Am avut in articolul trecut traditzionalul top muzical de jumatate de an asa ca, tot traditzional, urmeaza acum un calup de inca 10 albume notabile. E o selectzie facuta sub semnul comunismului gotic cu care am inceput sa cochetez ideologic ca sa fac fatza psihic la ce se discuta prin Romania in ultima vreme (nu reusesc sa-mi revin de pe urma recentului celebrity deathmatch intre Hi-Q si Andrei Plesu... culmea, pe teme muzicale, domeniu cu care niciuna dintre partzi nu a avut pana acum tangentza).
Asadar, pana in preajma Craciunului cand fac topul pe al doilea semestru, astea vor fi ultimele recomandari muzicale:
Asadar, pana in preajma Craciunului cand fac topul pe al doilea semestru, astea vor fi ultimele recomandari muzicale:
*************************************************
Creeper - Eternity, in your Arms
Hipsterii sunt asemeni colesterolului, de doua feluri, unul care-tzi face rau si unul care-tzi face bine. Cei daunatori sapa dupa chestii din trecut, le reambaleaza si reeticheteaza pretinzand narcisistic ca lumea nu existase inaintea lor; cei inovatori cauta si ei chestii prin trecut insa le deconstruiesc si le repun cap la cap in combinatzii care nu existau inainte, racordandu-le inginereste.
Trupa Creeper e o mostra din categoria buna, din Anglia (civilizatzia muzicala cea mai avansata de pe Pamant). Ingineria conceptului a fost proiectata in cele mai mici detalii - horror-punk a la Misfits combinat cu teen-rockul Green Day si o imagine hipster-goth ce aduce aminte de partyurile Pitzipoancelor Intunecate (mishkare anarho-proletar-feminista activa in anumite cluburi clujene).
Mecla si freza tipului de la voce trimit la raposatul Peter Steele (inventatorul genului love-metal) iar versurile ofera o versiune tongue-in-cheek, subtil ironica, a spasmelor romantice promovate la finele anilor 90 de trupe precum HIM. Toate piesele sunt despre o gagik care i-a dat papucii tipului de la voce si i-a zis ceva de genu "ia rămâi tu cu mă-ta". Ma rog, asa i-ar fi zis daca trupa era romaneasca; dar nu e, asa ca tre sa ne multzumim cu "darling just shut your pretty mouth". Probleme universale, dar atitudini diferite.
Mai observam si ca englezii inca isi alina frustrarile romantice in biserici si cimitire, moda care la noi pare ca a cam disparut de cand tineretu cu suflete calcifiate nu mai are rabdare cu cele sfinte.
Mecla si freza tipului de la voce trimit la raposatul Peter Steele (inventatorul genului love-metal) iar versurile ofera o versiune tongue-in-cheek, subtil ironica, a spasmelor romantice promovate la finele anilor 90 de trupe precum HIM. Toate piesele sunt despre o gagik care i-a dat papucii tipului de la voce si i-a zis ceva de genu "ia rămâi tu cu mă-ta". Ma rog, asa i-ar fi zis daca trupa era romaneasca; dar nu e, asa ca tre sa ne multzumim cu "darling just shut your pretty mouth". Probleme universale, dar atitudini diferite.
Mai observam si ca englezii inca isi alina frustrarile romantice in biserici si cimitire, moda care la noi pare ca a cam disparut de cand tineretu cu suflete calcifiate nu mai are rabdare cu cele sfinte.
*************************************************
Memoriam - For the Fallen
Tot din Anglia, o trupa-vestigiu pe care chiar nu o pot recomanda, caci cine nu stie deja de ea n-are cum sa o aprecieze, iar cei pentru care a fost infiintzata o stiu deja si o tzin aproape de suflet.
