Filmele vorbite pe la spate - martie 2011

Filme musai

The Extra Man

Un prof de engleza tinerel care se crede F.Scott Fitzgerald se muta in gazda la alt prof de engleza, un mosh snob si misogin (I'm against the education of women, it dulls their senses and affects their performance in the budoir). Moshu asta, desi e cam rupt en coulle si plin de purici, are deluzii de grandoare si isi petrece batranetzile ca un soi de gigolo pentru miliardare de 90 de ani de prin New York. In sensu ca joaca poker cu ele, ca altceva oricum nu se poate.

In acest sens il indruma si pe tanarul chiriash pe caile prostitutziei sociale, desi el ar avea alte planuri, fiind sfasiat intre pasiunea secreta de a se travesti in femeie si simpatia unei colege de serviciu bunoace jucata de Katie Holmes care mereu mi s-a parut urata si cu gura stramba pana la filmu asta, dar acum parca e alt om.

Filmu seamana umpic cu un alt mare clasic al genului, Roger Dodger (must see daca l-atzi ratat), adica e tot despre un mosh acrit de viatza care incearca sa indrume un tinerel pe calea misoginismului si cinismului extrem. Ba chiar The Extra Man e un pic mai stylish, pasiunea pentru proza americana si F. Scott Fitzgerald a celor doi ii face sa vorbeasca, sa se imbrace si sa se poarte de parca-s venitzi din alta lume si ratacitzi in modernismul brutal al metropolei. Contrastele dintre momentele intime ale eroilor si momentele in care iau contact cu realitatzile contemporane sunt excelent evidentziate.

Conteaza foarte mult si faptul ca e ecranizarea unui roman excelent cred eu al lui Jonathan Ames, un fel de corcitura intre Nick Hornby si Woody Allen. Pe Ames l-am recenzat acu vreo 2 ani cand se lansase in lumea benzilor desenate cu semiautobiografia The Alcoholic. Mai conteaza si ca regia apartzine cuplului Pulcini/Berman, de pe mainile carora a mai iesit mai demult capodopera American Splendor, alt film de referintza al drumului meu prin viatza.

Buried

La un momendat ma intrebam cum ar arata un show de stand-up tragedy. Filmu asta e cel mai aproape de asa ceva, doar ca nu e stand-up, mai degraba lay back tragedy.

Un experiment de succes zic eu, acest Buried care cica a avut buget de 3 milioane de dolari in ciuda faptului ca se petrece integral intr-o lada. La inceputu filmului, eroul se trezeste intr-o lada, doar el si un telefon mobil cu interfatza in araba. Si o bricheta cu care isi arde oxigenu degeaba, adica nu chiar degeaba, ca fara bricheta aia n-am vedea nimic totu filmu. O parte din film eroul se tot chinuie sa isi dea seama cum se formeaza numere pe telefon, cum sa trimita SMSuri. Cealalta parte consta in niste dialoguri cu diversi oameni pe care ii roaga sa vina sa-l scoata din lada, desi nu stie cum sa le zica unde sa-l caute. Se stie doar ca omu e in Irak si a fost bagat in lada de teroristi.

Deci practic tot filmu se intampla in ladoiu asta, ceea ce e foarte bine. Absolut nici o scena in afara ladoiului, nici macar un flashback sau imagini cu personajele de la celalalt capat al telefonului. Doar vocile lor, cu ajutoru carora putem intui vag atitudinile si emotziile interlocutorilor. Creca la cinema efectul claustrofobic e chiar misto, dar acasa mai putzin. Oricum, un film foarte bine facut in limitele date, mult mai bun (si mai lung) decat ala cu cabina telefonica de acu vreo 10 ani, Phone Booth parca ii zicea.

Singuru lucru care ma deranjeaza e bugetu filmului de 3 milioane de dolari. (din care nu s-au recuperat nici jumatate). Cum ziceam, decorurile constau intr-un ladoi filmat exclusiv pe dinauntru. Costumele - blugii de pe actor. Nimeni din echipa de lucru nu e superstar, nici actoru, nici regizoru. (actoru il va juca pe Green Lantern anu asta). Efecte speciale n-aveai unde baga nici daca vroiai. Ma si mir ca a incaput cameramanu in acelasi ladoi cu actorul. Ma intreb unde o fi stat regizoru. O fi fost un ladoi mai mare si l-au prelucrat pe calculator sa para mai mic. Mai suspectez o chestie - ca, de dragu realismului, ladoiu chiar a fost ingropat in Irak si bugetu filmului s-a dus pe facturile de telefon dintre Irak si SUA.

Troll Hunter

Film norvegian, un fel de parodie sobra la farsele "bazate pe fapte adevarate" aparute in ultimii ani (Blairwitch, Paranormal Activity, Fourth Kind,  etc.). Filmu incepe, dupa bunul obicei, cu un disclaimer care ne anuntza ca ceea ce vom vedea sunt filmuletze gasite pe 2 hard diskuri ingropate intr-o padure.

Apoi incepe filmu, cu 2 studentzi care umbla pe coclauri sa filmeze fiordurile Norvegiei si la un momendat, intr-un sat ponosit, intalnesc un mosh care umbla dupa el cu un reflector. Intr-o noapte il urmaresc sa vada ce face cu reflectoru, astfel afla ca moshu e vanator de trolli, si foloseste reflectoru ca sa transforme trollii in stana de piatra. De aici incepe o intreaga teorie a conspiratziei despre guvernu norvegian care ascunde de populatzie existentza trolilor, plus aventura vanarii unui troll extrem de periculos, refugiat in muntzi. Un film foarte simpatic, cu un soundtrack misto (metal si rock norvegian) si un reusit mix de comedie absurda si horror (tot absurd).

