"Daca tu nu esti in stare sa tzi-l speli, eu te-nvatz sa tzi-l speli".
S-a facut jumatate de an de la Revolutzia Culturala care da Romania cu 20 de ani inapoi si va face Uniunea Europeana sa ne ramana in memorie drept o bizarerie istorica comparabila cu vremurile monarhiei. O sa povestim in shoapta nepotzilor despre vremurile in care ne puteam intzelege in aceeasi limba cu orice popor al Europei si puteam merge aproape oriunde doar cu buletinu. Iar nepotzii or sa se uite la noi ca la niste nebuni, or sa se suie pe cal facandu-si cruce si or sa ne lase sa vorbim singuri.
Pe vremea lu Ciolo au schimbat un ministru pe motiv ca au gasit o poza cu el in chilotzi, dar acu e perfect ok ca patronu de la CanCan e ministrul culturii (si probabil toata redactzia Infractoarea Mov ii sunt secretari de stat). Practic cu asta guvernul are canal mediatic direct in care sa publice materialele de discreditare ale inamicului politic, iar CanCan are shanse sa devina un fel de Monitor Oficial alternativ. Voiculescu a iesit de la racoare cu un zambet de Berlusconi relansat, se strang prin biserici semnaturi pentru Dan Diaconescu care abia asteapta sa asmuta din nou Videodrome-ul peste mintzile fragile ale poporului. Ca sa lase impresia ca lucrurile sunt sub control, la tot coltzu se infiintzeaza cate o Comisie de Etica si Conduita, cate-un Comitet de Onoare, Datini si Traditzii, cate un Conciliu Creshtin impotriva Sodomiei. Practica tele-votingului, candva inocenta, incepe sa fie transferata spre chestii importante - referendumuri pe seama vietzilor oamenilor si legilor naturii. Ma rog, asta nu mai e doar problema noastra, Brexitul si Erdogan au validat deja teorema lui Borges conform careia democratzia e abuzul mediocritatzii statistice; ce se intampla la noi e cel mult un corolar.
Ma simt ca intr-un roman neterminat de Philip Dick, ceva amestec de Ubik si Morometzii volumu 2. Tricourile de mai jos sunt cu Lovecraft si Poe dar lumea ma opreste pe strada sa-mi bata obrazu, crezand ca ala din stanga e Iohannis iar ala din dreapta e Dragnea. Poate chiar sunt, Elon Musk spunea ca traim intr-o simulare cu un numar limitat de personaje care se repeta de la o vreme (sau Lorin Fortuna o zicea?). Realitatea tinde sa se destrame in Romania.
Nu-mi dau seama ce se poate face pentru a mai opinti putzina rezistentza - ma gandesc la o viatza de raufacator nobil, un fel de haiducie intelectuala, un Fight Club cu anarhisti care sa dea spargeri in casele oamenilor, sa se cace pe televizor si sa le lase o carte pe masa cu termen de returnare care, daca nu e respectat, se pot intampla si lucruri mai nasoale. Pana voi reusi sa dau curs acestei ambitzii interlope ma limitez la niste recomandari, astazi muzicale.
Asa ca respectand obiceiul de 11 ani incoace, iaca topul muzical cu cele 10 albume preferate din ce am ascultat in prima jumatate de 2017. Ca de obicei, include si albume aparute in 2016 pe care le-am ascultat tarziu, iar ordinea e complet irevelanta.
*************************************************
Me and that Man - Songs of Love and Death
Incep cu albumul asta nu doar pt ca are cel mai sexy videoclip ci si pentru ca vine dintr-o tzara care se confrunta cu aceleashi probleme ca si noi - Polonia, pana nu demult o tzara occidentala care in partea de vest se putea confunda cu Germania (diferentza esentziala fiind mancarea mult mai buna si femeile mult mai frumoase). Astazi, Polonia il are pe Isus Christos drept rege onorific si o Coalitzie pt Familia Traditzionala mai infricoshatoare decat a noastra.
A fost si prima tzara est-europeana care a inceput sa dea cu regularitate trupe rock de vizibilitate internatzionala. Una dintre ele e Behemoth, care nu au precupetzit nici un efort inspre a enerva biserica si mentalitatzile traditzionale de la ei si de pretutindeni (sunt acuzatzi chiar de BOR-ul nostru ca ar fi provocat incendiul din Colectiv, acestia prezentandu-si acolo albumul ostentativ intitulat The Satanist cu cateva luni inainte de tragedie).
