Roadburn 2017 part 2: concertele asa si-asa ori naspa

Revin cu a doua parte din raportul privind festivalul Roadburn de anul acesta, privind concertele mai naspa si pe cele ok. Articolul trecut a fost despre highlighturi.

Dar inainte de orishice, mi-am amintit cea mai weird chestie pe care am vazut-o acolo, un desen animat nemtzesc care are drept personaj o Bucata de Pită Deprimată pe numele sau Bernd das Brot (Bernd "Bucata de Pita"). Am intzeles ca personajul a fost special conceput de nemtzi sa fie superpolitically correct, sa nu te potzi lua cu nimic de el din nici un punct de vedere - feminist, politic, gay etc. si totusi sa fie destul de ofensator si superdeprimant - spune mereu copiilor ceva de genul "Life is hell" si canta cele mai enervante cantece pentru copii pe care le-am auzit vreodata. E un fel de Balena Albastra pe ideologie nemtzeasca, in sensul ca in loc sa te convinga sa sari de pe bloc te convinge sa te tarashti resemnat prin viatza.

Detalii in filmultetzul de mai jos.

Revenind la cele importante, cateva vorba despre concertele care mi-au si placut, mi-au si displacut, avand eu unele de carcotit despre fiecare:

Hypnopazuzu, recent lansatul proiect psihedelic al lui David Tibet de la Current 93 si Youth de la Killing Joke trebuia sa fie unul din evenimentele marcante la Roadburnul de la anul asta insa am iesit cam desumflat de la el. Desi albumul a fost unul din cele mai cool ale anului trecut, prezentarea live a fost de fapt un concert Current 93. Prezentza tipului de la Killing Joke a fost strict decorativa, omu bajbaind niste refrene in microfon. Practic a fost un concert Current 93 facand coveruri dupa Hypnopazuzu, grupul nereushind (sau evitand cu buna shtiintza?) sa reproduca sound-ul albumului care aducea destul de multa noutate fatza de trupele de baza protagonistilor. Ma rog, nici un concert Current 93 nu e de lepadat, cu conditzia sa nu-l vezi pe tipu de la Killing Joke tot invartindu-se pe scena intreband pe cei din jurul lui daca totu e ok, daca poate sa ajute si el cu ceva. Mostra de mai jos e chiar din acel concert, destul de elocventa.

Oathbreaker au fost anul trecut una din revelatziile hipster-metal, pentru fanii Deafheaven si Chelsea Wolfe, incercand parca sa aduca toate ingredientele celor doua trupe intr-o singura trupa. Adica un black metal hipsteresc cu voce feminina. Mi-a placut mult mai mult decat Chelsea Wolfe si mult mai putzin decat Deafheaven, deci banuiesc ca si-au atins obiectivul de a se pozitziona fix la mijloc intre cele doua surse de inspiratzie. Nu pricep totushi de ce gagica canta cu parul peste fatza, nu parea sa-i lipseasca dintzii sau alte probleme de genul asta, creca doar face parte din concept. Dar, ca mai toate trupele hipster-metal, e un grup bazat pe o gaselnitza, care nu stiu daca va fi in stare sa scoata mai mult de 2 albume fara sa-si plictiseasca fanii de moarte.

Memoriam e o trupa pe care nu am cum sa o recomand altcuiva decat celor care o cunosc deja. Membrii grupului sunt pur si simplu prea batrani, uratzi, ragushitzi si canta despre chestii care nu intereseaza pe nimeni. Ca sa te intereseze, trebuie sa fi fost cat de cat fan al celor doua grupuri din ramashitzele carora s-a format acest proiect - sh-anume legendele death metalului britanic Bolt Thrower si Benediction. In ultimii ani au cam inceput sa moara membrii celor doua trupe, ba de batranetze, ba de ciroza, iar supravietzuitorii s-au adunat in acest proiect comun care are cate ceva din ambele surse. Mie imi place unicul album pe care au apucat sa-l scoata in noua configuratzie dar pot sa intzeleg si pe cei care intrezba de ce ar asculta cineva asa ceva in 2017. Eu creca se pot gasi motive, de exemplu dupa motziunea de cenzura de saptamana trecuta n-am mai putut sa-i ascult decat pe astia si pe Obituary. Traim din pacate intr-o tzara care are nevoie de astfel de muzica.

Francezii Les Discrets sunt fix opusul britanicilor de mai sus, niste romantici mai siroposhi chiar decat Anathema. Ii mai vazusem tot la Roadburn intr-o sala mai mica, pe vremea cand erau cunoscutzi drept unul din cele 100 proiecte ale tipului de la Alcest. Atunci n-am stat pana la sfarshit caci mi se parea ca unu din trupa ii tot facea cu ochiu gagicii cu care eram, asa ca acu eram hotarat sa sar la bataie. Insa nu mi-am permis ca erau la scena mare, cu un show mult mai spectaculos, iar pe tipu de la Alcest nu l-am zarit deloc. Am aflat dupa aia ca s-a carat din trupa si ca de fapt n-a fost niciodata trupa lui, ci doar le-a dat o mana de ajutor (un obicei mai vechi de-al lui). A fost ok concertul, excesul de franceza tanguita ma cam irita asa ca am pastrat o distantza politicoasa. Recomand totusi noul album intitulat Predateurs.

Coven e ceva trupa glam-satanista de pe vremea Marinei Voica, sau chiar dinaintea ei. Au adus-o astia la Roadburn cam in acelasi spirit in care Marina Voica si Cotabitza sunt sculatzi din mortzi sa mai traga cate o cantare spre amuzamentul hipsterilor. N-am ales mare lucru din muzica celor de la Coven - in afara de versuri putea la fel de bine sa fie Angela Similea cu o cruce intoarsa la gat. Dar a fost un show destul de mare, cu costume elaborate, lumini etc., a facut ceva senzatzie. S-a dorit a fi unul din evenimentele majore ale acestei editzii, asa ca banuiesc ca or fi existand undeva fani ai acestei trupe care a aparut cu vreo 40 de ani prea devreme.