The Fighter

Asta e filmu pe care trebuia sa-l faca Darren Aronofsky in loc de The Wrestler. Pana la urma nu mai stiu de ce a renutzat, el a ramas pe post de producator si filmu a aterizat in bratzele regizorului David Russell si in carca lui Marky Mark, aflatzi la a 3-a colaborare (Three Kings, I Heart Huckabees).

Marky Mark e cam absent din film si nu prea poate sa-l duca, dar il salveaza restu actorilor, in special Christian Bale care a si umflat Oscaru in acest sens. De fapt toata lumea din filmu asta a fost nominalizata la Oscar (in afara de Marky Mark), de la regizor si scenarist pana la actritzele din rolurile secundare. Povestea e o versiune updatata a lui Rocky, bazata pe fapte reale mai recente (anii 80), despre un boxer irlandez care avea o tehnica speciala de box, adica se lasa batut pana adversaru obosea si la sfarsit ii dadea una de-l face KO. Pe langa asta, mai avea 7 surori nebune, 2 tatzi, o mama  dominanta care seamana cu Monica Tatoiu si un frate heroinoman boxer ratat. La un momendat are si o gagica, o chelneritza agatzata cu ajutoru tatalui sau. Gagica, mama si fratele au fost nominalizatzii la Oscar.

Nu stiu de ce am avut impresia ca filmu asta e o drama. Ceva din trailer m-a indus in eroare - Christian Bale arata vai de capu lui, am crezut ca are SIDA si ca filmu e despre moartea lui paralelizata cu triumful fratelui sau. Cand colo, filmu e o comedie lejera cu personaje cretine si foarte haioase. Dialogurile sunt superbe, actorii foarte catchy, in general e un film mult mai spumos decat promitea. Se vad radacinile comune cu The Wrestler dar, in timp ce Aronofsky a mers pe drama, aici se tinde clar spre o comedie realista si spre haz de necaz.

Filme contra plictiselii

Titanic 2

Da, fratzilor, in sfarsit a iesit sequelul, dupa mai bine de 10 ani de la prima parte. Sunt totusi cateva diferentze. Titanic a fost la vremea lui filmul cu cel mai mare box-office ever. Titanic 2 are pe IMDB nota 1.9 si e in scadere, in principal din cauza fanilor revoltatzi ai filmului original. Titanic a fost facut de James Cameron. Titanic 2 e facut de Shane Van Dyke, un fel de Ed Wood al zilelor noastre, lansat in serialul Tanar si Nelinistit. Filmele sale adunate la un loc nu strang 10 puncte pe imdb. E vorba de opere fundamentale ale iluminismului pulp precum Transmorphers, Paranormal Entity si in curand Super Shark.

Ca sa intelegeti despre ce fel de film discutam aici, amiralul flotei americane e jucat in Titanic 2 de un gagiu care n-are dintzi in gura, iar pe o actritza la un momendat o umfla rasul stand si asteptand undeva in planul secund al unei scene.

Povestea are loc la implinirea a 100 de ani de la scufundarea Titanicului original. Un magnat reconstruieste Titanicu, il umple cu pitzipoance si il lanseaza la apa in conditzii festive. Ma rog, Titanicu asta pe dinafara se vede ca e de jucarie, iar interioarele sale arata ca un hol de liceu, eventual o sala festiva pt balul bobocilor. Necazurile apar din pricina incalzirii globale care fac ca un ghetzar sa se desprinda de mama calota si sa vina rostogolindu-se peste Titanic. Eroii principali sunt proprietarul magnat si o stewardesa intre care se infiripa o poveste de dragoste tragica.

Finalul este de geniu, dar nu va dau spoilere.

The Adjustment Bureau

O oarecare dezamagire acest film din pricina ca l-am asteptat foarte cu sufletu la gura, fiind o ecranizare dupa unul din scriitorii mei favoritzi, Philip Dick. Acuma e adevarat ca dupa Dick s-au facut ecranizari nasoale, mai ales cele recente (Next, Paycheck) dar asta parea film serios, cu Matt Damon dupa care nu ma omor, dar e profesionist, si Emily Blunt care e si englezoaica si simpatica si are o rochie superba pe afis, rochie care din pacate nici n-apare in film. Asa din trailer, mi-am imaginat ceva macar la nivelu lu Inception, desi suspectam ca o sa semene cam tare cu alte mari filme ale genului, Dark City si Cypher si serialul Fringe imi vin acuma in minte.

Probabil ca sa se abata de la comparatziile cu pomenitele filme, producatorii au optat sa transforme povestea lui Dick intr-un love story usor siropos pus in contextul dilemei clasice pe tema determinismului si destinului, iar rezultatul se situeaza pana la urma undeva in aceeasi zona cu alt SF recent si potentzial neimplinit pe aceeasi tema, Knowing. Deci cam subtzire, strict pt fanii genului.

Scott Pilgrim vs. the World

Film foarte important din 2 motive: 1.e regizat de englezoiul Edgar Wright, autor al esentzialelor Shaun of the Dead si Hot Fuzz; 2.e ecranizarea uneia din cele mai populare benzi desenate ale ultimului deceniu (o gasitzi in orice top 10 al decadei trecute), scrisa si desenata de un hipster canadian pe nume Brian Lee O'Malley.

Mie nu mi-a placut filmul din cauza ca nu mi-a placut nici cartea (revin curand cu o recenzie a cartzii). Nu ca ar fi naspa, ci pt ca e despre un fenomen cultural care pe mie ma irita tot mai tare - hipsterii. Daca reusesti sa treci peste asta filmul (si cartea, pe care o ecranizeaza fidel) are umor (tineresc, bazat pe jocuri de cuvinte si idioame de teenageri), are efecte speciale rezonabile si actori competentzi (din pacate gagicile sunt mai nasoale decat variantele lor desenate din carte).

