Thomas Ligotti: The Agonizing Resurrection of Victor Frankenstein and Other Gothic Tales (Centipede press, hc)

The Agonizing Resurrection.... e o editzie opulenta pe care mi-am luat-o in virtutea frustrarilor vietzii mele curente de corporatist. Poate stiti modelul: bani multzi si timp prea putin in care sa-i cheltui, asa ca, pentru a pastra iluzia ca viatza merita traita, incepi sa arunci bani pe geam ca sa simtzi un dram de stimul, un pic de rost, sa nu traiesti cu impresia ca te indreptzi spre cimitir cu portofelul plin. Unii dintre colegii corporatisti se defuleaza mergand la strip tease sau angajand escorte in fiecare weekend, altzii au dat in patima alcoolului (scump), al jocurilor de noroc sau cine stie ce hobbyuri sinistre despre care mai bine nu vorbim. Unii, care au cat de cat familie sa-i tzina in echilibru psihologic, mai dau cate o fuga la ski sau in Fiji cu familia, sa mai uite de obligatzii contractuale. Eu mi-am luat cartzile lui Ligotti pana una alta, care poate e un prim pas spre calugarire.

Cu cartea asta am o relatzie erotica. Nu pot citi niciodata mai mult de 2 pagini una dupa alta din ea (dupa care ma intorc pe partea ailalta si ma culc). Cand umblu cu metroul mi-o amintesc tactil pe buricele degetelor. Miroase de te innebuneste, insa de la lins m-am abtzinut, de teama sa nu se imbibe umezeala in copertzile de catifea. Si totusi e doar surioara mai urata (500 de exemplare cu autograful lui Ligotti si al ilustratorului Harry Morris) a unei alte editzii si mai limitate, de doar 15 exemplare care costa aproape 2000 USD bucata.

Thomas Ligotti e numitorul comun (sau multiplul comun?) al lui Lovecraft si Schopenhauer. Cariera sa a fost dedicata promovarii asa-numitului philosophical horror, cu partea filozofica tzinand de zona nihilista. Desertaciunea destertaciunilor, alea alea. O serie de eseuri de natura asta i-au fost adunate acu 2 ani intr-un volum care a luat cam toate premiile genului la categoria non-fiction: The conspiracy against the human race. De-a lungul carierei sale Ligotti a avut de a face si cu muzica, scriind versuri si cantand alaturi de un grup similar ca pozitionare spirituala - goticii ocultisti Current 93.

In jurul lui Ligotti s-a creat o aura secretoasa - pana recent interviurile si fotografiile sale erau extrem de rare. Cartzile la fel, au devenit in timp obiect al traficului dintre anticariate, cu pretzurile crescand semnificativ la fiecare tranzactzie. Asta a facut ca tot mai putzina lume sa aiba acces la opera autorului si a contribuit la obscurizarea sa. Recent Ligotti a decis sa faca un ban cinstit (pretzurile exorbitante de pe piatza neagra mergeau la anticariate, nu la drepturile de autor) si cu ajutorul celor de la Subterranean Press a inceput o campanie de revizuire si reeditare a operelor sale complete in editzii aratoase. Pana acum au aparut (un volum pe an) A Song for a Dead Dreamer, Grimscribe si Noctuary. Din pacate si astea se trec extrem de repede, urmand apoi soarta editziilor originale (triplarea imediata a pretzului), dar, daca stai sa le vanezi, ai sanse sa le prinzi pe amazon la pretzuri decente.

Dar despre editziile Subterranean vorbim altadata, caci volumul sexy de care e vorba aici nu face parte din seria respectiva de reeditari. E tot o reeditare, dar ingrijita de Centipede Press, alta editura specializata pe editzii de lux, chiar mai de lux decat Subterranean - copertzi de catifea, dimensiuni oversized, carcasa de matase, autografele designerului editziei si al autorului. Adica opulentza. In conditziile in care contzinutul abia ajunge la 100 de pagini, din care o treime sunt ilustratziile febrile ale sinistrului Harry Morris. Cititul merge foarte repede, contzinutul fiind alcatuit din vignete flash fiction (=maxim 2 pagini) pe teme clasice din literatura gotica. Necazu e ca daca o citesti prea repede incepi sa capetzi impresia ca ai dat prea multi pe bani asa ca experientza trebuie dramuita si strunita, ca erotismul gheiselor.

