TIFF 2014: filmele musai

Ultimul articol despre TIFF 2014, despre filmele misto. Despre filmele nasoale am scris aici, despre cele contra plictiselii am scris aici.

Snowpiercer

Mi-am petrecut o buna parte din viatza pe Trenul Foamei (Iasi-Timisoara si retur), asa ca filmul asta a zgandarit emotzii aparte in adancul sufletului meu. Povestea e despre un tren accelerat in care traiesc ultimii supravietzuitori ai umanitatzii, dupa ce Pamantul a inghetzat complet. Trenul e o minune a tehnologiei care calatoreste fara oprire de aproape 20 de ani si contzine un eco-sistem inchis pe baza de reciclare, hidroponice etc. care face viatza posibila pe termen lung.

Vagoanele din fatza sunt de clasa intai, locuite de bogatzi cu spatzii largi la dispozitzie, vagon restaurant, sauna, discoteca samd. In vagoanele de la coada stau moldovenii intr-o putoare infernala de shosete si nu numai, inghesuitzi ca sardelele si planuind sa atace vagoanele din fatza ca sa stea ilegal la clasa intai. Toata lumea stie ca daca trenul se opreste vor muri inghetzatzi, asa ca mecanicul de locomotiva (Ed Harris) a capatat statut de zeu, dar si de tiran.

Chris Evans (Captain America) si William Hurt decid sa conduca o insurectzie a moldovenilor spre cucerirea vagoanelor din fatza. Pe drum ei trebuie sa se lupte cu controlori nemilosi (Vlad Ivanov al nostru, albinosu islandez din Noi Albinoi). Mai apar Tilda Swinton (in rolul unui inspector), catziva actori coreeni (din The Host), recent oscarizata Octavia Spencer (in rolul unei moldovence careia CFRul i-a rapit copilul). Doar Smiley si Bartos mai lipseau, sa alerge pe acoperishul trenului.

Snowpiercer e un miracol al cinemaului SF recent, adica un SF in care chiar se intampla si se speculeaza chestii, nu doar se arata chestii. Poate se intampla umpic prea multe, avand in vedere ca producatorii au decis ca pt lansarea in SUA sa taie cam juma de ora din “scenele fara actziune” pt ca americanii nu se pot concentra la asa multe dialoguri.

Povestea e ecranizata dupa o banda desenata frantzuzeasca misto din anii 80. Regizorul filmului e coreeanul ala care a mai facut The Host, iar actorii sunt o adunatura foarte ciudata de vedete aduse din toate coltzurile planetei.

Eastern Boys

Robin Campillo face filme cu subtext social foarte heavy (vezi cazul Les Revenants, filmul cu zombie venitzi sa-si revendice pensiile). Aici autorul opteaza pentru teme gay pentru o interesanta metafora la adresa statutului actual al Uniunii Europene, in lumina recentelor alegeri europarlamentare si a valului de ura franco-britanica care s-a creat la adresa est-europenilor.

In linii destul de simple si fara inflorituri, filmul ne arata ca est-europenii au fost doritzi in UE in calitate de carne de tun, outsourcing de resurse umane pentru munci grele / umilitoare, ori pentru prestari de servicii sexuale. Problema e ca tactica nu a fost aplicata metodic, asa ca acum suntem cam multzi fugitzi din tzara. Si cam hotzi, ce-i drept - la firma la care lucrez eu, saptamana asta ne-au chemat la firma pe romani si pe tunisieni sa ne intrebe daca stim cine fura mancare din frigiderul departamentului - singurul anuntz administrativ care s-a facut in engleza in 3 ani (in rest tre sa traducem anuntzurile cu Google translate). Oricum, caracterizarea asta nu ma deranjeaza atat cat faptul ca astia prin Occident isi inchipuie ca noi ne imbracam doar in treninguri si avem drept limba materna rusa, indiferent de tzara din care venim.

Filmul e despre un corporatist ghei francez care merge prin gari la agatzat tziganusi est-europeni care ofera blowjoburi pe 50 de euro. Intr-o buna zi face eroarea de a invita pe unul la el acasa, iar acesta vine cu toata gasca si ii fura absolut tot din casa. Cumva macinat de vinovatzie, tziganushu revine totusi cateva zile mai tarziu sa se achite de blowjobu promis. Cei doi dezvolta o romantica relatzie transeuropeana, iar francezu decide sa-l adopte pe baiat ca sa-i dea o shansa in viatza. Problema e ca amicii baiatului nu-s incantatzi de idee si fac pe dracu in patru sa il traga inapoi in mizeria ghettoului est-euro. Ceea ce, din nou, e o buna reflectare a ce se intampla in zilele noastre.

Of Horses and Men

Film islandez despre un satuc de tzarani si caii lor, cu care acestia au o relatzie nu chiar zoofila, dar mai personala decat ar fi normal. Bunaoara unu dintre ei isi impusca iapa intr-un acces de gelozie, dupa ce aceasta a fost calarita de un armasar isteric. Evenimentul sta la baza unei relatzii care se infiripa intre stapanul iepei si stapana armasarului. Un alt personaj, un spaniol ratacit si impins la disperare de frigul islandez, isi omoara calul sa se incalzeasca in matzele acestuia. Scenariul e o succesiune de astfel de anecdote absurd-morbide, slab legate intre ele, cu dialog minimal si umor foarte sec. Sunt si scene ceva mai criptice, la care probabil e nevoie sa stii mai multe decat stiu io despre cai, ca sa le apreciezi.