In anii 80-90 fanii death metal aveau o apreciere deosebita pentru versiunea proletara a genului venita din Anglia, de o cu totul factura decat varianta americana (mai pulp-horror) ori suedeza (mai melodic-intelectuala). Cel practicat de britanici era un death metal muncitoresc, cantat de fosti punkeri care nu mai puteau canta repede dar aveau inca unele sesizari la adresa sistemului. Thatcher era la putere iar la ei protestele se faceau cu death metal si ciomege, nu cu pancarte de genu "Dragnea m-ai futut si nici macar nu m-ai scos la o cafea" (lasand a se intzelege ca totul e ok daca vine cu o cafea).
Doua dintre trupele de pionierat ale generatziei respective au fost Benediction si Bolt Thrower. De la o vreme membrii celor doua grupuri au inceput sa moara ori sa se lase de meserie insa supravietzuitorii au decis sa se replieze sub numele Memoriam si sa scoata acest album inchinat protestului proletar si colegilor de trupa care au raposat.
Doua dintre trupele de pionierat ale generatziei respective au fost Benediction si Bolt Thrower. De la o vreme membrii celor doua grupuri au inceput sa moara ori sa se lase de meserie insa supravietzuitorii au decis sa se replieze sub numele Memoriam si sa scoata acest album inchinat protestului proletar si colegilor de trupa care au raposat.
Pentru cei care au indragit genul acela de muzica e un album cu o incarcatura emotzionala deosebita. Altora e greu sa-l recomand - cei pentru care death metal inseamna In Flames nu vor gusta acest tip de sunet grobian si belicos produs de muncitori trecutzi de 50 de ani care probabil au votat pro-Brexit.
*****************************************
************************************************
Otis Gibbs - Mount Renraw
Ramanem in acelasi segment de varsta dar trecem oceanul sa plecam nitzel urechea si la problemele tzaranului american.
Otis Gibbs e un menestrel complet desprins de industria muzicala (autosuficient, autofinantzat si lipsit de pretentzii), avand una dintre cele mai reconfortante si calmante voci din country. Sub barba si ochelarii aia s-ar putea ascunde chiar Johnny Cash intors de pe insula pe care s-a plictisit sa tot traga cocaina cu Elvis. Avem aici un storyteller de moda veche, apreciat pentru simpaticul podcast Thanks for giving a damn (checkitout) si pentru o muzica austera, centrata pe pilde si filozofie tzaraneasca intuitiva. Albumele sale sunt colectzii de povesti literare rostite pe muzica, in traditzia lui Bob Dylan insa cu un twist mai rural-arhaic, o sfidare fatza de modernizarea prin care pare sa treaca genul country (pe masura ce se apropie tot mai agresiv de pop si rock).
Otis Gibbs e un menestrel complet desprins de industria muzicala (autosuficient, autofinantzat si lipsit de pretentzii), avand una dintre cele mai reconfortante si calmante voci din country. Sub barba si ochelarii aia s-ar putea ascunde chiar Johnny Cash intors de pe insula pe care s-a plictisit sa tot traga cocaina cu Elvis. Avem aici un storyteller de moda veche, apreciat pentru simpaticul podcast Thanks for giving a damn (checkitout) si pentru o muzica austera, centrata pe pilde si filozofie tzaraneasca intuitiva. Albumele sale sunt colectzii de povesti literare rostite pe muzica, in traditzia lui Bob Dylan insa cu un twist mai rural-arhaic, o sfidare fatza de modernizarea prin care pare sa treaca genul country (pe masura ce se apropie tot mai agresiv de pop si rock).
Albumul e ceva mai pastoral dar si mai putzin creshtinesc decat materialele lui Johnny Cash, miza pieselor fiind geografica si istorica. Otis Gibbs incearca sa provoace un simtz al locului si al timpului. E cam simplist dpdv instrumental, insa tocmai pe asta se bazeaza pentru a oferi o experientza intima, pentru a reduce distantza dintre artist si ascultator (o simtzi cel mai bine in casti la volum tare, o experientza de auditzie personal pe cale de disparitzie).
************************************************
Port Noir - Any Way the Wind Carries
Gata cu muzicile din batrani, ne intoarcem la tinerii frumosi si liberi.