Eroul principal e adolescentul etern Michael Cera (Juno si inca 100 de filme cu adolescentzi), un hipster care canta intr-o trupa indie rock si locuieste in aceeasi camera (si pat) cu fratele lui Macaulay Culkin care e gay. Apropo de asta, o chestie cool e ca se face misto de gay la modul sanatos, in sensu ca consider ca un fenomen devine acceptat social in momentu in care potzi face misto de el fara ca reactziile din jur sa fie de ofensa majora sau de subiect tabu, cum e pe la noi. Revenind, eroul filmului are doua gagici, o liceanca de care nu stie cum sa scape si o hipsteritza misterioasa si cam fudula.

Problema e ca, daca vrea sa ramana cu hipsteritza, eroul trebuie sa-i bata pe cei 7 fosti iubitzi ai ei, dintre care 2 supereroi (actorii care ii joaca lately pe Superman si Captain America), 2 gemeni japonezi, o lesbiana oribila si, ce e mai nasol, seful casei de discuri la care trupa indie rock a eroului spera sa adere. In carte, bataile astea ocazioneaza niste momente grafice mult laudate, inspirate din mangaurile japoneze, treaba care nu se reflecta in film, unde par usor aberante si cred ca nici macar audientza tzinta - hipsterii - nu o sa le intzeleaga rostul. Mai e o chestie, ca cartea are 6 volume si filmul, desi lungutz, trece cam in fuga prin cateva dintre ele, sarind peste unele flashbackuri care erau esentziale pentru a pricepe de ce niste personaje secundare sunt asa cum sunt. Iar treaba devine chiar fusharita la sfarsit, unde cartea e in varf de forma si aproape cu picioarele pe pamant, in timp ce filmul se abereaza total.

Crappola

The Devil's Playground

Film destul de nasol, noroc ca e englezesc si cu zombie, altfel il opream. Ca stil si calitate e undeva la nivelul seriei Resident Evil, care, pe masura ce trece timpul, imi da tot mai mult senzatzia ca e o rusine a culturii zombie. Ba e chiar mai slab, ca n-o are pe Mila si nici vreo gagica serioasa in locu ei, eroii fiind niste bugetari englezi care se chinuie sa ajunga la un elicopter, dupa ce Londra a fost infectata de virusul zombi.

Singuru lucru nou din filmu asta e ca zombie alearga foarte tare. O sa zicetzi ca nu e nou, ca si in 28 Days Later fugeau si de atunci s-au mai facut cateva filme in care fug. Dar aici fug CEL MAI TARE. Si nu doar fug, dar mai fac si flic-flacuri, sar garduri si chestii de saltimbanci. Dar nu compenseaza totusi caracterul derivativ si searbad al filmului. Adica chiar nu e nimic de vazut aici, nici macar pt fanii zombie. Nu tu efecte speciale, nu tu umor, nu tu gagici bunoace, plus ca e primu film cu zombie din viatza mea la care am adormit.

Proza non-steampunk a unui autor de steampunk

In for a Penny 
de James Blaylock
Pedigree: 
- nominalizare Locus (pt. culegere de autor) 
- nominalizari World Fantasy, Locus (pt. povestirea His own backyard) 
- nominalizare Locus (pt. povestirea In for a penny) 
- nominalizare Locus (pt. povestirea War of the worlds) 
- nominalizare Locus (pt. povestirea The other side) 
- nominalizare Locus (pt. povestirea Small houses)

Blaylock e creditat ca fiind inventatorul genului steampunk de catre amicul sau, Tim Powers. La schimb, Powers e creditat ca fiind inventatorul genului de catre amicul sau Blaylock. Altzii zic ca astea-s nepotisme si ca genul isi are radacinile in SFul tehno-babble umoristic din serialul Doctor Who, ori in westernurile planetare/postapocaliptice gen Howard Waldrop, Michael Moorcock si altii. Altzii ii crediteaza pe Jules Verne sau HG Wells, dar ei uita ca o conditzie esentziala e ca steampunkul sa se petreaca in trecut, relativ la momentul contemporan scrierii.

Or fi radacinile pe-acolo, dar e clar ca termenul a fost fixat de K.W.Jeter (discipol al lui Philip Dick) cu referire la primele carti ale lui Blaylock, Powers si ale lui insusi, desemnand prin acest termen o parodie la adresa cyberpunkului.

E interesant ca steampunkul, cu originile in farsa si parodie, a reusit sa depaseasca cu mult genurile pe care le parodia (chiar si cyberpunkul), iesind din granitzele SFului si constituindu-se chiar intr-un curent estetic subordonat postmodernismului (cel putzin in film, design, pictura, moda etc). Seriale ca Doctor Who au asigurat o larga popularizare. Anul trecut a iesit si antologia de capatai a genului, Steampunk, editata de sotzii Vandermeer, cu o selectzie excelenta de autori fundamentali ai genului: James Blaylock insushi, Michael Moorcock, Joe Lansdale, Ted Chiang, Neal Stephenson samd (din pacate cu reprinturi pe care le cam citisem din alte partzi). Anul asta se continua cu al 2-lea volum - Steampunk Reloaded - cele doua ofera o acoperire excelenta a genului de la origini pana in prezent. Mai nou au aparut si gagici care scriu steampunk (la fel de rare ca cele care scriu cyberpunk), in special Cherie Priest care pare pe val.

Si, bineintzeles, primul volum romanesc de steampunk, lansat saptamanile trecute, de care s-a tot vorbit pe Interweb si in care ma gasitzi si pe mine cu o tentativa de usoara pervertire a genului. Din pacate nimic din aceasta introducere n-are vreo legatura cu volumul de fatza, e doar reclama mascata la volumul romanesc, antologat de Adi Craciun.

