea pe care i-o permite bugetul. Cartea ne impartasheshte aceste experientze din perspectiva clientului ("the john") fara a intra in prea multe detalii biografice legate de prestatoarele serviciilor frecventate, insa oferind detalii savuroase cu privire la dialogurile pe care le avea cu ele. La final insa are loc un soi de paradox - Chester intra intr-o relatzie monogama cu una din curve care ii ofera exclusivitate pe baza unui abonament. Imi cer scuze pentru acest spoiler, dar nu afecteaza nu nimic placerea lecturii care sta in detalii si in dialoguri, povestea de ansamblu fiind seaca, minimala, doar un pretext pentru a pune pe tapet problema decriminalizarii prostitutziei si a subminarii notziunilor traditzionale de familie ori de relatzie romantica.

Cartea beneficiaza de introducere si note de coperta din partea unor sustzinatori ferventzi ai lui Chester Brown si ai libertinajului propovaduit de aceasta carte: Robert Crumb (notoriu pentru revolutzia sexuala pe care a indus-o in banda desenata americana), Alan Moore (notoriu pentru opiniile neo-hippie si banda desenata porno Lost Girls), Neil Gaiman (notoriu pentru relatzia deschisa pe care o are cu nevasta-sa, Amanda Palmer), la care se adauga niste foste curve si niste academicieni sociologi care au publicat extensiv pe problema prostitutziei. Toate aceste nume confera credibilitate atat din partea academica, cat si din partea practicienilor, facand din carte un soi de tratat esentzial pe tema neo-romantismului.

- recomandare: lectura obligatorie, esentziala pentru vremurile pe care le traim
- plusuri: amuzanta pana la un punct, grava si teoretizanta de la un punct incolo, un stil grafic rece si clinic, potrivit abordarii propuse de autor

- minusuri: cartea poate declansha antipatii acute in firile mai romantice; gagica-mea e la un pas de la a-mi da papucii doar pentru ca am citit-o (ea sustzine ca pur si simplu Chester Brown nu isi permitea o relatzie romantica pentru ca era urat, vezi si poza de mai jos).

Regizori cool: Paco Plaza si Jaume Balaguero

La FrightFestu londonez de acu catziva ani am avut ocazia sa-i intalnesc in carne si oase pe cei doi idoli ai noului val de horror spaniol, regizorii Jaume Balaguero si Paco Plaza, adicatelea creatorii seriei Rec care pana nu demult a fost cea mai buna trilogie zombie ever.

Observatzie: Filmele lui Romero s-au ofilit in timp, Resident Evil e pt cocalari, iar celelalte doua serii ce se anuntzasera initzial ca trilogii - 28 Days Later, Zombieland - au intrat in suspensie pe termen nelimitat).

Rec in schimb e The SHIT si are cele mai cool eroine din istoria filmelor zombie (poate cu exceptzia Planet Terror), niste spanioloaice focoase cum numai la ei se mai fabrica (Mila Jovovich e vai de steaua ei pe langa ele). Asta de jos e preferata mea, cu cei mai frumoshi ochi din istoria genului horror (pacat ca nu se vad in poza) si se intampla sa fie si sotzia unuia din regizori (a lui Paco Plaza). O valoare sentimentala deosebita (care face ca Rec 3 sa fie preferatul meu din serie) are si faptul ca m-a pupat pe obraz dupa premiera de la Londra si mi-a dat un breloc cu fatza ei:

In caz ca inca nu le-atzi vazut, va reamintesc ca e o cerintza esentziala ca filmele astea sa fie date tare, pe intuneric absolut, nimeni sa nu vorbeasca in timpu lor si sa fie multe fete care se sperie usor prin camera. Primul Rec a fost o experientza marcanta, fiind filmat integral la persoana intai, intr-o perioada in care genul asta de filme nu se fumase inca. Cameramanul ajuta niste pompieri sa evacueze o cladire din Barcelona infestata de zombie. Stilul "found footage" combinat cu zombie care tabarasc pe cameraman rezulta in cateva scene de neuitat, daca imersiunea audio-video e bine organizata (adica nu te uitzi cu sonoru inchis dimineatza in timp ce batzi omleta). Succesul filmului i-a lamurit pe americani sa incerce chiar un remake shot-by-shot - adica identic cu originalul (pana la copierea replicilor), inlocuind doar actorii si schimband titlul (Quarantine). Si cu o gagica mult mai nasoala (Debra din Dexter).

Rec 2 merge pe aceeasi idee, dar introduce un element mistic - se da o explicatzie fantastica evenimentelor, care cica pornesc de la sangele infectat al unei fetitze posedate si sechestrate de catre un preot care facea experimente oculte in numele Vaticanului. De data asta eroii sunt niste politzisti care investigheaza ce s-a intamplat cu pompierii decimatzi in primul film. Desi retzeta e aceeasi, evenimentele se mai diversifica si suspansul e inca bine tzinut in picioare.

De la partea a 3-a drumurile celor doi regizori s-au separat. Sus-laudatul Rec 3 e realizat doar de Paco Plaza, care si-a permis unele libertatzi cum ar fi transformarea filmului in comedie si distribuirea nevesti-sii in rolul principal. Lucru pe care nu-l regret defel. Filmul nu mai e facut in stil found footage, decat putzin la inceput, cu un cameraman filmand o nunta la care socru mare se transforma in zombie. Virusul se transmite rapid si la altzi nuntasi, pana cand mireasa pune mana pe o drujba si incepe sa fac ordine. E ceva mai brutal la efecte speciale, dar si mai haios, tonul comedic anuland gravitatea realista a primelor filme.