Simt nevoia sa enumar titlurile delicioase, ele insele mici povestiri hipercomprimate. Familiaritatea cu materialele originale e obligatorie pentru a intzelegere referintzele, rastalmacirile si poantele subtile pe care le face autorul la adresa materialului original:

- Prefatza. E cea mai lunga din tot volumul si e de fapt un nou eseu al lui Ligotti in binecunoscutul sau stil nihilist care propovaduieste mizeria existentzei umane si o mapeaza pe temele clasice din literatura gotica care, sustzine el, confera putzina poezie mizeriei respective. Si acum titlurile:

 - One thousand painful variations performed upon diverse creatures undergoing the treatment of Dr. Moreau, humanist.
- The excruciating final days of Dr. Jekyll, englishman.
- The agonizing resurrection of Victor Frankenstein, citizen of Geneva.
- The heart of Count Dracula, descendant of Attila, scourge of God. 
- The insufferable salvation of Lawrence Talbot, the Wolfman.
- The intolerable lesson of the Phantom of the Opera.
- The unspeakable rebirth of the Phantom of the Wax Museum.
- The perilous legacy of Emily St. Aubert, inheritress of Udolpho.
- The irreproachable statement of the governess as to the affair at Bly.
- The unnatural persecution by a vampire, of Mr. Jacob J.
- The superb companion of Andre de V., antiPygmalion
- The ever vigilant guardians of secluded estates
- The Scream from 1800 to the present
- The transparent alias of William Wilson, sportsman and scoundrel
- The worthy inmate of the will of the Lady Ligeia
- The interminable residence of the friends of the House of Usher
- The fabulous alienation of the outsider, being of no fixed abode
- The blasphemous enlightenment of Professor Francis Wayland Thurston of Boston, Providence, and the human race
- The premature death of H.P. Lovecraft, oldest man in New England.

Dupa cum sugereaza titlurile, majoritatea sunt reinterpretari ale unor momente clasice din proza gotica, adesea din perspectiva unui personaj alternativ (e.g. un flirt intre Dracula si Mina), prelungiri ale unor scene oferind perspective noi asupra situatziilor cunoscute (e.g. soarta lui Frankenstein si a Omului Lup dupa finalizarea povestilor lor asa cum le stim), ori introspectzii ale personajelor cunoscute (un moment de cugetare, asupra conditziei umane, a doctorului Moreau la masa de lucru). Unele sunt mai meta, de exemplu ultima vigneta descrie chiar scena mortzii lui Lovecraft in detalii sinistre. Unele sunt rezumate comprimate ale povestilor referite, repovestite de cate un martor al evenimentelor ce pare sa stie ceva in plus fatza de autorul original. Dupa cum sugereaza titlurile, materialele de baza sunt preluate din opera lui E.A.Poe, Ann Radcliffe, Henry James, Lovecraft, HG Wells, etc.

Pana la urma este o carte de care mai mult de bucuri ca o ai decat ca ai citit-o. Nu ca ar fi nasoala (doamne fereste, Ligotti e unul din idolii mei din horror) dar ofera prea putzin dpdv cantitativ.  

Plusuri: - prezentare grafica exceptionala
Minusuri: - subtzire rau, scumpa rau, contzinut cam artsy fartsy
Recomandare: - colectionarilor de cartzi

Top muzical 2013 / semestrul 1: inca 10 albume notabile

Avem aici traditzionalele "inca 10 albume notabile", pe langa cele din topul de juma de an, prezentat in articolul precedent.

Dead Sara - Dead Sara

Cu albumu asta se da startului unui nou gen muzical, asa-numitul lesbian metal (pana ii gaseste presa o denumire mai decenta). Feminism nervos, piese catchy, tzipete si istericale, tot ce itzi potzi visa de la sexul frumos desfasurat pe coordonate rock. Si o binevenita diversiune dupa 15 ani in care femeile rock s-au complacut in roluri de zane (Evanescence, Nightwish, Within Temptation samd), plus cateva punkeritze urate pe ici pe colo (Guano Apes).