In timp ce in culegerea In for a Penny, am impresia ca editorii chiar si-au propus sa adune proza lui Blaylock care n-are nici o treaba cu steampunkul. Asa ca am avut ocazia sa descopar ce scrie Blaylock atunci cand e serios, pe picioarele lui si nu tributar/omagial (cumva, asa mi se pare ca e intreg genul steampunk, n-ar putea exista daca n-ar fi existat lucrurile pe care le refera). Volumul e destul de subtzirel, alcatuit din 7 nuvelete (15-30 pagini bucata).

Din cuprins, incepand cu favoritele mele:

• War of the Worlds: Poveste de geniu si incredibil de funny. Un sotz e macinat de ideea ca a facut cam multe compromisuri pentru casnicie. Spre exemplu colectzia sa de benzi desenate, bata de baseball de la taica-sau si alte obiecte afective i-au fost surghiunite in pivnitza, sa nu ocupe loc in casa si sa nu stea mereu in calea nevestei care nu da 2 bani pe ele. La un moment dat omu nostru se imbata si isi cumpara o bila de popice cam scumpa care provoaca o scena de isterie majora in familie. In fine, toate astea le aflam din flashbackuri. Povestea in sine se petrece intr-o noapte in care vin extraterestrii si tot cartieru e evacuat de pompieri. Cei doi au la dispozitzie un sfert de ora sa-si adune strictu necesar si lucrurile esentziale, sa le bage in portbagaj si sa o rupa la fuga. Nevasta isi ia argintaria, sertaru cu fotografii si cusca cu papagalii, sotzu isi haine, portofel, ceva mancare, paturi, niste benzi desenate si, ca tot era prin beci, bila de popice. Evident ca nu incap toate in masina, de aici un mare scandal si o foarte haioasa reinterpretare a titlului war of the worlds. Finalul e si el de mare clasa, nu o sa-l spoileresc;
  
• The Other Side: un tip incepe sa aiba premonitzii cu intrebarile care se pun la emisiunea Vrei sa fii miliardar? si, ca sa-si lamureasca problema, incepe sa frecventeze un grup de suport pentru victimele experientzelor paranormale. Autorul zice ca povestea e autobiografica, deci realista, asa ca nu se merge prea departe cu senzationalul si fantasticul, pastrand povestea pe niste coordonate amuzante;
  
• In for a Penny: Un individ sufera de vedenii cu bijuterii si tot pleaca de-acasa sa caute prin gunoaie, convins ca divinitatea ii va scoate in cale bogatzii fara numar, cu conditzia sa caute suficient de atent;
• The Trimesgistus Club: O biblioteca este bantuita de fantomele librarilor si anticarilor care au lucrat de-a lungul timpului pe-acolo. Fantomele astea fac tot felu de farse bibliotecarului actual, ii schimba ordinea cartzilor in rafturi, lasa semne in iarba din curte s.a.m.d. iar bibliotecaru isi propune sa construiasca o capcana de prins fantome;
  
• His Own Backyard (finalista World Fantasy): Un gagiu viziteaza casa in care a copilarit, acum abandonata. Cand se duce in gradina sa-si dezgroape niste jucarii pe care le ascunsese acolo intr-o capsula a timpului, sufera o transportare brusca in trecut, chiar in ziua in care si-a ingropat jucariile, iar casa era inca locuita de parintzii lui (si de el insusi, mic copil). Povestea e despre cum se ascunde omu prin dulapuri si shoproane ca sa nu-l prinda parintzii si sa-l dea pe mana politziei. Are si un moment emotzionant care mi-a adus aminte de Nevasta Calatorului in Timp. O poveste oarecum old-school dar foarte bine scrisa;
  
• Small Houses: Poveste descriptiva si emo, despre un batran care se culca in trusa cu scule din shopron, care, dupa ce l-a slujit o viatza, capata rol de sicriu;
  
• Home Before Dark: Cam in acelasi ton, descriptiv si fara dialoguri, despre un proaspat mort care isi mai viziteaza o data casa in care a trait inainte sa se duca... unde tre sa se duca.
  

Pana la urma ce am gasit in volumul asta? In primul rand, un umor extrem de fin (primele 3-4 povesti). In sensu ca n-am ras deloc in timp ce citeam povestile, dar ma umfla rasul cand imi amintesc despre ele. Cred ca asta inseamna umor fin. Nu e nici o poanta hazlie in povestile astea, chiar si povestea cu cei doi sotzi care se lupta asupra portbagajului are gravitatea unei povesti de supravietzuire. In al doilea rand, am gasit proza fantastica umanista, adica mai mult realista decat fantastica (gen Nevasta Calatorului in Timp). Adica realism de ala magic, cum ii zic academicienii.

Asa cum umorul e fin, si tragedia e fina - nu se intampla nimic dramatic, sunt cateva personaje care au murit sau se pregatesc sa moara si, prin unele flashbackuri, rememoreaza amintiri placute de pe lumea asta in asteptarea evenimentelor care ii asteapta pe lumea cealalta. Asadar volumul e cam dezechilibrat tematic - cateva povesti funny, alternate cu cateva triste plus una, finalista World Fantasy, care e si funny si trista. Evident, preferatele mele au fost cele funny, in primul rand pt ca se si intampla ceva in ele (in timp ce alea triste sunt mai lirico-descriptive, aproape de stilul lui Jack Cady), in al doilea rand pt ca nu imi prea convin cugetarile realiste pe tema mortzii.

- plusuri: 3 nuvelete foarte tari (din 7), conditii grafice deosebite
- minusuri: volumul ignora complet rolul autorului in geneza genului steampunk (asta e totodata si un plus, caci ofera o perspectiva noua asupra operei sale), povestirile despre moarte sunt triste, simple, lente, sentimentaliste si destabilizeaza buna dispozitie creata prin povestirile mai hazlii;
- recomandare: amatorilor de realism magic, fanilor Neil Gaiman (dar ceva mai realist)

Luna muzicala 10

Ok, sa incheiem odata cu anu muzical 2010, aici am mai facut o selectie de ramashitze, albume pe care le-am ascultat ori prea tarziu, ori prea putzin, dar oricum nu prea afectau topu anului. Ba unele ar intra chiar la dezamagiri, dar vin din partea unor trupe importante a caror activitate nu trebuie trecuta cu vederea, ori despre care am una alta de recomandat.