Albumul asta e proiectul country-rock al liderului grupului in colaborare exotica cu folkistul britanic John Porter (care se intampla sa se fi pensionat prin Polonia, dracu stie de ce). E departe de a fi un album inovator, mai degraba o incercare de a exploata recentele trenduri neo-gotice post-King Dude/Spiritual Front (la randul lor tributare unor Nick Cave sau Johnny Cash) dar e un album superfun si o forma de sfidare a sistemului din Polonia care in muzica romaneasca nu are inca un echivalent (sorry, pe Voltaj si Tudor Chirila nu-i pot lua in serios cu activismul lor de "shcoala vedetelor").
*************************************************
The Mavericks - Brand New Day
Trecem putzin oceanul la votantzii lui Trump si la grupul The Mavericks care multzi ani mi s-a parut o trupa idioata, un fel de Horia Brenciu Orchestra, Daniel Iordachioaie Band sau ceva pe acolo, insa in contextul politic actual albumul lor m-a umplut de dopamine cum nici extraveralu nu mai reusheste sa o faca.
Intr-un fel Zizek avea dreptate ca alegerea lui Trump va ramane in istorie drept cel mai ok lucru care se putea intampla in perioada asta. Pe de o parte ca e primul pas in transformarea SUA in monarhie-dinastie si reevaluarea anumitor atitudini la un popor caruia i s-a urat cu binele; pe de alta parte a bagat Europa in asa sperietzi incat macar Vestul european si-a revenit in mintzi si a apucat sa dea un reject semnificativ candidatzilor ultranatzionalisti de la alegerile din ultimul an. Daca apucau sa iasa dubiosii aia din Austria, Frantza si Olanda noi eram zburatzi la ora asta din Europa.
Albumul The Mavericks e grefat pe spiritul vremurilor, genul de muzica care se punea soldatzilor americani in Vietnam ori Coreea sa le mai creasca moralul inainte sa incaseze cate o ghiulea. Grupul a avut mereu o nota hipstereasca, de ironie post-rock'n'roll (luata uneori prea in serios, incat ironia se pierdea cu totul). Pe albumul asta insa balansul intre muzica, versuri, ironie si ideologie e perfect, o combinatzie de Sinatra, Elvis si momentele mishtokare ale lui Mike Patton, cu unele insertzii dubioase de latino si country.
Intr-un fel Zizek avea dreptate ca alegerea lui Trump va ramane in istorie drept cel mai ok lucru care se putea intampla in perioada asta. Pe de o parte ca e primul pas in transformarea SUA in monarhie-dinastie si reevaluarea anumitor atitudini la un popor caruia i s-a urat cu binele; pe de alta parte a bagat Europa in asa sperietzi incat macar Vestul european si-a revenit in mintzi si a apucat sa dea un reject semnificativ candidatzilor ultranatzionalisti de la alegerile din ultimul an. Daca apucau sa iasa dubiosii aia din Austria, Frantza si Olanda noi eram zburatzi la ora asta din Europa.
Albumul The Mavericks e grefat pe spiritul vremurilor, genul de muzica care se punea soldatzilor americani in Vietnam ori Coreea sa le mai creasca moralul inainte sa incaseze cate o ghiulea. Grupul a avut mereu o nota hipstereasca, de ironie post-rock'n'roll (luata uneori prea in serios, incat ironia se pierdea cu totul). Pe albumul asta insa balansul intre muzica, versuri, ironie si ideologie e perfect, o combinatzie de Sinatra, Elvis si momentele mishtokare ale lui Mike Patton, cu unele insertzii dubioase de latino si country.
*************************************************
Wolf People - Ruins
Nu stiu de unde au ieshit hipsterii astia, mi-au atras atentzia cand rasfoiam catalogul casei de discuri la care isi scoate Moonface albumele. E o casa de discuri pentru hipsteri, dar mai selectiva si mai eterogena in oferta decat altele, nu mizeaza strict pe retzete repetate pana la iritare.