A fost debutul anului 2012 in rockul mainstream, asteptam confirmarea cu un nou album. Au intrat in gratziile lui Courtney Love care sper ca le va da impulsul necesar pentru o cariera consistenta. Sau ii va baga in groapa, dar io sper ca nu.

Imi place tipa de la voce de mor.

 

Clutch - Earth Rocker

Asta e trupa trecuta in dictzionarele limbii engleze in dreptul cuvantului groovy. Ce vremuri dubioase am petrecut pe muzica tractoristilor astia, acu vreo 10 ani! Mai bine sa nu ne amintim. Si ei, si io, ne-am cam ramolit, dar iata ca the gods of groove s-au intors totusi cu un album mai snappy decat recentele lor eforturi (adica cu sound-ul de pe albumul lor de capatai, Blast Tyrant) si cu niste versuri geniale, cum ar fi cele ale piesei de jos. 

And when you take a good look around, they stole your rock'n'roll!!!

Snog - Babes in Consumerland

Cu un clip nostalgic despre Hitler compilat din videoteca personala a Evei Braun, marxist-leninistul David Thrussell se intoarce cu inca o oda negativa la adresa capitalismului. Poate mai putzin catchy decat albumele precedente, dar si mai extremist in mesaj (are o piesa despre managementul resurselor umane intitulata Have you sucked some cock today?).

Continua trendul albumelor sale recente, de a integra bucatzele de alternative rock mieunat (gen Placebo), ceea ce mai trage albumul in jos, dar raman suficiente satisfactzii de consumat pt fanii electro.

The Quill - Tiger Blood

Trupa hard rock a fostului bassist Spiritual Beggars deviaza clar spre Queens of the Stone Age sperand sa prinda si ei ceva firimituri de la succesul recent al susnumitzilor. Pana la urma e o optziune buna, caci le-a adus o gramada de idei noi in ceea ce pana acum fusese un hard rock destul de generic, chiar daca scandinav. Ii ascult de vreo 10 ani dar asta e de departe albumul lor cel mai bun.

  Spock's Beard - Brief Nocturnes and Dreamless Sleep

Uitasem ca penticostalii astia mai exista, desi n-au absentat niciodata cu adevarat din industrie. De vina e frecventza cu care isi schimba vocalul, acum cred ca-s la al 4-lea. Asta nou e adus de la trupa de prog rock banal Enchant, insa in contextul Spock's Beard e mult mai bine valorificat.

Ca de obicei, avem un prog rock batranesc in genul lui Genesis, cu cateva hituri mai popish pretty cool (vezi si clipul) si o gramada de piese interminabile in buna traditzie a genului, cu clape virtuoase dar cam cheesy pe alocuri.

Ray Wylie Hubbard - The Grifter's Hymnal

Batranul Hubbard canta pe noul sau album despre cum s-a chinuit 40 de ani sa se faca auzit si tot n-au auzit nimeni de el in afara Texasului, si despre cum l-a facut om pe fiu-sau (ala de la chitara din dreapta). Pt. showul lui Letterman (vezi clipul) si-a luat o shapca de hipster, doar-doar o sa fie bagat in seama. Cam asa si cu mine, o sa tzin blogu asta 40 de ani si tot atatzia cititori o sa am ca si azi. Unde nu e stofa de succes, nici Dumnezeu nu cere.

Oricum avem aici versuri destepte, o chitara misto si inca un album memorabil selectat din topurile country/americana ale lui Calin Dumitru. Piesa de mai jos e de departe favorita mea, datorita caracterului epic si autobiografic.

 

Polkadot Cadaver - Last Call in Jonestown

Alegere dificila pentru pozitia asta intre doua albume ce poarta eticheta pattonesque: unul pe care Patton chiar canta (Tomahawk) si astia care il cam imita pe Patton, si la randul lor au fost imitatzi de System of a Down. Nu chiar in formula asta, pe atunci se numeau Dog Fashion Disco, insa Polkadot sunt cam aceiasi indivizi sub alt nume, si canta acelasi gen de post-patton-rock. Pe una din piese il au invitat si pe vocalu de la Clutch, si creca asta m-a determinat sa ii recomand pe ei in detrimentul lui Tomahawk.