Agalloch - The Marrow Spirit

Asta e o trupa foarte obscura dar apreciata prin undergroundu de pretutindeni ca un secret pt connoisseurii metalisti. Desi sunt din SUA, canta un gen de metal pe care nu-l mai asculta nici dracu pe la ei pe-acolo, un fel de doom melancolic la jumatea drumului intre Katatonia si Opeth. Isi mai scot parleala prin Europa si la un momendat se anuntase ca vin si pe la noi, n-am verificat daca au si ajuns.

Am fost surprins sa vad albumu prin mai toate topurile metal ale anului, chiar si cele americane, semn ca inceput sa fie bagatzi in seama si recuperati cultural si la ei acasa. Mie mi s-a parut mai slab decat precedentele discuri, creca din pricina unui iz de black metal viking care e presarat pe ici pe colo prin muzica si nu-si prea are locu in estetica trupei Agalloch, care erau destul de atemporali si aspatziali, adica pana nu citeai ca sunt americani n-aveai cum sa te prinzi de unde sunt, iar cand citeai nu-tzi venea sa crezi. Pe albumu asta insa, esti gata sa pariezi ca-s norvegieni sau finlandezi si poate intr-un fel e bine, dar in alt fel nu e, adica imi da senzatzia ca trupa vrea sa apartzina de ceva, ori tocmai faptu ca nu apartzineau de nimic ii facea deosebitzi pana acum. Si, evident, imprumuta si toate neajunsurile scenei la care incearca sa se alinieze, in special momentele ambientale lipsite de orice ambiantza si vocalizele black metal uscate, fara pic de saliva.

O sa pun doar o piesa mai veche, de pe vremea cand melodia, atmosfera si momentele de metal extrem erau mai bine dozate:

Hank Williams 3 - Rebel Within

Hank Williams 3 e fiul lui Hank Williams 2 si nepotul lui Hank Williams 1, care a fost un fel de James Dean al muzicii country, rebel alcoolic fara cauza care a murit in anii 50 cand, june fiind, i s-a suit la cap si succesul si alcoolul. Mostenirea spirituala a lui Hank a fost preluata de fiu-su (no.2), la randul sau cu o cariera fructuoasa si plina de scandaluri, apoi misiunea a fost preluata de cel mai tanar membru al dinastiei, Hank 3, care s-a aliniat un pic la vremurile moderne in sensu ca din cantaretz country s-a transformat intr-un betzivan punker si s-a inhaitat cu drogatzii din lumea muzicii metal sudiste.

Printre altele, a avut colaborari importante cu un alt mare drogat al istoriei metal, Phil Anselmo (Pantera, Down) - impreuna au facut 2 trupe, ambele cu nume sugestive: Superjoint Ritual acu vreo 10 ani si Arson Anthem mai anu trecut. Mai are si niste trupe de punk si in general s-a consacrat ca muzician scandalagiu.

Noul album, Rebel Within, e un disc country cu atitudine punk, despre cum e sa te imbetzi si sa vomitzi prin ganguri si trotuare. Mixul e destul de interesant intr-o lume in care genul country a devenit tot mai sobru si cu prestantza, incercand sa se dezbare de radacinile hillbillie. Creca titlurile vorbesc de la sine: Drinkin' Ain't Hard To Do, Moonshiner's Life, Gettin' Drunk and Fallin' Down, Drinkin over Mama. Pe alocuri e funny, dar cam monoton. Oricum Hank 3 e un artist de urmarit, nihilismu in muzica country nefiind tocmai o chestie fireasca.

O piesa de referintza pentru cariera auteurului:



Si o piesa de pe vremuri, despre lacrima din bere, cu tataia Hank si babacu Hank 2:

Kekal - 8

Creca asta e singuru album din curenta lista care ar atenta un pic la o pozitzie in topurile mele din 2010. Sunt o bizarerie de corcitura progressive-industrial cu origini in black metal venita din Indonezia. De parca astea n-ar fi destul de aiurea, mai sunt si crestini fanatici ceea ce pt o trupa ce vine din black metal poate parea bizar dar daca te gandesti ca la ei in Indonezia crestinii sunt vazutzi cam ca satanistii la noi, e ok.

Pentru black metalul asiatic astia au cam acelasi efect de avangarda pe care l-au avut Arcturus in Norvegia in anii 90, adica cam bulverseaza cliseele si trag dupa ei cam toata scena de gen a locului, si nu doar o trag, dar o mai si scutura. Asemanarea cu Arcturus insa e mai mult principiala. Soundu e destul de diferit si mai diversificat, in sensu ca de-a lungu carierei gasesti la  Kekal toate influentzele posibile de la Voivod la Dream Theater, de la Celtic Frost la Mahavishnu Orchestra.

Iar albumu asta nou e undeva intre Nine Inch Nails si Ulver (albumu William Blake), creca e cel mai putzin rock si cel mai electrificat al trupei, si rockul care-l contzine are mai mult rol de galagie mixata pe fundal decat functzie de muzica rock. Nu reusesc sa gasesc asemanari cu trupe suficient de cunoscute si chiar comparatziile pe care le-am facut cu Nine Inch Nails si Arcturus sunt nitzel deplasate.