Cica suedezii astia au fost si pe la Cluj insa io abia acu am auzit de ei datorita vâlvei pe care au facut-o prin underground cu acest album (de la finele anului trecut). Grupul a aparut sub aripa protectoare a celor de la In Flames desi canta cu totul altceva.
Cu acest nou album lucrurile par sa se deschida tot mai mult si sunt semne ca grupul trece de sub protectoratul In Flames inspre al celor de la Pain of Salvation pe care i-au insotzit in turneul din acest an. Cu ocazia respectiva Port Noir au intrat in contact si cu publicul prog-rock (pe vremea cand au fost la Cluj cantau pentru o cu totul alta comunitate). Nici acum nu sunt tocmai prog in vreunul din sensurile clasice ale termenului (de la Pink Floyd la Dream Theater) iar pentru pretentziile comunitatzii respective probabil sunt nitzel cam prea pop (si inca au urme de caş la gură, fiind abia la al doilea album).
Totusi publicul care apreciaza trupele de la granitza dintre pop-rock si progresivul pretentzios se va bucura de melanjul propus aici. Trupa Muse ar fi reperul cel mai la indemana pentru comparatzii, Leprous ar fi un alt reper ceva mai obscur, insa Port Noir nu sunt doar o imitatzie a acestor trupe - tocmai componenta de hipstereala pop ii ajuta sa se desprinda din astfel de comparatzii.
Cica suedezii astia au fost si pe la Cluj insa io abia acu am auzit de ei datorita vâlvei pe care au facut-o prin underground cu acest album (de la finele anului trecut). Grupul a aparut sub aripa protectoare a celor de la In Flames desi canta cu totul altceva.
Cu acest nou album lucrurile par sa se deschida tot mai mult si sunt semne ca grupul trece de sub protectoratul In Flames inspre al celor de la Pain of Salvation pe care i-au insotzit in turneul din acest an. Cu ocazia respectiva Port Noir au intrat in contact si cu publicul prog-rock (pe vremea cand au fost la Cluj cantau pentru o cu totul alta comunitate). Nici acum nu sunt tocmai prog in vreunul din sensurile clasice ale termenului (de la Pink Floyd la Dream Theater) iar pentru pretentziile comunitatzii respective probabil sunt nitzel cam prea pop (si inca au urme de caş la gură, fiind abia la al doilea album).
Totusi publicul care apreciaza trupele de la granitza dintre pop-rock si progresivul pretentzios se va bucura de melanjul propus aici. Trupa Muse ar fi reperul cel mai la indemana pentru comparatzii, Leprous ar fi un alt reper ceva mai obscur, insa Port Noir nu sunt doar o imitatzie a acestor trupe - tocmai componenta de hipstereala pop ii ajuta sa se desprinda din astfel de comparatzii.
*****************************************
Voyager - Ghost Mile
Trupa asta e cam din acelasi film cu Port Noir, adica functzioneaza pe aceeasi granitza de reconciliere riscanta intre generatzii, intre hipstereala si rockeri traditzionalisti, insa vine dintr-o alta parte a globului (Australia), din alt segment de varsta (cu 10-15 ani mai batrani decat Port Noir) si in general e cu un pas mai aproape de felul in care e intzeles prog-rockul de catre fanii Dream Theater. Dar nu foarte aproape, nu avem aici piese epice interminabile si nici solo-uri obositoare, totul e mentzinut intr-o zona radio-friendly care face din Voyager un excelent punct de intrare pentru cei care vor sa deguste rock progresiv modern fara a investi un efort prea mare in a se acomoda cu tabieturile genului.
Voyager sunt destul de izolatzi acolo la ei in Australia unde nu prea e cautare pentru genul asta de muzica (de fapt grupul a fost infiintzat de un neamtz care se simtzea singur printre canguri in timpul studentziei). Si-au cladit o oarecare reputatzie in zona pacifica, deschizand turnee japoneze-indonesiene-australiene pentru trupe cu care nu au multe in comun (Steve Vai, Malmsteen, Nightwish) dar care sunt populare pe acolo si au reusit sa le ofere o oarecare expunere.