 

Witchcraft - Legend

Si daca, asemeni mie, nu va putetzi satura de hippie rockul celor de la Graveyard sau Kadavar, iaca avetzi si o a treia varianta: suedezii Witchcraft care de fapt sunt mai vechi decat celelalte doua trupe la un loc, doar ca pana recent s-au tot chinuit sa-i imite pe Black Sabbath si s-au multzumit cu statutul de vedete underground.

Acum ca Black Sabbath s-au intors, n-au mai vazut nici ei sensul de a se complace in postura de epigoni si au scos cu albumul Legend un material mult mai rafinat, cu cateva hituri beton si cateva balade care au shanse sa-i scoata din mocirla doom si sa-i deschida spre un public mai larg.

 Rob Zombie - Venomous Rat Regeneration Vendor

Rob Zombie a reusita sa ramana un badass de-a lungul a 3 decade si 3 generatzii de ascultatori. Pe totzi ailaltzi din tagma asta se cunosc demult semnele ramolelii. Pana si flama lui Marilyn Manson, care i-a fost epigon, a palit mult mai repede, desi s-a aprins mult mai tarziu. La concertul in care i-am vazut asta iarna, Manson a fost in deschiderea lui Zombie si a fost de departe depasit de situatzie.

P.S. Avem si un film nou de la Rob Zombie, Lords of Salem, cu lesbiene arse pe rug.

Jex Thoth - Blood Moon Rise

Pentru ultima pozitie din topului semestrului asta am dus inca o batalie interioara serioasa, intre doua albume din zona oculta cu voce feminina - americanii Jex Thoth si olandezii Devil's Blood. Cei din urma aveau avantajele ca a) s-au desfiintzat si alt album nu mai pupam de la ei, si ca b) au scos unul din cele mai psihedelice albume ever, dar dezavantajul c) ca nu ma mai tzin nervii la piese de 20 minute.

Pana la urma am ramas la Jex Thoth pentru ca piesele-s mai catchy si pentru ca am avut ocazia sa beau o bere cu Jex cand a fost la Viena in urma cu un an si tre sa ma laud cu asta inainte sa devina o vedeta rock, acum cand competitorii de pe acelasi segment muzical incep sa se dea la o parte si albumu asta pare sa fi intrat destul de serios in atentzia presei.

Ma intreb cand o sa ajunga trupa asta la Artmania, festival care pare sa se fi specializat pe femme-rockul cu pretentzii simfonice (iar Lacrimosa? iar Within Temptation? iar Haggard?). 

Top muzica 2013: primu semestru

Desi isi mananca pita din altceva, Calin Dumitru este cea mai documentata autoritate romaneasca in ce priveste muzica country si folkul de shosea de tip "americana", asa ca la final de an consult obligatoriu topul lui, impreuna cu topurile autoritatzilor critice din jazz, metal, pop, rock samd ca sa vad daca am ratat vreun album important, mai ales de cand timpul ma costa bani si nu mai am vreme sa le descopar prin trial / error.

De obicei petrec vreo doua saptamani la final de an parcurgand retrospectivele de an din Quietus, Popmatters, Vice, NME, Stonerrock, Spin, Sputnik, Dusted, Blabbermouth, Stereogum, cateva de prin presa care raporteaza pulsul mainstream (Guardian, Rolling Stone, Billboard), cateva site-uri de jazz, goth/EBM, site-ul amicului John Chedsey (Satan Stole My Teddybear, care m-a invatzat cam tot ce stiu despre recenzat muzica). Sper ca atzi remarcat ca in lista nu apar Pitchfork si siteurile romanesti de metal, care-s niste kkturi sinistre (desi sectziunea metal din Pitchfork e destul de competenta de cand Kim Kelly scrie pt. ei, dar scrie cam rar).

Dar pt. partea de country m-am obisnuit sa fiu comod si sa ma bazez pe ce gasesc in lista lui Calin Dumitru. Oricum la noi nu mai asculta nimeni asa ceva, nu imi dau seama de ce. Cum de obicei lista respectiva apare dupa ce imi fac topul meu de final de an, ceea ce aleg din ea ramane pentru anul ce urmeaza. Adica pentru acum, cand imi fac topul cu ce am ascultat in primul semestru din 2013.