Hitul noului album:

Si inca una din perioada mai prog rock a trupei, de pe la fel de excelentul album Habit of Fire:

Voltaire - Hate Lives in a Small Town

Voltaire e un folkist cubanez care si-a facut un numele pe scena gotica cu numerele sale de cabaret horror si capacitatea de a da buna dispozitzie pana si celui mai deprimat gother. Si-a dedicat cariera facand misto de nise, de la societatzile de SF de pretutindeni la cele de nihilisti romanticii. Uneori mai face si parodii pe teme preluate de prin Star Trek, Star Wars si altele de gen.

Noul disc e primul sau album country adevarat. Teoretic e o schimbare majora in cariera lui, practic e cam plictis ce se aude aici. In sensu ca country facut la misto e ceva destul de obisnuit, nu avea nevoie Voltaire sa calce in directzia asta ca sa fie cool. Ii shedea lui bine acolo unde era in nishele horror si SF. Deci e una din dezamagirile anului. Insa ascultatzi neaparat albumu Ooky Spooky.

Si una de pe Ooky Spooky pentru fanii Grim Fandango:

Combichrist - Making Monsters

Astia sunt niste norvegieni care se zice ca practica genul aggrotech. Cu tech am inteles, e muzica de provenientza techno, dar cu aggro nu m-am prins. Canta ca niste tzarani? Nu prea, e muzica destul de urbana si industriala. E drept ca-s cam nespalatzi si cu hainele rupte pe ei, dar nu cred totusi ca asta e definitzia omului aggro. Mult mai potrivita mi se pare cealalta eticheta indicata de wikipedia - hellectro. Adica o muzica de dans electro (inspirata din raveul infernal al anilor 90) cu un plus de agresiune si nihilism exprimat atat prin versuri cat si prin imagine si voci gajaite sau horcaite.

Combichrist se numara printre liderii scenei aggro la ora actuala si e o trupa inovatoare, dupa bunul obicei al norvegienilor. Se trag din alta trupa care isi facuse un nume acu 10 ani, Icon of Coil, interesanta si aia. Din pacate eu nu m-am omorat niciodata dupa raveri si technoizi, asa ca sunt relativ paralel cu genu asta de muzica. Din cand in cand iau pulsul cu albume care au recenzii calduroase  si era inevitabil sa ajung si la Combichrist mai ales ca au avut un concert recent la noi in compania lui Mortiis, un eveniment destul de cool la care-mi pare rau ca n-am ajuns caci mi se pare ca muzica asta are un impact mult mai puternic live. Spre deosebire de alte trupe din zona electrotechno Combichrist sunt mai putin gay si mai putin dansanti - chestia aia cu aggro exprima faptul ca-s destul de brutali si cu sigurantza nepotrivitzi pentru amatorii de Scooter si raveu ala pe care-l stim totzi de la televizor. 

Trupa a crescut foarte rapid, de la statutul semianonim pana la cel din ziua de azi, cu ajutorul unor turnee in deschidere la Rammstein si a unui succes semnificativ in State. Iar de la o vreme l-au adoptat pe Wes Borland de la Limp Bizkit care a pus umarul si la piesele si la promovarea lor din ultima perioada.

N-as putea sa zic care e diferenta intre albumu asta si alea vechi, pt ca alea nu mi-au atras cu nimic atentzia, iar pe asta l-am ascultat mai mult in sperantza ca voi ajunge la concert. Pana la urma s-au prins cateva piese de mine asa ca merita pomenit.

P.S. Am impresia ca eticheta aggro vine de la numele unui club californian care a promovat genul asta de muzica la inceputurile sale.

Mortiis - Perfectly Defect

Alt norvegian cu o istorie foarte sucita si o muzica plina de explorari. Are legaturi destul de stranse cu mai sus pomenitzii, prin faptul ca a cantat luna asta la Bucuresti in deschiderea lor si ca practica acelasi gen de muzica techno tzaraneasca si brutala. Doar ca ceva mai catchy si mai dansanta (desi nu e nici pe departe la fel de popular ca Combichrist).

Probabil o vina pt faptu ca n-a iesit din underground e faptul ca Mortiis e condamnat sa fie asociat cu scena black metal in ciuda faptului ca 90% din ce a facut in viata asta n-are nici o legatura cu genul. Dar ce sa faci, e ca si colaborarea cu seuritatea a lui Ducu Bertzi. Blestemul i se trage ca pe la inceputurile blackului a facut parte din grupul Emperor, de referintza pt gen, dar destul de repede a apucat-o pe calea solo, cu albume ambientale gen Vangelis. I-a daunat si faptul ca multa vreme a ramas fidel machiajului black metal, de fapt chiar ceva mai nasol de atat, si-a pus niste urechi oribile, un nas de cotoroantza si un craniu la putza, cu care n-aveai cum sa-l iei in serios. De la o vreme a renuntzat insa la machiaj si muzica a deviat-o dinspre ambientalele melancolice spre un rock industrial dansant cu puternice influente Nine Inch Nails si Ministry. O optiune dealtfel laudabila, dar nu si pe albumu asta pe care l-am asteptat cu sufletu la gura vreo 5 ani si cand a iesit m-a dezumflat complet. E prea scurt si pare alcatuit doar din demouri si interludii, majoritatea fara voce.

Din fericire am aflat ca e un album de umplutura care are mai degraba rol de teaser pentru un alt album mai consistent care sta sa apara anul asta. In sensu ca toate piesele au fost puse gratis pe siteul Mortiis, inca un motiv sa cred ca piesele astea au fost facute cam cu jumatate de gura.

Un hit de pe albumu meu preferat


Si hitul noului album, din pacate una din putinele piese mai consistente:

Black Label Society- Order of the Black

In urma cu multi ani, Zakk Wylde facea chitara la bustu gol pentru Ozzy Osbourne si in publicul se vedeau pancarte pe care scria Fukk me Zakk! In zilele noastre, Zakk Wylde e un redneck barbos si ruginit, cu o voce de cazan de tzuica si arunca cu doze de bere in public. Tot raul spre bine, caci Zakk Wylde a devenit un muzicant cu identitate maxima, motiv pt care a si fost dat afara de Ozzy, ca-i facea un pic de umbra. Asa ca Zakk merge inainte cu proiectul sau propriu, Black Label Society (nume cu rezonantze alcoolice majore), proiect care nu e chiar de ieri-alaltaieri, ci chiar de prin anii 90.