Spiritul grupului e insa european, cu o voce interesanta de inspiratzie pop (mai mult A-HA sau Tears for Fears decat Dream Theater). Ies in evidentza si clapele bogate in care e scaldat intreg materialul si lubrifiaza piesele pentru publicul non-metal.
Voyager sunt destul de izolatzi acolo la ei in Australia unde nu prea e cautare pentru genul asta de muzica (de fapt grupul a fost infiintzat de un neamtz care se simtzea singur printre canguri in timpul studentziei). Si-au cladit o oarecare reputatzie in zona pacifica, deschizand turnee japoneze-indonesiene-australiene pentru trupe cu care nu au multe in comun (Steve Vai, Malmsteen, Nightwish) dar care sunt populare pe acolo si au reusit sa le ofere o oarecare expunere.
Spiritul grupului e insa european, cu o voce interesanta de inspiratzie pop (mai mult A-HA sau Tears for Fears decat Dream Theater). Ies in evidentza si clapele bogate in care e scaldat intreg materialul si lubrifiaza piesele pentru publicul non-metal.
*****************************************
Toby Driver - Madonnawhore
Frumos e ceea ce se vinde! Artistul e un prestator de servicii! ne instruia, cu rafinatul sau discernamant neo-liberal, Lucian Mandrutza intr-una din scrisorile deschise pe care le tot emana de catziva ani la adresa celor care il enerveaza, in cazul asta fiind vorba de "creatorii de arta" (versiunea scurta a scrisorii e aici, versiunea lunga aparuse initzial pe Dilema Veche dar cineva s-o fi sesizat asupra caracterului odios al discursului caci acum nu mai e). In alta ordine de idei (de fapt in aceeasi), zilele trecute in preajma Untoldului cineva impartzea prin orash fluturashi care propuneau retoric dilema "De ce ai cheltui castigul muncii pe ceva care nu satură?"
Logica asta reductzionist-mandrutzista coroborata cu simtzul foarte volatil pe care il au romanii asupra proprietatzii intelectuale conduce incet-incet la ideea ca artistul e un fel de curva care ar trebui sa se multzumeasca cu placerea pe care i-o ofera clientul (eventual sa-l si plateasca pe acesta pentru "serviciul" de a-i oferi atentzie).
Din pricina asta muzicieni ca Toby Driver nu ar putea sa apara pe plaiurile noastre, nu apuca nici 5 ani de cariera pana sa fie starpitzi de mecanismele de purificare si validare pragmatica a artelor romaneshti. Nu stam grozav cu vaccinarea anti-rujeola, dar avem luate toate vaccinurile posibile impotriva avangardei si riscului artistic. La noi daca muzica nu serveste in mod direct la a-tzi gasi nevasta, ori macar sa ajute la siestă-digestie, e considerata pierdere de vreme.
Din fericire la ei in SUA, de unde am importat noi gandirea asta "pragmatica", e permis inca sa te tarasti vreme de 20 de ani pe la marginile industriei muzicale, cu proiecte de avangarda longevive precum Kayo Dot ori Maudlin of the Well (am scris despre ele si prin Dilema Veche cateva cronici, aici si aici). A mai incaput Toby Driver si pe mana unor antreprenori-gangsteri care i-au pus pe butuci unele proiecte insa de bine de rau a iesit viu din cele mai paguboase businessuri si anul asta are acest album solo care se numara printre cele mai placute materiale pe care si-a pus numele (dintre alea 30 pe care le-a scos cu toate proiectele lui, impotriva oricarei logici capitaliste). A avut recent si un album cu proiectul Kayo Dot, insa asta "solo" e favoritul meu pentru acest top.
Logica asta reductzionist-mandrutzista coroborata cu simtzul foarte volatil pe care il au romanii asupra proprietatzii intelectuale conduce incet-incet la ideea ca artistul e un fel de curva care ar trebui sa se multzumeasca cu placerea pe care i-o ofera clientul (eventual sa-l si plateasca pe acesta pentru "serviciul" de a-i oferi atentzie).