Grupul Wolf People e influentzat in egala masura de post-rockul modern, de metalul a la Black Sabbath, de folk si de LSD-rock fara sa lase impresia ca ii maimutzaresc pe Beatles (cum fac majoritatea trupelor din zona asta). E un album dens instrumental, intens melodic, deloc monoton. Trupa e britanica si tanara, formata din nishte tocilari care si-au studiat foarte meticulos trupele favorite si reusesc sa ofere unul din cele mai cool albume rock ale anului (trecut, caci aparuse inainte de anul nou). E chiar si ceva Jethro Tull ingropat undeva pe aici.
E o veste buna ca hipsterii incep sa reambaleze/recicleze si muzica metal dupa ce au reciclat toate celelalte genuri muzicale (in afara de jazz, care mai necesita si umpic de shcoala). Aici nu avem totusi doar o reambalare, ci o incercare ingenioasa de reconciliere intre lumea lui Bob Dylan si lumea lui Black Sabbath.
P.S. Trupa n-a cantat tot timpu asha, abia albumul asta reflecta pasiunea pe care si-au descoperit-o recent pentru metal.
*************************************************
Body Count - Bloodlust
Am ascultat prima data trupa asta in liceu, cand un coleg metalist isi cumparase caseta mai mult de dragul numelui trupei si a trantit-o de perete cand a auzit cum canta. Erau mari batai pe atunci intre rapperii si metalistii din Bistritza, ne uram de moarte, genu de conflict ideologic tipic romanesc in care totul se reduce la o alegere binara peste care se grefeaza notziuni mitologice de Bine si Rau. Colegul asta de care zic era sa faca atac cerebral cand a auzit o trupa metal cu rapper la voce, insa sa nu va inchipuitzi ca rapperii de prin liceu s-au simtzit mai bine. Unele lucruri pur si simplu nu se faceau.
Deshi nu m-am batut niciodata cu un rapper, nici io nu m-am omorat dupa genu asta de muzica, si in general am tolerat combinatzia rap-metal mai ushor cand era cantata de albi (generatzia nu-metal). Acu insa, nu stiu ce mi se intampla, o fi varsta, or fi vremurile grele, o fi intzelepciunea batranetzii, dar nu-metal nu mai pot sa ascult, in schimb albumul asta de la Body Count mi se pare unul din cele mai importante aparute in ultimii ani.
Nu doar mie, ci si liderului Ice-T i s-a parut un album important asa ca a invitat pe el o gramada din amicii pe care si i-a facut prin scena metal: ii avem pe unele piese pe Max Cavalera, pe Dave Mustaine, pe ala de la Lamb of God, plus un fel de cvasi-cover version dupa Slayer si o gramada de speechuri activiste amestecate printre piese in moduri in care nu prea itzi dai seama unde se termina speechul si unde incepe rap-ul.
Nu doar mie, ci si liderului Ice-T i s-a parut un album important asa ca a invitat pe el o gramada din amicii pe care si i-a facut prin scena metal: ii avem pe unele piese pe Max Cavalera, pe Dave Mustaine, pe ala de la Lamb of God, plus un fel de cvasi-cover version dupa Slayer si o gramada de speechuri activiste amestecate printre piese in moduri in care nu prea itzi dai seama unde se termina speechul si unde incepe rap-ul.
P. S. Sper ca atzi vazut episodul Rick and Morty cu Ice-T in rolul principal, .
*************************************************
Ulver - The Assassination of Julius Caesar
Ulver nu mai au nevoie de nici o prezentare, am scris despre ei pana acum mai mult decat au apucat sa scrie Pittis despre Pink Floyd ori Godoroja despre LedZep. Se intampla ca i-am revazut nu demult la Roadburn unde au avut prima prezentare a acestui albumul, lansat chiar in saptamana dinainte.
Una dintre surprizele majore ale albumului, dar si ale prezentarii live e prezentza chitaristului jazz Stian Westerhus (cunoscut unora de la Garana) in timp ce hipsterul Daniel O'Sullivan care contribuise la pop-izarea grupului nu mai apare in lista membrilor permanentzi. Asta in conditziile in care asta e, totusi, cel mai pop material al trupei - extrem de dansabil, conceput pentru clubbing, si foarte departe de free-electro-jazzul de improvizatzie cu care si-au petrecut anii recentzi. Nu mai vorbesc de radacinile black metal carora unii fani inca le mai duc dorul (la 20 de ani de cand trupa a divortzat de scena metal, in concerte mai auzit cate unul huiduind si racnind Go back to metal!).