Todd Snider - Agnostic Hymns and Stoner Fables

Categoric, revelatzia anului in zona americana a fost trubadurul Todd Snider. Amatorii de intzelepciune populara americana gen Johnny Cash/Willie Nelson, pusa pe chitara rece si cu o masura buna de sarcasm vor fi incantatzi. Inregistrarea suna partzial improvizat, cu multe falseturi, cantat somnoros si iesiri din ritm, ceea ce da un farmec aparte, de cantece mahmure la foc de tabara. De fapt in clipul de mai jos sunt aproape sigur ca Snider era mahmur si albastru la un ochi.

In plus, gagicile s-ar putea sa-l gaseasca pe Snider un gagiu hot, ma rog, cat de hot poate fi un redneck. Am auzit insa ca gagicilor le plac tipii astia mai din topor, e un trend nou cica, ce urmeaza esecului dandysmului. Are si un DVD in care canta cu un clop de paie in cap, dar tot ok e. Are 20 de ani de albume in spate, asa ca recomand si exploararea catalogului sau de pe vremuri, sau macar Best Of-urile. E intotdeauna o bucurie sa descoperi un artist de care n-ai auzit si care are deja un catalog gros in spate, pe care il potzi explora pe indelete.

Shooter Jennings - Family Man

Pe Shooter Jennings il mai stiam, e fiul legendei country Waylon Jennings (al carui rol l-a si jucat in biografia lui Johnny Cash, aia cu Jq.Phoenix) dar nu m-am omorat niciodata dupa countryul traditzional, asa ca nu l-am urmarit indeaproape.

Albumul asta are insa un suflu groovy irezistibil, marcand migratzia treptata a lui Jennings spre rockul psihedelic sudist (gen Lynyrd Skynyrd), de fapt materialul e impartzit cam jumi-juma intre country si rock, ceea ce il face foarte divers si satisfacator pentru ambele tipuri de public. Albumul contzine cateva din cantecele pe care le-am ascultat cel mai mult anu asta, si cea mai buna balada pe care am ascultat-o in 2013, v-o si pun mai jos. E despre un caine.

P.S. Intre timp Jennings a mai scos un album, The Other Life, destul de misto, dar parca nu chiar asa misto ca Family Man.

Kekal - Autonomy

Kekal e singura trupa indie autentica pe care o ascult, in afara de Truda din Cluj. In primul rand e indie pentru ca e din Indonezia, unde credeam ca oamenii se mai mananca unii pe altzii, in al doilea rand pentru ca e cu adevarat indie - in 15 ani de cariera inca nu au un contract cu o casa de discuri, isi fac singuri albumele, pozele, copertzile, turneele samd. Creca la asta se refera titlul Autonomy.

Desi sunt vandutzi drept prog rock, nu au nimic de a face cu definitzia traditzionala a termenului ci mai degraba cu Sonic Youth si alte trupe care au devenit progresive prin gaselnitze si viziune, mai mult decat prin tehnica. Am tot scris despre ei pe blogul asta de-a lungul anilor, pentru ca fiecare nou album al lor ma ia prin surprindere. De data asta avem o mutare importanta spre zona electro si dream pop, treaba care nu e normala tinand cont de originile black metal ale trupei, si face albumul unul din cele mai ciudate pe care le-am ascultat in ultima vreme.

P.S.  Avem si un EP, Unsung Division, cu piese noi si mai rock, aparut zilele astea.

Ghost B.C. - Infestissumam

Asmodeus! Satanas! Lucifer! Poreclitzi si Beatles on a bad trip, vedetele satanic-faggot-metal au trebuit sa isi schimbe recent numele in Ghost B.C. pt. ca numele Ghost (cu care au scos primul album) era luat deja. Presa ii acuza de inacuratetze istorica - nu potzi sa ai particula B.C. in nume si sa ai un vocal imbracat in papa. Sunt si prima trupa de rock satanic invitata la festivalul Coachella, un event prin excelentza hipsteresc.