Din pricina asta muzicieni ca Toby Driver nu ar putea sa apara pe plaiurile noastre, nu apuca nici 5 ani de cariera pana sa fie starpitzi de mecanismele de purificare si validare pragmatica a artelor romaneshti. Nu stam grozav cu vaccinarea anti-rujeola, dar avem luate toate vaccinurile posibile impotriva avangardei si riscului artistic. La noi daca muzica nu serveste in mod direct la a-tzi gasi nevasta, ori macar sa ajute la siestă-digestie, e considerata pierdere de vreme.
Din fericire la ei in SUA, de unde am importat noi gandirea asta "pragmatica", e permis inca sa te tarasti vreme de 20 de ani pe la marginile industriei muzicale, cu proiecte de avangarda longevive precum Kayo Dot ori Maudlin of the Well (am scris despre ele si prin Dilema Veche cateva cronici, aici si aici). A mai incaput Toby Driver si pe mana unor antreprenori-gangsteri care i-au pus pe butuci unele proiecte insa de bine de rau a iesit viu din cele mai paguboase businessuri si anul asta are acest album solo care se numara printre cele mai placute materiale pe care si-a pus numele (dintre alea 30 pe care le-a scos cu toate proiectele lui, impotriva oricarei logici capitaliste). A avut recent si un album cu proiectul Kayo Dot, insa asta "solo" e favoritul meu pentru acest top.
*************************************************
Oxbow - Thin Black Duke
"Thin White Duke" a fost David Bowie. "Thin Black Duke" e Eugene Robinson, vocalul de la Oxbow. Negru, gay, scandalagiu, not so thin actually.
Faith No More si Neurosis in aceeasi trupa, cam asta ar fi Oxbow, o sursa importanta de inovatzie in rockul de la inceputul anilor 2000, insa datzi disparutzi de vreo 10 ani incoace. Au avut anul acesta o revenire spectaculoasa la festivalul Roadburn, dublata cu acest album proaspat lansat chiar zilele alea. A fost macel la Roadburn, tricourile s-au vandut in juma de ora, ne-am calcat in picioare sa incapem la concert. Eugene Robinson a iesit in fatza, negru, gay, scandalagiu, not so thin anymore, cu alura lui de predicator sodomit care a ajuns la pace cu Dumnezeu. Si a inceput sa indruge verzi si uscate, nimeni nu pricepe ce indruga acolo, nimeni nu stie despre ce e muzica astora. Avea si o stea a lui David cat toate zilele atarnata la grumaz, referintza la un alt mare album al lor, King of the Jews.
Ok, Faith No More nu mai sunt doar o nostalgie, au avut recent un album de relansare. Neurosis n-au apucat niciodata sa fie o nostalgie, scot inca albume cu nemiluita, fara intreruperi. Dar nimeni nu aduce cele doua trupe in aceeasi muzica asa cum o face Oxbow.
Faith No More si Neurosis in aceeasi trupa, cam asta ar fi Oxbow, o sursa importanta de inovatzie in rockul de la inceputul anilor 2000, insa datzi disparutzi de vreo 10 ani incoace. Au avut anul acesta o revenire spectaculoasa la festivalul Roadburn, dublata cu acest album proaspat lansat chiar zilele alea. A fost macel la Roadburn, tricourile s-au vandut in juma de ora, ne-am calcat in picioare sa incapem la concert. Eugene Robinson a iesit in fatza, negru, gay, scandalagiu, not so thin anymore, cu alura lui de predicator sodomit care a ajuns la pace cu Dumnezeu. Si a inceput sa indruge verzi si uscate, nimeni nu pricepe ce indruga acolo, nimeni nu stie despre ce e muzica astora. Avea si o stea a lui David cat toate zilele atarnata la grumaz, referintza la un alt mare album al lor, King of the Jews.