Sunt propuse aici contraste conceptuale extreme intre muzica pop-dansanta si subiectul pretentzios - cugetari la adresa caderii Imperiului Roman si asasinarii lui Cezar. Ramai cu impresia ca albumul ii este dedicat lui Trump iar conceptul e o rastalmacire la adresa Imperiului American. E genu ala de muzica pe care dansezi, dansezi si la un momendat te intrebi "Ce naiba tocmai a zis in refrenu asta?"
*************************************************
Paul Cauthen - My Gospel
Tot din patria lui Trump, dar de data asta un artist care suspectez ca a si votat cu el. Paul Cauthen e un vârtos patriot american crescut la coada vacii, insa are o voce minunata si un simtz al melodiei care face din asta albumul country al anului. Plus cea mai cool palarie ever si o intonatzie de Elvis Presley la apusul vietzii.
Lookul artistului sugereaza ca ar putea fi membru Flat Earth Society sau macar cineva care militeaza pentru predarea biologiei creatzoniste in scoli, insa muzica omului e foarte cool si vocea cu totul deosebita. Religia a fost dintotdeauna o sursa de muzica cool din care s-au adapat multe din genurile muzicale moderne, chiar si unele din cele intoarse ideologic impotriva bisericii. Daca ortodoxia romaneasca ar da muzica de nivelul celei a lui Paul Cauthen as tolera mai usor neo-medievalismul pe care il propovaduieste. In SUA diverse secte au invatzat sa se branduiasca, sa ofere chiar si ateului ceva interesant de vizitat, vazut sau ascultat. Au fost nevoite sa o faca cand si-au pierdut statutul de partide politice si l-au redescoperit pe cel de comunitate.
Jesus was the first rock star, zice Cauthen intr-un interviu. Si mai zice the closest thing you can ever be with another human being, other than having sex, is singing harmony.
Lookul artistului sugereaza ca ar putea fi membru Flat Earth Society sau macar cineva care militeaza pentru predarea biologiei creatzoniste in scoli, insa muzica omului e foarte cool si vocea cu totul deosebita. Religia a fost dintotdeauna o sursa de muzica cool din care s-au adapat multe din genurile muzicale moderne, chiar si unele din cele intoarse ideologic impotriva bisericii. Daca ortodoxia romaneasca ar da muzica de nivelul celei a lui Paul Cauthen as tolera mai usor neo-medievalismul pe care il propovaduieste. In SUA diverse secte au invatzat sa se branduiasca, sa ofere chiar si ateului ceva interesant de vizitat, vazut sau ascultat. Au fost nevoite sa o faca cand si-au pierdut statutul de partide politice si l-au redescoperit pe cel de comunitate.
Jesus was the first rock star, zice Cauthen intr-un interviu. Si mai zice the closest thing you can ever be with another human being, other than having sex, is singing harmony.
*************************************************
Kreator - Gods of Violence
Mama, mama, ce baga moshnegii astia, ai impresia ca asta e albumul pentru care vor sa fie tzinutzi minte. Am fost maturat de pe picioare de retorica thrash metal, de solo-urile catchy si frenezia albumului asta. S-ar putea sa fie albumul meu preferat de thrash metal din toate timpurile.
Nazisti si politicieni, satanisti si ortodocsi, teroristi si refugiatzi, homosexuali si muzicieni mortzi (o piesa e dedicata lui Peter Steele) - toate subiectele astea sunt luate la rand intr-o ordine aleatoare si despre fiecare se fac afirmatzii rastite, demonstrand ca liderul Mille Petrozza (o combinatzie bizara de italian si german) are o parere despre orice. S-ar putea sa fie aici chiar si o piesa despre fotbal, dar nu stiu daca am intzeles bine versurile. Cert e ca avem o piesa-manifest impotriva homofobiei (Side by side, As we crush homophobia!) care ar merge de minunte la rockoteca LGBT pe care nu ma lasa nimeni sa o organizez (Romania nu e pregatita pentru asa ceva). Piesa vine parca sa contracareze manifestul thrash-metal homofob al lui Max Cavalera de acu doi ani (piesa Sodomites, vezi aici).