Daca n-ati auzit inca de trupa asta, aflatzi ca a inceput drept o parodie la rockul ocult practicat in anii 80 de King Diamond/Mercyful Fate, apoi au inceput sa faca valuri prin faptul ca nimeni nu stie cine sunt membrii trupei. Videoclipul de jos e primul in care ni se sugereaza identitatea membrilor, insa, ca mai toate actziunile lor de marketing, cel mai probabil e o farsa. Recent au lansat si o linie de vibratoare si buttplugs cu capul in forma vocalului, ca sa intzelegetzi ce le poate capul. Pe primul album se zvonea ca vocalul e un pop star gay din Suedia, insa e posibil ca pe albumul asta sa-l fi schimbat, caci acum se prezinta cu numele Papa Emeritus II.

Sincer, eu nu cred ca e propriu-zis o trupa, ci un concept de marketing gen Milli Vanilli in care membrii trupei sunt din cand in cand schimbatzi dupa nevoie, ca oricum nu-tzi potzi da seama.

Am ales varianta necenzurata a clipului, pt ca e delicioasa daca avetzi destula rabdare:

Nick Cave and the Bad Seeds - Push the Sky Away

Nick Cave imbatraneste si se ramoleste, iar albumul asta pare destul de lenes, dupa cum acuzam in recenzia din Dilema. Si fara Blixa, si fara Mick Harvey, Nick Cave a ramas cam singurel si albumul asta suna ca unul solo, cam ca si Boatman's Call dar mai apocaliptic si mai psihotic. Adica toate piesele-s balade intunecoase despre curve, batranetze si bosonul Higgs, total diferite de ce s-a auzit pe proiectele recente cu Grinderman, unde pare sa se fi izolat spiritul rock al lui Nick Cave, cat a mai ramas din el.

Aviz si amatorilor folkului apocaliptic-bolborosit in genul Current 93, insa pana la urma albumul contzine cele mai reusite momente lirice si melancolice produse de NC de la No More Shall We Part incoace. Are clipuri facute de regizori celebri - Gaspar Noe (Irreversible) si Hillcoat (regizorul filmelor scrise de Cave). Mai jos avetzi varianta necenzurata a clipului lui Hillcoat.

Albumul are si o versiune deluxe cu niste bonus tracks care suna chiar mai recitat decat cele de pe album, incat ramai cu impresia ca Nick Cave a vrut sa scoata un audiobook cu niste poezii de-ale lui si astia din trupa s-au bagat cu instrumentele peste el.

P.S. Mick Harvey a scos si el un album recent.
P.S.2. Vara asta Nick Cave revine la Sziget dupa o indelunga lipsa, adica de cand am scris ultima data despre asta, acu 8 ani.

Shining - One One One

In Norvegia se intampla multe lucruri anormale, printre care si faptul ca exista trupa Shining, un grup care si-a propus sa imbine black metalul cu jazzul (Mortens Qvenild, care a fost la Garana anul asta, le-a fost clapar pe cateva albume, iar vocalul grupului vine din Jaga Jazzist). Mare atentzie, nu confundatzi cu trupa Shining din Suedia, care canta un black metal mai traditzional.

Avem si un clip oficial, nu neaparat cea mai buna piesa a albumului, dar cea mai accesibila. In general materialul e obositor si challenging, dar daca te chinui umpic gasesti chestii care nu s-au mai prea facut in muzica, in principiu din cauza ca si jazzerii si blackerii vin din comunitatzi destul de constipate si traditzionaliste. Mai putzin in Norvegia, unde orice e posibil.

The Knife - Shaking the Habitual

 

Am avut pentru pozitia asta de ales intre The Knife si Skinny Puppy, cele mai asteptate albume electro ale anului (alaturi de Nine Inch Nails care inca n-a iesit). Pana la urma au castigat primii, pt ca au fost in stare sa scoata un album diferit de tot ce au facut pana acum, lucru la care nu ma asteptam, cand puteau sa se scalde in retzeta succesului (cum ar fi facut multzi altzii) care le-a adus titlul best album of 2006 pe Pitchfork.

Piesele sunt lungi si mai putzin dansante decat eram obisnuitzi de la The Knife. Ma rog, nu stiu cine ne-a obisnuit sa credem asta, ca nu ei - materialul lor precedent (pe care nu l-a ascultat nimeni) a fost soundtrackul ambiental al unui performance audio-vizual, iar albumul asta e clar influentzat de abordarea respectiva, cu piese lungi de 10 minute si multe brizbrizuri minimaliste, doar ca mai include si voce si sectziuni dansabile. Si cateva hituri mai accesibile, precum clipul de mai jos, care reflecta pasiunea pentru treninguri a trupei, din cauza careia prima data cand i-am vazut am crezut ca-s din Vaslui.

