Top muzica 2013: primu semestru

Desi isi mananca pita din altceva, Calin Dumitru este cea mai documentata autoritate romaneasca in ce priveste muzica country si folkul de shosea de tip "americana", asa ca la final de an consult obligatoriu topul lui, impreuna cu topurile autoritatzilor critice din jazz, metal, pop, rock samd ca sa vad daca am ratat vreun album important, mai ales de cand timpul ma costa bani si nu mai am vreme sa le descopar prin trial / error.

De obicei petrec vreo doua saptamani la final de an parcurgand retrospectivele de an din Quietus, Popmatters, Vice, NME, Stonerrock, Spin, Sputnik, Dusted, Blabbermouth, Stereogum, cateva de prin presa care raporteaza pulsul mainstream (Guardian, Rolling Stone, Billboard), cateva site-uri de jazz, goth/EBM, site-ul amicului John Chedsey (Satan Stole My Teddybear, care m-a invatzat cam tot ce stiu despre recenzat muzica). Sper ca atzi remarcat ca in lista nu apar Pitchfork si siteurile romanesti de metal, care-s niste kkturi sinistre (desi sectziunea metal din Pitchfork e destul de competenta de cand Kim Kelly scrie pt. ei, dar scrie cam rar).

Dar pt. partea de country m-am obisnuit sa fiu comod si sa ma bazez pe ce gasesc in lista lui Calin Dumitru. Oricum la noi nu mai asculta nimeni asa ceva, nu imi dau seama de ce. Cum de obicei lista respectiva apare dupa ce imi fac topul meu de final de an, ceea ce aleg din ea ramane pentru anul ce urmeaza. Adica pentru acum, cand imi fac topul cu ce am ascultat in primul semestru din 2013.

Todd Snider - Agnostic Hymns and Stoner Fables

Categoric, revelatzia anului in zona americana a fost trubadurul Todd Snider. Amatorii de intzelepciune populara americana gen Johnny Cash/Willie Nelson, pusa pe chitara rece si cu o masura buna de sarcasm vor fi incantatzi. Inregistrarea suna partzial improvizat, cu multe falseturi, cantat somnoros si iesiri din ritm, ceea ce da un farmec aparte, de cantece mahmure la foc de tabara. De fapt in clipul de mai jos sunt aproape sigur ca Snider era mahmur si albastru la un ochi.

In plus, gagicile s-ar putea sa-l gaseasca pe Snider un gagiu hot, ma rog, cat de hot poate fi un redneck. Am auzit insa ca gagicilor le plac tipii astia mai din topor, e un trend nou cica, ce urmeaza esecului dandysmului. Are si un DVD in care canta cu un clop de paie in cap, dar tot ok e. Are 20 de ani de albume in spate, asa ca recomand si exploararea catalogului sau de pe vremuri, sau macar Best Of-urile. E intotdeauna o bucurie sa descoperi un artist de care n-ai auzit si care are deja un catalog gros in spate, pe care il potzi explora pe indelete.

Shooter Jennings - Family Man

Pe Shooter Jennings il mai stiam, e fiul legendei country Waylon Jennings (al carui rol l-a si jucat in biografia lui Johnny Cash, aia cu Jq.Phoenix) dar nu m-am omorat niciodata dupa countryul traditzional, asa ca nu l-am urmarit indeaproape.

Albumul asta are insa un suflu groovy irezistibil, marcand migratzia treptata a lui Jennings spre rockul psihedelic sudist (gen Lynyrd Skynyrd), de fapt materialul e impartzit cam jumi-juma intre country si rock, ceea ce il face foarte divers si satisfacator pentru ambele tipuri de public. Albumul contzine cateva din cantecele pe care le-am ascultat cel mai mult anu asta, si cea mai buna balada pe care am ascultat-o in 2013, v-o si pun mai jos. E despre un caine.

P.S. Intre timp Jennings a mai scos un album, The Other Life, destul de misto, dar parca nu chiar asa misto ca Family Man.

Kekal - Autonomy

Kekal e singura trupa indie autentica pe care o ascult, in afara de Truda din Cluj. In primul rand e indie pentru ca e din Indonezia, unde credeam ca oamenii se mai mananca unii pe altzii, in al doilea rand pentru ca e cu adevarat indie - in 15 ani de cariera inca nu au un contract cu o casa de discuri, isi fac singuri albumele, pozele, copertzile, turneele samd. Creca la asta se refera titlul Autonomy.

Desi sunt vandutzi drept prog rock, nu au nimic de a face cu definitzia traditzionala a termenului ci mai degraba cu Sonic Youth si alte trupe care au devenit progresive prin gaselnitze si viziune, mai mult decat prin tehnica. Am tot scris despre ei pe blogul asta de-a lungul anilor, pentru ca fiecare nou album al lor ma ia prin surprindere. De data asta avem o mutare importanta spre zona electro si dream pop, treaba care nu e normala tinand cont de originile black metal ale trupei, si face albumul unul din cele mai ciudate pe care le-am ascultat in ultima vreme.