Nemtzii au primit albumul ca pe natzionala de fotbal intorcandu-se de la mondiale, aproape ca n-au bagat in seama ca scosese si Metallica album cu putzin timp inainte. Si pe buna dreptate, patosul albumului asta spala pe jos cu tot ce s-a facut in thrash metal de o gramada de ani incoace. Pana si pe Pitchfork i s-a facut o recenzie, desi nu cred ca a mai fost vreodata un album de thrash metal european recenzat acolo (ce-i drept nu e pozitiva recenzia, dar e amuzanta cand compara Kreator cu ca Against Me! si alte "repere" de care sa fi auzit si hipsterii).
P. S. Anul asta ii avem pe afishul Festivalului Rockstadt de la Rashnov, intr-o companie deosebita (Opeth, Carcass, Arcturus, Napalm Death, Solstafir). Va fi clar festivalul rock al anului 2017 in Romania si daca nu da nimeni foc Rashnovului pe piesa asta nu suntetzi serioshi.
Nazisti si politicieni, satanisti si ortodocsi, teroristi si refugiatzi, homosexuali si muzicieni mortzi (o piesa e dedicata lui Peter Steele) - toate subiectele astea sunt luate la rand intr-o ordine aleatoare si despre fiecare se fac afirmatzii rastite, demonstrand ca liderul Mille Petrozza (o combinatzie bizara de italian si german) are o parere despre orice. S-ar putea sa fie aici chiar si o piesa despre fotbal, dar nu stiu daca am intzeles bine versurile. Cert e ca avem o piesa-manifest impotriva homofobiei (Side by side, As we crush homophobia!) care ar merge de minunte la rockoteca LGBT pe care nu ma lasa nimeni sa o organizez (Romania nu e pregatita pentru asa ceva). Piesa vine parca sa contracareze manifestul thrash-metal homofob al lui Max Cavalera de acu doi ani (piesa Sodomites, vezi aici).
Nemtzii au primit albumul ca pe natzionala de fotbal intorcandu-se de la mondiale, aproape ca n-au bagat in seama ca scosese si Metallica album cu putzin timp inainte. Si pe buna dreptate, patosul albumului asta spala pe jos cu tot ce s-a facut in thrash metal de o gramada de ani incoace. Pana si pe Pitchfork i s-a facut o recenzie, desi nu cred ca a mai fost vreodata un album de thrash metal european recenzat acolo (ce-i drept nu e pozitiva recenzia, dar e amuzanta cand compara Kreator cu ca Against Me! si alte "repere" de care sa fi auzit si hipsterii).
P. S. Anul asta ii avem pe afishul Festivalului Rockstadt de la Rashnov, intr-o companie deosebita (Opeth, Carcass, Arcturus, Napalm Death, Solstafir). Va fi clar festivalul rock al anului 2017 in Romania si daca nu da nimeni foc Rashnovului pe piesa asta nu suntetzi serioshi.
*************************************************
Pyogenesis - A Kingdom to Disappear
Tot niste nemtzi (shvabi, mai exact) dar de o cu totul alta factura decat Kreator, relansatzi cu putzin timp in urma dupa o absentza foarte indelungata in care si-au vazut de job si familie. Populari pe la noi in anii 90, au cazut in disgratzia rockerilor cand au virat spre MTV (au avut si proiectul Liquido, daca-l mai tzinetzi minte de la partyurile studentzesti de acu 20 de ani; acum se mai pune doar la nuntzi).
S-au reformat ca trupa metal, pastrand insa ceva din refrenele punk catchy si chiar niste balade, alternate ingenios cu bucatzi de metal abraziv ce fac trimitere la inceputul carierei lor. E o relansare gandita cu maxim de profesionalism, cu o imagine atipica pentru metal, clipuri excelente, albume conceptuale proiectate in cele mai mici de detalii cu o gandire de marketing ingineresc nemtzesc, cu un sound plin de chestii imprevizibile. Asta e deja al doilea album de la relansare si inca n-au pus pe astea doua albume o piesa care sa nu fie fredonabila si supercatchy.
Tot niste nemtzi (shvabi, mai exact) dar de o cu totul alta factura decat Kreator, relansatzi cu putzin timp in urma dupa o absentza foarte indelungata in care si-au vazut de job si familie. Populari pe la noi in anii 90, au cazut in disgratzia rockerilor cand au virat spre MTV (au avut si proiectul Liquido, daca-l mai tzinetzi minte de la partyurile studentzesti de acu 20 de ani; acum se mai pune doar la nuntzi).