P.S. Unul din clipuri e facut de regizoarea de porn feminist Marit Ostberg, in schimbul serviciului celor de la The Knife care i-au facut soundtrackuri la ceva porneciuri de-ale dansei.

Kadavar - Abra Kadavar 

Hello darkness, my old friend / I won't talk to you again. Superb.

Nemtzii de la Kadavar sunt the next best thing dupa suedezii Graveyard, cand vine vorba de 70s hippie rock revival. Totusi nu intzeleg de ce trupele astea isi iau genu asta de nume, care fugaresc ascultatorii.

Daca as fi sa ma iau dupa barbile si trapejii pe care-i poarta, Kadavar sunt chiar mai autentici, insa sunt abia la al doilea album si n-au intrat inca in atentzia mainstream. In plus is nemtzi, ceea ce nu potriveste prea bine cu genul practicat. Ma shokeaza faptul ca trupa asta a fost la Cluj in Gambrinus Pub si nimeni nu s-a dus sa-i vada. La Roadburn n-am incaput eu sa-i vad, iar la cat de bine suna albumul asta nou, anul viitor n-o sa incap nici atat. 

Queens of the Stone Age - Like Clockwork

Dangerously sexy songs, zice presa ca gasim pe albumul de revenire, dupa 6 ani de pauza a legendei stoner Josh Homme. Cine nu intzelege ce am zis acuma, sa dea un search dupa Kyuss sau sa citesca cartzile de istorie.

Acuma sa fim onesti, QOTSA s-au cam hipsterizat, mai ales dupa ce au auzit ca varu Grimus face coveruri dupa ei. Albumul asta nu cred ca mai are 2 piese stoner cinstite, e multa schelelaiala, balade si invitatzi precum Elton John, pederastu de la Scissor Sisters, unu de la UNKLE, unu de la Arctic Monkeys, Mark Lanegan, adica spuma showbizzului post-gay. Ce-i drept, apar si Trent Reznor si Dave Grohl dar si pe ei ii suspectez de un interes similar, de infiltrare perversa in inimile publicului hip.

Ma rog, am fost cam iritat la prima auditzie si de-a dreptul enervat cand am auzit ca Elton John si ala de la Scissor Sisters apar pe album, dar pana la urma am gasit materialul satisfacator si a grower, cu de toate pentru totzi. Cred ca asta mai inseamna si ca nu vom pupa vreodata o reuniune Kyuss. Luna asta ar fi trebuit sa particip la un concert QOTSA si cica e sold out inca din 2012 cand au anuntzat turneul si s-au vandut de 3 ori mai multe bilete decat la Bon Jovi.

Adio, Josh Homme, mi-a parut bine, dar ai traversat intr-o alta lume. Sa nu uitzi ca eu tzi-am scris prima recenzie din presa romaneasca.

Bruce Soord and Jonas Renkse - Wisdom of Crows

Dupa doua albume cu Katatonia in care a dat semne ca i-a cam secat izvorul de idei, Jonas Renkse a fost invitat de hipsterul Bruce Soord de la Pineapple Thief sa faca vocea pe acest interesant duet pop-rock.

Un proiect cu totul surprinzator, care intinde un pod de flori intre cele doua lumi, ale metalului si ale hipsterismului. Desigur, metalistii probabil au motive sa se vaicareasca iara ca idolii lor fac compromisuri comerciale, insa albumu asta e net superior la ce a scos Katatonia in ultimii ani. Pe alocuri aduce si cu Anathema.

P.S. Pe wiki ni se promite un nou album Katatonia anu asta, sunt foarte curios in ce masura va fi influentzat de materialul de fatza.

Cam asta e topu, fratzilor. Sa mentzionez si cateva din dezamagirile anului, despre care n-o sa mai auzitzi prea multe aici: Black Sabbath, Uncle Acid, Cocorosie, Volbeat, Boris, Alice in Chains, Audrey Horne, Spiritual Front, Spiritual Beggars, Voivod.

Urmeaza un articol cu inca 10 albume notabile, ca sa respect traditzia de 40 de albume recomandate pe an.