P.S.  Avem si un EP, Unsung Division, cu piese noi si mai rock, aparut zilele astea.

Ghost B.C. - Infestissumam

Asmodeus! Satanas! Lucifer! Poreclitzi si Beatles on a bad trip, vedetele satanic-faggot-metal au trebuit sa isi schimbe recent numele in Ghost B.C. pt. ca numele Ghost (cu care au scos primul album) era luat deja. Presa ii acuza de inacuratetze istorica - nu potzi sa ai particula B.C. in nume si sa ai un vocal imbracat in papa. Sunt si prima trupa de rock satanic invitata la festivalul Coachella, un event prin excelentza hipsteresc.

Daca n-ati auzit inca de trupa asta, aflatzi ca a inceput drept o parodie la rockul ocult practicat in anii 80 de King Diamond/Mercyful Fate, apoi au inceput sa faca valuri prin faptul ca nimeni nu stie cine sunt membrii trupei. Videoclipul de jos e primul in care ni se sugereaza identitatea membrilor, insa, ca mai toate actziunile lor de marketing, cel mai probabil e o farsa. Recent au lansat si o linie de vibratoare si buttplugs cu capul in forma vocalului, ca sa intzelegetzi ce le poate capul. Pe primul album se zvonea ca vocalul e un pop star gay din Suedia, insa e posibil ca pe albumul asta sa-l fi schimbat, caci acum se prezinta cu numele Papa Emeritus II.

Sincer, eu nu cred ca e propriu-zis o trupa, ci un concept de marketing gen Milli Vanilli in care membrii trupei sunt din cand in cand schimbatzi dupa nevoie, ca oricum nu-tzi potzi da seama.

Am ales varianta necenzurata a clipului, pt ca e delicioasa daca avetzi destula rabdare:

Nick Cave and the Bad Seeds - Push the Sky Away

Nick Cave imbatraneste si se ramoleste, iar albumul asta pare destul de lenes, dupa cum acuzam in recenzia din Dilema. Si fara Blixa, si fara Mick Harvey, Nick Cave a ramas cam singurel si albumul asta suna ca unul solo, cam ca si Boatman's Call dar mai apocaliptic si mai psihotic. Adica toate piesele-s balade intunecoase despre curve, batranetze si bosonul Higgs, total diferite de ce s-a auzit pe proiectele recente cu Grinderman, unde pare sa se fi izolat spiritul rock al lui Nick Cave, cat a mai ramas din el.

Aviz si amatorilor folkului apocaliptic-bolborosit in genul Current 93, insa pana la urma albumul contzine cele mai reusite momente lirice si melancolice produse de NC de la No More Shall We Part incoace. Are clipuri facute de regizori celebri - Gaspar Noe (Irreversible) si Hillcoat (regizorul filmelor scrise de Cave). Mai jos avetzi varianta necenzurata a clipului lui Hillcoat.

Albumul are si o versiune deluxe cu niste bonus tracks care suna chiar mai recitat decat cele de pe album, incat ramai cu impresia ca Nick Cave a vrut sa scoata un audiobook cu niste poezii de-ale lui si astia din trupa s-au bagat cu instrumentele peste el.

P.S. Mick Harvey a scos si el un album recent.
P.S.2. Vara asta Nick Cave revine la Sziget dupa o indelunga lipsa, adica de cand am scris ultima data despre asta, acu 8 ani.

Shining - One One One

In Norvegia se intampla multe lucruri anormale, printre care si faptul ca exista trupa Shining, un grup care si-a propus sa imbine black metalul cu jazzul (Mortens Qvenild, care a fost la Garana anul asta, le-a fost clapar pe cateva albume, iar vocalul grupului vine din Jaga Jazzist). Mare atentzie, nu confundatzi cu trupa Shining din Suedia, care canta un black metal mai traditzional.

Avem si un clip oficial, nu neaparat cea mai buna piesa a albumului, dar cea mai accesibila. In general materialul e obositor si challenging, dar daca te chinui umpic gasesti chestii care nu s-au mai prea facut in muzica, in principiu din cauza ca si jazzerii si blackerii vin din comunitatzi destul de constipate si traditzionaliste. Mai putzin in Norvegia, unde orice e posibil.

The Knife - Shaking the Habitual

 

Am avut pentru pozitia asta de ales intre The Knife si Skinny Puppy, cele mai asteptate albume electro ale anului (alaturi de Nine Inch Nails care inca n-a iesit). Pana la urma au castigat primii, pt ca au fost in stare sa scoata un album diferit de tot ce au facut pana acum, lucru la care nu ma asteptam, cand puteau sa se scalde in retzeta succesului (cum ar fi facut multzi altzii) care le-a adus titlul best album of 2006 pe Pitchfork.