Cu Black Label Society, Zakk a scos unul din cele mai tari albume ale decadei 2000, Hangover Music, un titlu care nu lasa loc la interpretari si comentarii. Si inca cateva albume tari. Si cateva mai naspa. Din pacate de la o vreme can toate-s naspa. Anul trecut, Zakk Wylde a sarbatorit divortzul de Ozzy cu un nou album, Order of the Black, care e un pic de reviriment fata de precedentele eforturi, dar parca tot naspa e. Ma folosesc de ocazie doar pt a recomanda inca o data Hangover Music, albumul sau de capatai.

Hitul noului album are cel mai de kkt clip din istoria heavy metal



Si de compensatzie, una din cele mai tari piese ale trupei si ale istoriei metal in general:

Blind Guardian - At the Edge of Time

Blind Guardian sunt o trupa nemtzeasca de heavy metal bombastic care in prima jumatate de cariera au tot cantat despre Lord of the Rings, pana li s-a respins ideea de a contribui la coloana sonora  a filmului lui Peter Jackson si si-au bagat picioarele. Ocazie cu care au mai diversificat temele, indreptandu-si atentzia spre Moorcock, Dark Tower si, pe acest proaspat album Robert Jordan si  George RR Martin, ultimu fiind vizat si de singleul albumului (vezi clipul de mai jos) inspirat de saga ASOIAF.

Oricum, e una din trupele de referintza in heavy metalul high fantasy, sword and sorcery, dungeons and demons, chicks and horses. Au unul din albumele de top ale decadei 90 si ale istoriei heavy metal in general (Nightfall in Middle Earth) dar de la o vreme i-a apucat ambitzia progresiva si s-au diluat foarte tare, renuntzand la o gramada din ideile care i-au consacrat si incercand altele pe care nu le-au putut duce in spate. Se zice ca problemele au aparut la plecarea tobosharului care fusese piesa fundamentala a trupei, cu niste percutzii superfurtunoase si medievale. Omu s-a dus si si-a facut trupa Savage Circus care canta EXACT ca Blind Guardian doar ca are piese mai shterse, semn ca cu un toboshar nu faci primavara, oricat de tare ar fi.

In 2010, Blind Guardian a incercat sa-si acopere gaurile cu un nou album, At the Edge of Time, care contine piese din ambele categorii, atat bombastice ca in vremurile bune ale trupei (vezi piesa cu lolipopu magic de mai jos), dar si unele mai ametzite (in general vocalu nu e destul de versatil sa umble cu finetzuri si are nevoie sa se ascunda pe dupa coruri bombastice ca sa se valorifice).  Competitorii de la Savage Circus au scos si ei un album anu trecut, trecut cam neobservat, dar nu vad de ce l-as recomanda. Ma folosesc insa de ocazie pentru a recomanda inca o data discul din anii 90, Nightfall in Middle Earth, pe care daca nu l-ai ascultat, nu stii ce e aia Lord of the Rings.

Singleul inspirat de saga lui GRR Martin:

Si una din piesele mai favorite din cariera trupei:

Dimmu Borgir - Abrahadabra

Dimmu Borgir aduce cateva chestii proaspete pe plan cosmetic in black metal. In primul rand ca nu mai e black, ci white, cel putzin la capitolu imagine, vezi videoclipul mai jos. In al doilea rand e prima data cand vad o trupa black metal cu ciucuri. In al treilea rand, are unele din cele mai cool titluri de piese black metal (poate si versuri, n-am studiat atent). Ia vezi aici: A Jew Traced Through Coal. The Demiurge Molecule. Chess with the Abyss. Si, eveniment major, o piesa intitulata chiar Dimmu Borgir! Apoi, albumu musteshte de invitatzi de renume mare sau mic: Garm de la Ulver, Snowy Shaw de la Mercyful Fate, gagica din videoclipu de mai jos (care cica e designer vestimentar, poate de-acolo li se trage preferintza pt ciucuri), tobosharu de la Vader si nu stiu cate coruri si orchestre. In reclama scrie ca 100 de inshi canta pe albumu asta.

Ce-i drept, albumu suna extrem de plin de sine, cu tot felu de gaselnitze prin el. Dar are in continuare problema majora a trupei asteia: vocalu, unu din cei mai seci si monotoni chiar si la standardele black metal (care-s nasoale si ele, standardele). Treaba mai e mascata cu ajutoru invitatzilor si a tot felu de efecte trase peste voce, dar tot bate la ochi intr-un mod destul de nasol. Cel mai nasol e ca tipu asta e dintotdeauna vocalu trupei, a ajuns si un fel de vedeta a genului asa ca probabil nu vor scapa degraba de el. Dpdvul fanilor nici nu ar trebui, Dimmu Borgir fiind principalii responsabili (cot la cot cu Cradle of Filth) cu scoaterea din scorburi a black metalului (spre ciuda multora dintre fanii genului care preferau scorburile).

Oricum, singleul si clipul noului album sunt cu totul deosebite:

Si una veche, la fel de incarcata de semnificatzii:

Cradle of Filth - Darkly, Darkly Venus Aversa

In zilele noastre daca intrebi pe strada care e trupa fundamentala a rockului gotic, aia care stiu cat de cat despre ce e vorba o sa raspunda ca Paradise Lost sau Sisters of Mercy (depinde din ce tabara vin), aia care nu prea stiu nimic o sa zica Nightwish sau HIM sau in cel mai bun caz Therion, iar restu o sa intrebe ce-i aia? Sunt mirat de faptu ca foarte putina lume s-ar gandi la Cradle of Filth, desi astia exprima in cel mai autentic fel spiritul gotic, asa cum se regaseste el in literatura horror englezeasca (care, banuiesc ca e clar pt toata lumea, e miezul ideii de rock gotic).