Ok, Faith No More nu mai sunt doar o nostalgie, au avut recent un album de relansare. Neurosis n-au apucat niciodata sa fie o nostalgie, scot inca albume cu nemiluita, fara intreruperi. Dar nimeni nu aduce cele doua trupe in aceeasi muzica asa cum o face Oxbow.
*************************************************
Horisont - About Time
Am prieteni care, oricat mi-as bate gura pe blogul asta, refuza sa asculte orice recomandare aparuta dupa 1980, cand interesul comercial si Margaret Thatcher ar fi pus capat evolutziei muzicii. Ma rog, mai am si prieteni care cred asta despre anul 1990, despre Eclipsa de Soare din 99, despre anul mortzii lui David Bowie s.a.m.d. Fiecare avem propriile repere apocaliptice relativ la care ceva s-a rupt, lumea a incetat sa mai fie ce era. Eu am sentimentul asta cu privire la alegerile din Decembrie 2016, dupa care am ramas cu impresia ca nu va mai iesi niciodata vreun album bun in Romania.
Scandinavii (si nemtzii in oarecare masura) isi trateaza dorul de "rock adevarat de altadata" cu un val nou de trupe tinere ce isi asuma misiunea de a duce mai departe (nu doar conserva) mostenirea lasata de The Doors, Thin Lizzy si altzii asemenea. Nu imi dau seama de ce acest retro-rock a prins atat de bine prin partzile alea, in conditziile in care alcoolul are acolo cele mai mari pretzuri si temperaturile itzi cam taie cheful de lifestyle hippie. S-ar preta mai bine la noi, insa aici nu exista o sensibilitate retro-rock autentica, notziunea fiind limitata la proiectele unor Berti Barbera, Pittis sau Godoroja - mai mult cover bands si revival mock-ups pentru a gadila nostalgiile celor direct implicatzi, decat trupe cu un plan si o identitate stilistica.
Sigur, istoria se cam repeta, se cam bate apa in piua, dar exista inca seva (=melodie catchy) in genul asta de retro rock care in ultimii 10 ani a fost tzinut in viatza de trupe precum Kadavar, Graveyard, Witchcraft, Blues Pills etc. In 2017 trupa care reprezinta genul in topul meu sunt acesti Horisont, al caror album nou umple cu succes golul lasat de desfiintzarea celor de la Graveyard. Ar putea fi un ultim suflu al acestui trend, creca lumea incepe sa se plictiseasca de revivaluri insa albumul e inca satisfacator.
Scandinavii (si nemtzii in oarecare masura) isi trateaza dorul de "rock adevarat de altadata" cu un val nou de trupe tinere ce isi asuma misiunea de a duce mai departe (nu doar conserva) mostenirea lasata de The Doors, Thin Lizzy si altzii asemenea. Nu imi dau seama de ce acest retro-rock a prins atat de bine prin partzile alea, in conditziile in care alcoolul are acolo cele mai mari pretzuri si temperaturile itzi cam taie cheful de lifestyle hippie. S-ar preta mai bine la noi, insa aici nu exista o sensibilitate retro-rock autentica, notziunea fiind limitata la proiectele unor Berti Barbera, Pittis sau Godoroja - mai mult cover bands si revival mock-ups pentru a gadila nostalgiile celor direct implicatzi, decat trupe cu un plan si o identitate stilistica.
Sigur, istoria se cam repeta, se cam bate apa in piua, dar exista inca seva (=melodie catchy) in genul asta de retro rock care in ultimii 10 ani a fost tzinut in viatza de trupe precum Kadavar, Graveyard, Witchcraft, Blues Pills etc. In 2017 trupa care reprezinta genul in topul meu sunt acesti Horisont, al caror album nou umple cu succes golul lasat de desfiintzarea celor de la Graveyard. Ar putea fi un ultim suflu al acestui trend, creca lumea incepe sa se plictiseasca de revivaluri insa albumul e inca satisfacator.