Subrosa e alta trupa de metal feminist care propovaduieste starpirea barbatzilor si folosirea metodelor oculte in acest scop. Le-am vazut mai demult intr-un bar nemtzesc, una chiar mi-a cerut niste bani imprumut sa-si ia o bere ca aveau la ele decat dolari. Sunt niste doamne destul de fioroase insa atunci mi s-au parut o trupa extrem de mica, de care nu credeam ca o sa mai aud. Acu la Roadburn insa le-au bagat la scena mare, semn ca albumul de anul trecut le-a ridicat vizibilitatea cu cateva trepte. Mi-a displacut putzin faptul ca s-au prezentat in rochii si machiaje, adica mult mai feminine decat in postura de shoferitze de camion autosuficiente in care le vazusem prima data. Ceea ce, in viziunea mea, e un semn de cedare in fatza lumii barbatzilor.

Sumac e proiectul cel mai recent al unuia de la Isis (trupa, nu startupul terorist) si unul de la Russian Circles (trupa, nu exercitziul de hockey). E o concurentza serioasa pentru cei de la Neurosis (pe care i-au detronat in topul meu personal pe anul trecut, la categoria albume de "metal elefantin"). Live insa nu se compara cu Neurosis, e inca o trupa mica pentru scene mici, fara lumini, atmosfera si fara nimic din chestiile care i-au facut pe Neurosis legende. Au cantat cam la fel de inghesuitzi ca in mostra de mai jos, si cam la fel de spart.

No Spill Blood e o trupa irlandeza de apartament (dupa cum demonstreaza si clipul de mai jos), formata din doar doi indivizi, sau poate trei dar pe al treilea nu l-am vazut ca eram la sala mica, cam la inghesuiala si n-am vazut prea bine ce se intampla dar am retzinut ca trebuie sa-i mai studiez, albumul din care e luata mostra de mai jos e super-fun. In ciuda soundului cam sec si spart au fost destul de catchy, un fel de mini-Godflesh mai rapizi si cu niste clape de joc video optzecist cu nave spatziale.

Cam astea-s chestiile la care am fost mai atent, au fost si o gramada la care am tot intrat si am iesit de oboseala, nu mai stiu daca au fost ok sau nu (Bongzilla, Pillorian, Emptiness mi-au placut dar pe niciuna nu le-am urmarit mai mult de 2 piese, fiind rapus de oboseala si de munchies). Trupele care s-au anuntzat deja si pentru DBE (mini-Roadburnul nostru romanesc, in curand unguresc) le-am evitat intentzionat ca sa le vad pe acolo insa recent am aflat ca cu Emma Ruth Rundle am luat chiar tzeapa, caci nu mai vine. Creca n-a gasit cazare.

**************************************************

Iar la final cateva vorbe despre concertele care au fost in mod particular nashpa:

Zeal and Ardor ar fi trebuit sa fie una dintre atractziile acestei editzii. S-a lansat anul trecut ca proiect de apartament, cu unul din cele mai interesante debuturi (un mix de metal si cantece negro spirituals cantate de un elvetzian mulatru). Anul acesta proiectul solo s-a reorganizat sub chipul unei trupe adevarate care a inceput sa cante live, fiind suficient de weird incat sa fi fost inclusi si in programul Roadburn. Au fost insa multiple necazuri cu concertul lor - pe langa faptul ca s-a calcat lumea in picioare, dupa un sfert de ora de concert li s-au ars ceva cabluri, a durat o gramada sa le schimbe, apoi li s-au ars din nou, apoi m-am carat ca nu mai puteam de nervi. Sper sa traiesc sa-i vad in conditzii mai ok si mai sper ca nu is genu ala de hipsteri care vroiau doar sa traga o dumă.

Gnod sunt niste britanici practicantzi de "noise-installations" si au fost invitatzi speciali ai acestei editzii. Creca pe seama lor se poate pune numarul mare de proiecte electro invitate - majoritatea culese de prin topurile Quietus (au mai fost la Roadburn si The Bug, Gnaw their Tongues, Carpenter Brut, Temple of BBV). In calitatea lor de "artists in residence", Gnod au avut vreo 4 concerte in diverse configuratzii, atat singuri cat si in colaborari. I-am vazut intr-o singura varianta, singuri, si mi-au ajuns. Sunt niste hipsteri care sucesc niste butoane pe niste aparate de facut zgomot, in buna masura fiind vorba de zgomot random dupa care nu te alegi decat cu dureri de cap. Poate ca in celelalte concerte au fost mai interesantzi, dar au reusit sa-mi taie cheful din prima.

The Devil and the Almighty Blues si Those Poor Bastards au fost doua concerte de la care am avut ceva asteptari, nimerind eu anul trecut cate un album interesant de la fiecare - primii niste blues-metal, ultimii un dark-country cantat la mishto, un fel de King Dude mai punk. Live ambele au parut trupe de incepatori. Ar mai intra in categoria si Chelsea Wolfe, dispretzul pe care il nutresc fatza de ea (in varianta live) fiind destul de evident pentru toata lumea. O vazusem si la Brutal Assault si aici s-a prezentat exact la fel - are de ceva vreme o trupa care sa o faca sa para mai serioasa. , insa tot nu i-a spus nimeni cum se tzine o chitara cand vrei sa lasi impresia ca cantzi la ea.

**********************************************