Piesele sunt lungi si mai putzin dansante decat eram obisnuitzi de la The Knife. Ma rog, nu stiu cine ne-a obisnuit sa credem asta, ca nu ei - materialul lor precedent (pe care nu l-a ascultat nimeni) a fost soundtrackul ambiental al unui performance audio-vizual, iar albumul asta e clar influentzat de abordarea respectiva, cu piese lungi de 10 minute si multe brizbrizuri minimaliste, doar ca mai include si voce si sectziuni dansabile. Si cateva hituri mai accesibile, precum clipul de mai jos, care reflecta pasiunea pentru treninguri a trupei, din cauza careia prima data cand i-am vazut am crezut ca-s din Vaslui.

P.S. Unul din clipuri e facut de regizoarea de porn feminist Marit Ostberg, in schimbul serviciului celor de la The Knife care i-au facut soundtrackuri la ceva porneciuri de-ale dansei.

Kadavar - Abra Kadavar 

Hello darkness, my old friend / I won't talk to you again. Superb.

Nemtzii de la Kadavar sunt the next best thing dupa suedezii Graveyard, cand vine vorba de 70s hippie rock revival. Totusi nu intzeleg de ce trupele astea isi iau genu asta de nume, care fugaresc ascultatorii.

Daca as fi sa ma iau dupa barbile si trapejii pe care-i poarta, Kadavar sunt chiar mai autentici, insa sunt abia la al doilea album si n-au intrat inca in atentzia mainstream. In plus is nemtzi, ceea ce nu potriveste prea bine cu genul practicat. Ma shokeaza faptul ca trupa asta a fost la Cluj in Gambrinus Pub si nimeni nu s-a dus sa-i vada. La Roadburn n-am incaput eu sa-i vad, iar la cat de bine suna albumul asta nou, anul viitor n-o sa incap nici atat. 

Queens of the Stone Age - Like Clockwork

Dangerously sexy songs, zice presa ca gasim pe albumul de revenire, dupa 6 ani de pauza a legendei stoner Josh Homme. Cine nu intzelege ce am zis acuma, sa dea un search dupa Kyuss sau sa citesca cartzile de istorie.

Acuma sa fim onesti, QOTSA s-au cam hipsterizat, mai ales dupa ce au auzit ca varu Grimus face coveruri dupa ei. Albumul asta nu cred ca mai are 2 piese stoner cinstite, e multa schelelaiala, balade si invitatzi precum Elton John, pederastu de la Scissor Sisters, unu de la UNKLE, unu de la Arctic Monkeys, Mark Lanegan, adica spuma showbizzului post-gay. Ce-i drept, apar si Trent Reznor si Dave Grohl dar si pe ei ii suspectez de un interes similar, de infiltrare perversa in inimile publicului hip.

Ma rog, am fost cam iritat la prima auditzie si de-a dreptul enervat cand am auzit ca Elton John si ala de la Scissor Sisters apar pe album, dar pana la urma am gasit materialul satisfacator si a grower, cu de toate pentru totzi. Cred ca asta mai inseamna si ca nu vom pupa vreodata o reuniune Kyuss. Luna asta ar fi trebuit sa particip la un concert QOTSA si cica e sold out inca din 2012 cand au anuntzat turneul si s-au vandut de 3 ori mai multe bilete decat la Bon Jovi.

Adio, Josh Homme, mi-a parut bine, dar ai traversat intr-o alta lume. Sa nu uitzi ca eu tzi-am scris prima recenzie din presa romaneasca.

Bruce Soord and Jonas Renkse - Wisdom of Crows

Dupa doua albume cu Katatonia in care a dat semne ca i-a cam secat izvorul de idei, Jonas Renkse a fost invitat de hipsterul Bruce Soord de la Pineapple Thief sa faca vocea pe acest interesant duet pop-rock.

Un proiect cu totul surprinzator, care intinde un pod de flori intre cele doua lumi, ale metalului si ale hipsterismului. Desigur, metalistii probabil au motive sa se vaicareasca iara ca idolii lor fac compromisuri comerciale, insa albumu asta e net superior la ce a scos Katatonia in ultimii ani. Pe alocuri aduce si cu Anathema.

P.S. Pe wiki ni se promite un nou album Katatonia anu asta, sunt foarte curios in ce masura va fi influentzat de materialul de fatza.

Cam asta e topu, fratzilor. Sa mentzionez si cateva din dezamagirile anului, despre care n-o sa mai auzitzi prea multe aici: Black Sabbath, Uncle Acid, Cocorosie, Volbeat, Boris, Alice in Chains, Audrey Horne, Spiritual Front, Spiritual Beggars, Voivod.

Urmeaza un articol cu inca 10 albume notabile, ca sa respect traditzia de 40 de albume recomandate pe an.