************************************************
O'Brother - Endless Light
Am avut mari scandaluri cu gagik-mea daca sa las in top albumul asta sau pe al celor de la Junius. Eu zic ca pe Junius i-am tot pomenit (si cu albume, si cu cateva concerte despre care am mai povestit pe aici). Plus ca in general am tendintza sa aleg varianta mai putzin faimoasa atunci cand fac astfel de departajari. Ea ca ba nu, ca astia de la O'Brother nu le ajung inca nici la genunchi la aia de la Junius iar pe la mijlocu albumului e chiar un plictis teribil (ea asculta albumele cap-coada pe masina, eu doar prima si ultima piesa). Ne-am enervat, ne-am aruncat vorbe pe care le regretam, am trantit niste usi, pana la urma a ramas cum vreau eu ca e topu meu, ce dracu, sa-si faca blog daca nu-i convine.
Asa ca, dincolo de mentziunea ca are si Junius un album cam din aceeasi gama stilistica, ii includ in aceasta lista pe O'Brother, tot americani, ceva mai atmosferici si umpic mai aplecatzi spre Deftones si grunge (Junius mai au si o componenta de metal scandinav, care aici nu prea exista). Sunt aici si niste piese de umplutura insa mare parte a materialului arata o trupa pe care merita sa stam cu ochii.
Asa ca, dincolo de mentziunea ca are si Junius un album cam din aceeasi gama stilistica, ii includ in aceasta lista pe O'Brother, tot americani, ceva mai atmosferici si umpic mai aplecatzi spre Deftones si grunge (Junius mai au si o componenta de metal scandinav, care aici nu prea exista). Sunt aici si niste piese de umplutura insa mare parte a materialului arata o trupa pe care merita sa stam cu ochii.
*****************************************
Mutoid Man - War Moans
O trupa fantastica live, peste care am nimerit din intamplare la festivalul Brutal Assault de anul trecut. Creca si altzii i-au descoperit cam in aceeasi perioada, caci pentru albumul asta Mutoid Man au parte de o gramada de suport din toate directziile, si o gramada de contributzii invitate - de la Marty Friedman (fostul chitarist Megadeth) la Chelsea Wolfe. Multi-generatzional, cum ar veni.
In consecintza si albumul se ia mai in serios, nu mai e doar o inshiruire de glume muzicale, musafirii care au dat curs invitatziei se pretau unei anumite seriozitatzi a proiectului. Glumele sunt inca acolo, insa doar in versuri, vezi mostra de mai jos ("I came inside of Satan's daughter / Nine months later, who's the father?") ori in modul de organizare a concertelor (concerte in tramvaie, concerte combinate cu gătit la ceaun, concerte cu sesiuni de tatuaj live). Piesele sunt la un alt nivel decat ce stiam inainte, mai dense instrumental, mai metal, mai sofisticate insa pastrand aceeasi exuberantza si hiperactivitate care fac din concertele Mutoid Man o experientza de neuitat echivalenta cu o supradoza de cofeina.
In consecintza si albumul se ia mai in serios, nu mai e doar o inshiruire de glume muzicale, musafirii care au dat curs invitatziei se pretau unei anumite seriozitatzi a proiectului. Glumele sunt inca acolo, insa doar in versuri, vezi mostra de mai jos ("I came inside of Satan's daughter / Nine months later, who's the father?") ori in modul de organizare a concertelor (concerte in tramvaie, concerte combinate cu gătit la ceaun, concerte cu sesiuni de tatuaj live). Piesele sunt la un alt nivel decat ce stiam inainte, mai dense instrumental, mai metal, mai sofisticate insa pastrand aceeasi exuberantza si hiperactivitate care fac din concertele Mutoid Man o experientza de neuitat echivalenta cu o supradoza de cofeina.
Grupul e format din fosti membri Converge si Cave In care s-au unit acu catziva ani pentru o serie de concerte care combinau un fel de stand-up comedy cu metalcore modern, in ceea ce parea a se dori un fel de Primus pentru noile generatzii. Insa de acum avem de-a face cu o trupa reala.
No comments:
Post a Comment