In paralel, Rec 4 a fost realizat totusi de Balaguero, care la randul sau renuntza la stilul found footage si face de data asta un film zombie clasic, continuare directa la Rec 2, ai carui supravietzuitori sunt dushi in carantina pe un vapor aflat in larg. Eroina din primele filme e banuita a fi infectata si molima zombie incepe sa decimeze echipajul militarizat al vaporului. Ma tem ca e cel mai slab film al seriei si e destul de evident ca regizorul a incercat din rasputeri sa atraga publicul Resident Evil si sa submineze initziativa colegului sau de a impinge seria Rec in directzia comediei splatter. Prefer din ratziuni sentimentale partea a 3-a, dar recomand cu caldura intreaga serie ca fiind musai de vazut pentru fanii zombie si ai horrorului found footage.

******************************************
Si acu o mica retrospectiva a CV-urilor celor doi regizori:

Plaza si Balaguero au debutat amandoi sub bagheta casei de productzie spaniole infiintzata de Brian Yuzna (Reanimator, The Dentist) dupa expatrierea sa din SUA, initziativa prin care s-a dat de fapt kickstartul horrorului spaniol modern (mai multe detalii am povestit in articolul asta acu catziva ani). Debutul ambilor s-a intamplat la finele anilor 90 cu doua filme similare, cu titluri similare, ambele ecranizari ale unor romane de Ramsey Campbell, unul din titanii literaturii horror complet ignorat pana atunci (dar si de atunci), de cinematografie.

Debutul lui Balaguero a fost The Nameless, in care o mama e convinsa ca fiica ei, stiuta a fi moarta, a fost de fapt adoptata de o secta satanista cu conexiuni naziste. Tot despre o secta oculta si tot o ecranizare dupa Campbell a fost si debutul lui Paco Plaza, Second Name (titlu inselator prin care producatorii au incercat sa creeze impresia ca filmul asta e un sequel la celalalt): o femeie investigheaza sinuciderea tatalui sau si afla ca acesta facea parte din grupul urmasilor lui Abraham, care au jurat ca isi vor sacrifica primul copil in fatza lui Dumnezeu. Ambele filme sunt debuturi modeste cu actori spanioli care se chinuie sa vorbeasca in engleza, dar au atras suficient atentzia incat carierele celor doi spanioli sa isi zborul. Preferintza mea merge spre debutul lui Plaza, care sta mai bine la capitolul suspans si la finetzuri ocultiste, in timp ce al lui Balaguero pare cam neterminat.

La filmul urmator ambii regizori aveau deja actori americani cunoscutzi si bugete vizibil superioare. Balaguero a facut Darkness, filmul care a lansat-o pe Anna Paquin (Sookie din True Blood), pe atunci o adolescenta mititica, dar tot cu strungareatza aia enervanta. Din pacate debutul american al lui Balaguero e unanim vazut ca un eshec incoerent, incercand sa brodeze mai departe pe tema primului sau film: aici avem o secta oculta care trebuie sa sacrifice niste copii pentru a impiedica aparitzia unei eclipse apocaliptice. Filmul a fost macelarit de catre editori, insa nici versiunea unrated nu arata grozav, si acest al doilea film al sau mi-a lasat senzatzia ca n-ar fi fost terminat in post-productzie.

In paralel, Paco Plaza facea mult-superiorul Romasanta, singurul film cu varcolaci bazat pe fapte adevarate, despre cazul notoriu al unui anume Romasanta (jucat de Julian Sands), un cremenal spaniol care s-a aparat in tribunal sustzinand ca e posedat de spiritul unui lup si, prin urmare, nu poate fi considerat responsabil pentru faptele sale. Pe motivu asta regina de atunci (1800) a si anulat pedeapsa capitala, ceea ce a ramas in istorie drept una din marile escrocherii juridice, precum si primul caz documentat de licantropie clinica (un fel de schizofrenie in care a doua personalitate este animalica). Filmul o introduce si pe sexoasa Elsa Pataky (unguroanca cu origini romaneshti, azi vedeta in seria Fast and Furious).

Desi dupa primele lor filme avusesem impresia ca Plaza e cel care va face cariera la Hollywood, pana la urma tot Balaguero a prins parca mai mult avans. De pe mana sa a mai iesit Fragile, cu Ally McBeal in rolul unei asistente medicale dintr-un spital bantuit de o fantoma care rupe picioarele copiilor internatzi. Regizorul pare sa dezvolte o obsesie pentru filme horror cu copii (si seria Rec are originile intr-o astfel de poveste). Cu Fragile autorul face bine tot ce a facut greshit in primele doua filme - avem o poveste gotica cu un design excelent si cu o imagine laptoasa asigurata de colaboratorul constant al sau, Xavi Gimenez (responsabil pentru numeroase filme din noul val de thrillere produse in Spania, poate va mai amintitzi atmosfera antiseptica din Masinistul, care tot din acest val face parte).

Cel mai bun film al lui Balaguero creca este totusi Sleep Tight, pe care l-am putut vedea si la Festivalul de la Biertan acu catziva ani, despre un tip care se strecoara noaptea in patul unei vecine si face sex discret cu ea, fara ca aceasta sa simta. E un fel de mit al Zburatorului modernizat in cheie hitchcockiana si unul din cele mai bune thrillere domestice din memoria mea recenta.

In sfarshit, un alt proiect la care au contribuit ambii regizori a fost miniserialul de televiziune Peliculas para no dormir/Films to keep you awake. Shase regizori spanioli (printre care si Alex de la Iglesia) au incercat sa aplice retzeta serialului american Masters of Horror, realizand fiecare cate un film creepy de o ora, fara legatura intre ele si destul de memorabile. Cam toate sunt reushite, in special episoadele facute de Plaza si Balaguero. Dar despre serialul cu pricina am scris aici mai demult.