S-au reformat ca trupa metal, pastrand insa ceva din refrenele punk catchy si chiar niste balade, alternate ingenios cu bucatzi de metal abraziv ce fac trimitere la inceputul carierei lor. E o relansare gandita cu maxim de profesionalism, cu o imagine atipica pentru metal, clipuri excelente, albume conceptuale proiectate in cele mai mici de detalii cu o gandire de marketing ingineresc nemtzesc, cu un sound plin de chestii imprevizibile. Asta e deja al doilea album de la relansare si inca n-au pus pe astea doua albume o piesa care sa nu fie fredonabila si supercatchy.
S-au reformat ca trupa metal, pastrand insa ceva din refrenele punk catchy si chiar niste balade, alternate ingenios cu bucatzi de metal abraziv ce fac trimitere la inceputul carierei lor. E o relansare gandita cu maxim de profesionalism, cu o imagine atipica pentru metal, clipuri excelente, albume conceptuale proiectate in cele mai mici de detalii cu o gandire de marketing ingineresc nemtzesc, cu un sound plin de chestii imprevizibile. Asta e deja al doilea album de la relansare si inca n-au pus pe astea doua albume o piesa care sa nu fie fredonabila si supercatchy.
*************************************************
Fantastic Negrito - Last Days of Oakland
Albumul blues al anului (titlu acordat chiar de Premiile Grammy) vine din partea unui veteran care abia a apucat sa scoata 3 albume in vreo 25 de ani insa reuseste aici sa captiveze mai multe generatzii, prezentandu-se drept clasic si progresiv in acelasi timp, desi blues-ul in mod normal trage mai mult spre prima calitate.
E foarte simpatic concertul din care e extrasa mostra de mai jos, organizat intre rafturile unui magazin alimentar, fara repetitzii si pe neanuntzate, luand prin surprindere clientzii magazinului cu un veritabil flash-mob muzical. E excelenta si piesa, e un simtz al umorului aparte in muzica lui Fantastic Negrito precum si un gusto deosebit pentru clapele prog-rock (a la John Lord, ELP) inserate foarte elegant in blues-ul spasmatic si plangacios.
Imi place foarte mult si trupa de instrumentisti din spatele lui, o combinatzie bizara de hipsteri, rockeri si negri soul care au pus aici umarul la un album fantastic. I-am facut si o recenzie in Dilema.
*************************************************
Pain of Salvation - In the Passing Light of Day
Iaca o trupa de rock progresiv care reuseste sa se reinventeze cu fiecare album, sa ia mereu prin surprindere si sa fie progresiva in sensul cel mai propriu al termenului. Daca ar fi fost britanici sau americani azi ar fi avut statut de legende, comparabili macar cu Dream Theater ori Marillion (pe ambele trupe le-a depashit demult in bogatzia de idei si prin contributzia la a consolidarea notziunii de rock progresiv).
Genul asta de trupe se nasc din idei maniacale iar liderul grupului, suedezul Daniel Gildenlow si-a dat inclusiv fratele afara din trupa ca sa faca loc propriului ego. E insa un ego suficient de expansiv incat sa scoata cu regularitate albume bogate, mereu riscante.
Materialul asta e foarte lung si extins cu multe bonusuri si un fel de director's commentary in care Gildenlow isi povesteshte piesele in timp real, sa aiba grija sa nu ratam nici macar ideile ramase pe dinafara la editarea materialului final. Individul e o personalitate enervanta care banuiesc ca reuseste sa isi indeparteze fanii prin excesele de megalomanie si ma tem ca trebuie sa moara ca muzica sa-i fie reevaluata la valoarea adevarata.
Materialul asta e foarte lung si extins cu multe bonusuri si un fel de director's commentary in care Gildenlow isi povesteshte piesele in timp real, sa aiba grija sa nu ratam nici macar ideile ramase pe dinafara la editarea materialului final. Individul e o personalitate enervanta care banuiesc ca reuseste sa isi indeparteze fanii prin excesele de megalomanie si ma tem ca trebuie sa moara ca muzica sa-i fie reevaluata la valoarea adevarata.
3 comments:
Mulțumesc!
Sursa tricouri pls.
Rottencotton
Post a Comment