Oricat ma chinui sa-mi amintesc, nu gasesc o trupa mai reprezentativa pentru estetica gotica decat Cradle of Filth. Ar mai fi King Diamond, Rob Zombie... pana si Marilyn Manson e mai gotic decat 3 sferturi din trupele catalogate drept gotice. Insa la astia goticul e o chestiune de imagine si versuri mai degraba decat de muzica. Plus ca e mai mult horror american, care e un pic altceva decat horrorul gotic britanic. Cradle of Filth mai au si avantajul de a fi englezi, deci sunt ambasadori ai unei culturi care le apartzine, pe care o exploateaza intr-un mod foarte corect si fidel reprezentat. In sensu ca distantza de la literatura (fie clasici ca Machen, fie contemporani ca Clive Barker) pana la muzica lui Cradle of Filth e mult mai mica decat distantza de la aceeasi literatura la nume ca Paradise Lost, Sisters of Mercy ori goticii nemtzi. Pana si Nick Cave e mai gotic ca astia. Dintre trupele metal, Moonspell ar mai putea emite pretentzia de a fi catalogatzi in felu asta.

E drept ca Cradle of Filth sunt bombastici, arata ca niste mascarici si abuzeaza de clape siropoase si vocalize feminine sado-maso dar... asta inseamna gotic. Nici sobrietatea punk a gotherilor optzecisti, nici gravitatzile trupelor venite dinspre doom metal (Paradise Lost, My Dying Bride etc.) si cu atat mai putzin romantismele gen Nightwish/Within Temptation nu reflecta goticul literar cu vampiri libidinoshi, fantome necajite si castele englezesti mucegaite. Toate astea sunt insa coloana vertebrala a muzicii (plus versuri, plus imagine) celor de la Cradle of Filth de la inceputuri si pana azi, in ciuda huiduielilor pe care fostii fani le tot arunca asupra trupei, desi aceasta n-a facut decat sa-si respecte blazonul estetic. E drept ca au scos albume tot mai proaste, dar asta tzine de inspiratzie si calitatea muzicienilor care s-au tot perindat prin trupa. Spiritul si autenticitatea au ramas neintinate.

Probabil unul din motivele pt care Cradle of Filth nu va capata niciodata aprecierile pe care le-ar merita ca trupa de pionierat si inovatzie e asocierea lor cu genul black metal. Dpdv etimologic, nici asta nu e o asociere fortzata - black metalul are tot origini englezesti si e o forma mai oculta a punkului britanic, deci o forma mai extrema de gotic. Din pacate asa au decurs politicile in culturile underground ca in ziua de azi tinerii au impresia ca black metalul e un produs prin excelentza norvegian, cu radacini in cultura vikingilor, teorie care e o aberatzie totala. Vikingii erau un popor vesel bautor de bere si iubitor de femei (ale lor sau ale altora, nu conteaza), un popor mai degraba manelist decat metalist in spirit. Am mai zis-o si mai demult - daca Odin s-ar incarna in zilele noastre (sau Thor, ma rog, ca tot iese filmu) sunt convins ca ar asculta Gutza cu mai mare placere decat Immortal sau Gorgoroth.

Asa se face ca in zilele noastre epigonii norvegieni au ajuns sa isi asume genul black metal, in timp ce pionierii veritabili ai genului, Cradle of Filth, au ajuns sa fie marginalizatzi si consideratzi tradatori ai genului. Am mai zis ca traim intr-o lume de tampitzi? Asta e problema pana la urma. De exemplu, norvegienii Dimmu Borgir aia cu ciucurii de care vorbeam mai sus nu sunt decat o imitatzie (nu chiar palida, dar e totusi o imitatzie) a ceea ce Cradle of Filth au inovat.

Revenind la muzica, e drept ca si calitatea albumelor s-a ramolit pe masura ce trupa a devenit un proiect de vanitate personal al vocalului Dani Filth (poreclit "pigmeul" sau "oracaitorul" de blackerii care se cred mai catolici decat Papa). In sensu ca lumea tot vine si se duce din trupa, nu mai apuca sa se lege ideile. Mai sunt si concertele destul de nasoale (toate in care i-am vazut s-au auzit prost). Asa se face ca si eu i-am cam ocolit de vreo 10 ani incoace. Dar cum tocmai trec printr-o perioada de citit in disperare horror gotic (si erotic) englezesc, am realizat lucrurile de care am scris aici si m-am reintors asupra grupului cu ocazia noului album pe care l-au scos de Halloween, Darkly, Darkly Venus Aversa. Nu stiu daca au fost de vina lecturile recente, dar am gasit albumul ca un semn bun de revenire la gloria de alta data. Well, nu chiar la glorie, dar e cel mai bun album pe care l-au scos de multzi ani incoace. In plus, am realizat ca e o trupa la care foarte importante sunt versurile si lumea nu prea mai citeste versuri in zilele noastre, de cand cu mp3urile. De fapt incep sa am impresia ca lumea nu mai prea stie sa citeasca in general.

Oricum gasesc ca Cradle of Filth au un loc foarte clar rezervat in istoria muzicii si nici un cititor de proza horror (englezeasca) n-are vreo scuza daca ii trece cu vederea.

Cateva mostre care sa demonstreze ce am vorbit aici:

Hitul noului album:



Un hit mai vechiut, cu gagica de la Theater of Tragedy invitata:



Si unul si mai vechi, care a facut furori in tineretzile mele: