Roadburn 2017 part 1: concertele tari

Am facut inca o escapada la Festivalul Roadburn. Am fost oarecum obligat moral.

• In primul rand pentru ca in curand o sa fim datzi afara din Uniunea Europeana si toate concertele care se vor mai tzine pe aici vor fi astea de pe la Zilele Zalaului, Zilele Clujului, turnee Connect-R impotriva sodomiei, turnee Cheloo pentru legalizarea ierbii. Sa le-ajute Dumnezeu, sa fie toata lumea fericita si in legalitate.
• In al doilea rand pentru ca am o gagik care se enerveaza daca nu o duc peste tot unde le-am dus pe gagicile de dinainte. Nu stiu cat mai rezist cu genul asta de obligatzii morale, am si eu o varsta, m-as retrage la un azil sa-mi scriu memoriile cat mi le mai amintesc.
• In al treilea rand pentru ca mi s-a terminat stashul de branza olandeza, iar la noi inca nu s-au inventat acele cheese dips - niste sosuri de mushtar mixat cu afine, wasabi etc. pe care olandezii le-au ridicat la rang de arta insa la noi creca au fost interzise prin ceva referendum. Intre timp am aflat ca se pot lua si on-line.
• In al patrulea rand, pentru ca anul asta Roadburn a avut cel mai impresionant line-up din, cred, istoria festivalului. E o anume efervescentza a festivalurilor rock care se intrec pe sine in ultima vreme - vezi si Brutal Assaultul de anul trecut ori chiar Rockstadtul romanesc de anul acesta. O fi tot sentimentu asta ca vine razboiu peste Uniunea Europeana si tre sa mai tragem o distractzie pe cinste inainte sa inceapa Noul Ev Mediu.

Partea nasoala e ca Roadburnul de anul acesta s-a dovedit neincapator, semn ca a crescut peste capacitatzile locatziilor pe care le ofera (toate in spatzii inchise). In unele locatzii pur si simplu nu se mai poate intra daca nu itzi petreci toata ziua acolo (si nu mai vezi nimic altceva). La unele concerte suspectez ca si-au incalcat si ei legislatzia cu numar de oameni pe metru patrat.

Alta parte nasoala sunt pretzurile, care cresc de la an la an, invers proportzional cu "banul din buzunarele românilor". Practic o iesire la Roadburn face cat concediul de 3 luni in Vama Veche, minus bubele pe care le faci acolo. Dar fie, am zis, afishul de anul acesta a meritat sacrificiul. A fost cea mai anti-metal configuratzie - cine nu avea chef de metal a avut ocazia pe aprox. toata durata festivalului sa participe doar la concerte electro, folk sau ambientale. A participat si prima trupa hip-hop din istoria festivalului, clasicii Dalek pe care din pacate n-am reusit sa incap sa-i vad.

Romania, ca de obicei, a fost reprezentata doar de acordeonistul cershetor care mai baga la intrare cate ceva din patrimoniul muzical al Identitatzii noastre Natzionale. Putzinele trupe de la noi care ar avea ce cauta pe acolo par sa fi disparut, ori au fost asimilate de comunitatea hipsterilor si le ajunge cate o "cântare" in Control. Poporul a intrat intr-un fel de "survival mode" combinat cu un fel de neo-legionarism pasiv (deocamdata). Toata lumea are lucruri urgente de rezolvat, urgentze care par sa se permanentizeze si sa ne mentzina cu o presiune cumplita la baza piramidei Maslow - food, water, warmth, reproduction. A revenit in societate presiunea maritishului, sa tot fie vreo 20 de ani de cand n-am mai participat la o discutzie despre zestre si "planuri" intre tineri de sub 30 de ani. Acu 5 ani or so, discutziile tinerilor erau despre "proiecte", creativitate si "startupuri". Acuma se mai pomenesc din astea doar asa, cand lancezeste conversatzia despre zestre si Dragnea. N-am fost in viatza mea la atatea nuntzi ca anul asta - daca se mai legalizeaza si alea pentru homosexuali voi fi clar falit.

L-am mai zarit la Roadburn si pe graficianul nostru Costin Chioreanu care deja e o vedeta a festivalului (si a scenei muzicii psihedelice europene), el ocupandu-se de grafica din posterele si merchandiseului oficial. Munca lui inca se desfasoara la varful piramidei Maslow, pana cand poporul o sa-l someze sa se ocupe de lucruri serioase de care sa se poata bucura tot omul, cum ar fi sa-si deschida o shaormerie.

Apropo de shaormerie, l-am zarit si pe vocalul de la Enslaved - desi trupa nu era in program, omul e un fan loial al festivalului si al singurei shaormerii din orash. Ceea ce e, desigur, o problema ideologica - sa fii liderul unui grup viking si sa-tzi petreci timpul prin shaormerii e ca si cum Olivia Steer ar fi surprinsa vaccinandu-se in secret pe la petreceri crezand ca nu se prinde lumea ce face. L-am si ajutat pe om sa ajunga acasa in noaptea aia (se cazase chiar alaturea si "nu prea putea merge") dar ne-a marturisit ca are o reticentza fatza de români de cand i-au furat portofelu in Constantza. Cand au fost si ce cautasera Enslaved in Constantza va ramane un mister.

Tot apropo de shaormerie, l-am zarit si pe Jamie Cavannaugh, al treilea frate de la Anathema care servea pe acolo pe post de sunetist - si el umfla falafel prin spatele aparatelor. Sunt semne clare ca Europa e ingenuncheata in fatza islamizarii. Pe cine nu lashi sa moara te va indopa cu falafel.

In sfarshit, ultima impresie importanta e revivalul casetelor audio care se vindeau pe acolo ca pita calda. Tot la Roadburn am semnalat prin 2008 revivalul vinilurilor si lumea a luat-o ca pe o gluma iar astazi isi iau pickupuri portabile (si chiar io mi-am luat un vinil fara sa am la ce il asculta, doar ca sa ma vada oamenii cu el in mana). E foarte posibil sa urmeze un revival al CDurilor reinscriptibile cu mp3-uri ripuite la 128k. Bine ca nu le-am aruncat, o sa ma umplu de bani.

Bun, sa revenim la cele importante, si anume recomandarea concertelor cele mai cool de la Roadburn 2017:

**********************

Cateva din evenimente au fost anuntzate din capul locului drept concertele-vedeta ale editziei, menite sa marcheze momente importante in istoria muzicala. Printre acestea se numara participarea cuplului de trupe norvegiene Ulver si Mysticum, candva pionieri ai black metalul norvegian, pe la inceputul anilor 90 - au avut atunci inclusiv un split CD Ulver/Mysticum care multzi ani dupa aceea ii facea pe fanii Ulver (inclusiv pe subsemnatu) sa se intrebe who the fuck is Mysticum si ce anume le-a facut pe cele doua trupe sa-si uneasca destinele (si apoi sa si le separe).

Ei bine, iata ca am aflat - cei de la Mysticum arata ca nishte sapatori de shantzuri si nu au avut parte de un traseu la fel de spectaculos ca Ulver, incapatzanandu-se sa practice forme sonore abrutizate. Au debutat cu un Best-of inainte sa aiba vreun album, apoi au mai scos doar 2 albume in tot restul carierei, iar anul acesta au lansat o linie de bere artizanala, deocamdata cu doar 2 sortimente: una mai light, subnumita Cosmic Ale, si una satanica de-a dreptu, Cosmic Triple, triplu alcoolizata. Prin partzile lor creatorii de bere sunt vazutzi cam ca creatorii de moda la noi, deci lucrurile pe care le spun aici sa nu fie luate doar drept ironie (de fapt si la noi s-au lansat recent linii de finantzare pentru deschidere de berarii artizanale din fonduri europene; daca nici fondurile astea nu se absorb, nu stiu ce sperantza de mai ramane).

Muzica Mysticum nu a evoluat prea mult insa in contextul aniversar al lansarii berii respective a fost prezentata printr-un show cu totul deosebit. Cine isi aminteste de la DBE de elvetzienii Darkspace isi poate face o oarecare idee despre ce face Mysticum, un fel de "aspirator-metal" lipsit de orice simtz al ritmului, menit sa reformarteze sistemul nervos cu ajutorul unor stroboscoape violente ce spala creiere mai abitir ca Antena 3. Un show provocator de epilepsie, impotriva caruia nu te potzi proteja decat cu o halba de Cosmic Ale - e clar ca berea Mysticum si muzica Mysticum au fost gandite sa mearga mana in mana intr-un pachet premium pentru oameni satui de viatza.

Suspectez ca o parte din ideile cu care se prezinta Mysticum in acest context festiv vin totusi de la fostii lor colegi Ulver care probabil le-au dat unele sfaturi de marketing despre cum sa para mai interesantzi decat sunt.

Si show-ul Ulver a beneficiat de o inginerie a luminilor cu totul deosebita, cu totul altceva decat traditzionalele proiectzii video. Concertul lor a marcat recenta lansare a superbului album The Assassination of Julius Caesar, pe care l-au cantat de la un capat la altul in compania chitaristului jazz Stian Westerhus (fanii Garana ar trebui sa-l stie, am scris in cateva randuri despre el si la Dilema). Una din cele mai interesante experientze de la Roadburn a fost sa vedem in ce puncte au ajuns doua trupe norvegiene care au luat startul din exact acelasi punct, si chiar de pe acelasi CD (acel misterios split CD Ulver+Mysticum). Din pacate nu exista inca materiale video de calitate ok cu modul de prezentare a noului album Ulver, asa ca pun o mostra mai veche pentru care care n-au inca habar ce inseamna experientza Ulver live:

Alt eveniment important al anului curent a fost relansarea americanilor Oxbow cu primul album dupa vreo 10 ani de absentza - un grup exotic in primul rand datorita vocalului de culoare, un fel de James Brown gay combinat cu un Mike Patton perioada Mr. Bungle si cu momente mai grele de inspiratzie Neurosis (care i-au si sustzinut in prima parte a carierei). Concertul (si albumul lansat chiar in preajma Roadburnului) au fost memorabile.

Cobalt e alta dintre trupele americane care au revenit anul trecut dupa o absentza indelungata, cu unul din cele mai bune albume metal ale anului trecut, beneficiind de recrutarea la voce a unuia din cei mai cool tipi din metalul extrem, ala de fusese inainte la Lord Mantis. Gagicile cu care am fost la concert au tot comentat - ba ca e prea gras, ba ca e prea transpirat, ba ca e trecut de 35 de ani, ba ca e pur si simplu antipatic. Toate sunt adevarate, dar sa nu va aud ca in 10 ani pupatzi in cur trupa asta.

Mi-am si luat un tricou cu albumul care are pe coperta fotografia lui Hemingway de cand era tanar, in uniforma de soldat (vezi mai jos). Prima reactzie pe care am obtzinut-o purtand tricoul in Romania a fost un tip facandu-mi cu ochiul si felicitandu-ma pentru acest omagiu adus Capitanului Zelea Codreanu, ceea ce spune multe despre care e vibratzia spirituala a poporului dupa fatidicul Decembrie 2016. Coperta de care zic poate fi vazuta mai jos, las la latitudinea cititorilor sa evalueze distantza dintre Hemingway si Zelea Codreanu:

Francezul Perturbator a devenit un fel de moda la festivalurile metal, bagat in program exprée ca sa enerveze pe metalisti. Din pacate intotdeauna e bagat la capatul programului cand sunt rupt de oboseala - la Brutal Assault n-am prea rezistat si nici aici, dar de data asta macar am vazut vreo trei sferturi din concert.

Rockerii romani continua sa sustzina ca locul sau e la festivalul Untold si ca e o obraznicie la adresa Familiei Metal Traditzionale sa il bagi in programul unui festival metal. In tzarile civilizate insa se shtie ca e un trend recent pornit in special din Frantza - oameni cu background in black metal practicand diverse revivaluri de muzica de sintetizator post-John Carpenter, care prin anii 80 se putea auzi pe coloanele sonore ale filmelor SF-horror, facuta pe sintetizatoare ieftine cu o plaja de tonuri si texturi extrem de limitata. Hipsterii francezi au reushit sa faca o forma de arta din genul respectiv, iar Perturbator pare sa fie tata lor (ar mai fi si Carpenter Brut, prezent si el la Roadburn dar pe ala nu l-am prins).

P. S. Perturbator suna mult mai impresionant in spatziu inchis decat in aer liber, din motivul asta l-am promovat aici in randul concertelor musai de vazut (comparabil cu Brutal Assault unde pe scena mare era cam stingher). Designul de lumini a fost fantastic.

Youth Code a fost una din surprizele festivalului, tot un grup iesit din mediile hipsteresti de data asta de factura electro-punk formata dintr-o gagika simpatica care urla ca din gura de sharpe si un cocalar electro care mai invarte la butoane. Pe undeva e un fel de Die Antwoord, minus partea de umor si concept. Ok, se poate zice ca daca scotzi din Die Antwoord umorul si conceptul nu mai ramane nimic. Astora de la Youth Code insa le-a ramas timp sa se gandeasca la muzica, iar concertul e super energizant.

Deafheaven se chinuie din rasputeri sa se infiltreze in cercurile metalistilor traditzionalisti dupa ce au fost luatzi peste picior ceva vreme. Albumul cel mai recent a plusat mult in directzia asta, capatand aprecieri de la toate generatziile de metalisti care mai au urechi sa auda. Ultima data ii vazusem intr-un spatziu destul de mic in combinatzie cu Chelsea Wolfe pe care nu o suport, si ceva din iritarea mea s-a lipit si de ei, dar aici au fost la scena mare si cu luminile potrivite au oferit un concert intens, fara prea multe fitze, daca reusesti sa faci abstractzie de grimasele vocalului. Ma rog, metalul ofera o intreaga istorie a grimaselor, asa ca nu e tocmai ceva deplasat, dar oricum nu e cel mai placut lucru sa vezi un hipster schimonosindu-se. Piesele de pe ultimul album sunt insa excelente si in concert sunt si mai excelente.

Amenra e o trupa "de-a casei", din Belgia, prezenta la aproape fiecare editzie Roadburn de ceva vreme incoace, in diverse combinatzii si formate. Nu ma omor dupa muzica lor, in mare parte sunt un fel de Neurosis ai omului sarac, de fapt crescutzi in poala celor de la Neurosis si straduindu-se sa se desprinda de asocierea respectiva. Nu stiu cat succes are desprinderea asta in conditziile in care de cate ori au un concert mai aniversar cate un membru Neurosis e invitat sa apara pe ultima piesa, ceea ce s-a intamplat si de data asta (desi Neurosis n-au cantat). Muzica e destul de seaca, insa cei de la Roadburn mereu le pun la cale un spectacol de lumini memorabil, care i-a transformat cu timpul intr-unul din concertele cele mai asteptate ale festivalului. Si de data asta s-a lasat cu multa epilepsie si record de tricouri vandute (si ceva casete audio).

Luxembughezul Rome e destul de cunoscut prin partzile noastre gratzie promovarii sale prin underground (prin festivalul DBE si evenimente asociate). Din pacate nu-l prinsesem niciodata live. La Roadburn a avut spectacolul pe scena unei biserici (in care si-au tzinut liturghia post-ortodoxa si cei de la Batushka). Ca si King Dude acu doi ani, a avut un show cu acompaniament minimal, aproape folk insa foarte reverberant gratzie vocii pline a lui Je(Rome) si unei selectzii de hituri romantice pana in maduva oaselor. Folkul e un gen cu multa redundantza si reciclare, insa Rome au deja un portofoliu masiv de albume si ai de unde selecta playlist pentru un concert memorabil cum a fost asta.

Apropo de romantici, recomandarea concertului My Dying Bride ii va face pe aia care ma shtiu drept o acritura sa rada de mine, insa la Roadburn trupa a cantat cap-coada tot albumul Turn Loose the Swans, care e  unul din cele cam 10 albume la care stiu versurile pe de rost de la un capat la altul si nu doar versurile, creca as putea sa-l cant si la chitara desi n-am tzinut niciodata o chitara in mana. Albumul a fost pentru generatzia mea ceea ce a fost The Dark Side of the Moon pentru aia care au crescut cu muzica anilor 70 - un schimbator de paradigma. Cum ziceam, albumul a fost prezentat cam tot (cu exceptzia unui outro), inclusiv cu partea de vioara care o vreme a lipsit din configuratzia live My Dying Bride (cel putzin ultima data cand le-am dat atentzie, ce-i drept cam demult). Un concert datator de nostalgii dupa vremuri mai emo, care nu stiu daca vor mai reveni vreodata.

Backwoods Payback e o trupa de rock pentru camionagii pe care n-o stiam inainte de festival dar albumele lor mi-au atras atentzia in lunile premergatoare, iar concertul a fost unul din cele mai entertaining la Roadburnul de anul acesta, cel putzin dintre cele tzinute la sala mica, in interiorul unui pub. Trupa e recomandabila fanilor Clutch, poate Dozer, desi e ceva mai simplutza decat ambele, formatul de trio fiind cam limitativ. Careva din trupa a fost si prin Alabama Thunderpussy cu ceva timp in urma. Ar fi o alegere ideala pentru genul de concerte care se aduc de ceva vreme la cluburile rock din Cluj (in special Shelter).

Cam atat deocamdata. Astea au fost highlighturile, concertele mai asa si-asa raman pe data viitoare.