Audio-vizualmente asta e filmul cel mai misto pe care l-am vazut la TIFFul asta. Caii sunt personaje la fel de impozante ca si cele jucate de actorii umani, nechezatul lor face parte din scenariu la fel ca si dialogurile oamenilor. Personajele se misca intr-un ritm constant de trap cu camera alergand adesea pe langa caii tropaind, iar coloana sonora folkista (gen Mugison) si peisajele rurale islandeze sunt o desfatare. 

We Are the Best

Suedezul Moodysson e un obisnuit al TIFFului inca de la primele editzii - si-a filmat unul din filmele recente chiar la Cluj (si la Cernobal :)), daca nu ma insel chiar in timpul unui TIFF. A fost unul din preferatzii raposatului Leo Sherban si una din revelatziile pe care mi le-a produs festivalul. De cand s-a insurat cu autoarea de benzi desenate Coco Moodysson, a devenit crestin habotnic si punker feminist, filmele lui sunt ceva mai militante, dar nu si-au pierdut nimic din fortza, in special in ce priveste caracterizarea personajelor.

Filmul asta e o ecranizare a unei benzi desenate facuta de nevasta-sa si sintetizeaza obsesiile recente ale regizorului pentru feminism, crestinism, punk si stangism. M-am uitat la film cu sperantza ca o sa fie despre lesbiene, si cand colo e despre trei fetitze de gimnaziu care decid sa isi faca o trupa punk in semn de protest fatza de orele de educatzie fizica de la scoala. Doua dintre ele sunt mai nihiliste, in timp ce a treia e o crestina habotnica, deci in felul ei tot marginalizata, dar e singura din trupa care are habar sa cante, ca a invatzat notele la biserica.

Probabil sunt semne de decrepitudine cu tendintze pedofile, dar m-am indragostit pe loc de cele 3 actritze. N-am mai vazut actori-copii atat de buni in o gramada de ani, probabil niciodata adunatzi in acelasi film. Povestea e un coming-of-age lipsit de evenimente spectaculoase, dar extrem de sharmant in ce priveste dialogurile, personajele si umorul cald.

In Order of Disappearance

Daca, in loc sa se insoare cu Madonna, Guy Ritchie s-ar fi mutat in Norvegia, filmu asta ar fi fost facut de el. Ca si Eastern Boys, e inca un film care incearca sa puna distantza intre cele doua jumatatzi ale Europei scindate de recentele alegerei europarlamentare. Aici est europenii sunt reprezentatzi de o mafie sarbeasca in care toata lumea poarta cushme si are candelabre imense prin casa. Mafia sarbeasca e condusa de Bruno Ganz si intra in conflict armat si tactic cu mafia aristocrata norvegiana. Conflictul e provocat si intretzinut de un muncitor de la deszapezire (Stellan Skarsgard) hotarat sa isi razbune fiul care a murit din pricina interlopilor si a drogurilor.

Filmul e un Snatch norvegian cu actori excelentzi, umor negru, violentza hazlie, coincidentze, twisturi si missunderstandinguri funny. Foarte multe personaje mor (cam unu la 5 minute), de unde si titlul filmului.

Philomena

Film de propaganda anti-religioasa umpic nedreapta, in sensu ca biserica e scoasa aici drept tzap ispasitor pentru o problema mult mai complexa, profitand de faptul ca personajul negativ – o calugaritza habotnica – a murit in anii 90 si nu se mai poate apara. In rest e un film profund uman si foarte classy, asa cum stiu britanicii sa faca. Regizorul britanic Stephen Frears e un expert al genului (The Queen, High Fidelity).

Povestea e despre Philomena, o pensionara care pe vremea cand era tanara si proasta a ramas gravida si a fost luata in grija la o manastire de maici care i-au vandut copilul din flori. Acu la batranetze, sub impulsul telenovelelor pe care le consuma toata ziua si a emisiunilor cu Andreea Marin, decide sa se regaseasca cu copilu abandonat. In acest scop ea se adreseaza unui jurnalist ratat care are mare nevoie de o bomba de tabloid ca sa-si relanseze cariera. Cei doi calatoresc in lung si-n lat investigand situatzia care ofera unele Surprize Surprize, dar nu vreau sa dau spoilere.

Filmul e excelent, a fost finalist la 4 Oscaruri - inclusiv pt film, scenariu si Judi Dench. Mie cel mai misto mi s-a parut scenariul (in ciuda derapajelor moralizatoare – creca e pur si simplu la moda sa arunci cu kkt in biserica no matter what). Dialogurile sunt excelente, iar actorii britanici au felu lor aparte de a fi elegantzi si funny in acelasi timp, incat itzi pica dragi instantaneu. Personajele implicate in poveste inca traiesc inca bine mersi (vezi poza) si au pus umarul la promovarea filmului in media.

Enemy

Dupa un film finalist la Oscar si excelentul thriller Prisoners, canadianul Denis Villeneuve pluseaza din nou cu aceasta minunata ecranizare dupa Jose Saramago, si se foloseste tot de Jake Gyllenhaal ca sa deliver the goods. Cartea a fost tradusa la noi sub titlul Omul duplicat.

Gyllenhaal joaca rolul unui prof de istorie divortzat care, uitandu-se la niste filme inainte de culcare, remarca un figurant care seamana cam tare cu el. Il cauta pe imdb pana afla cum il cheama, il localizeaza si realizeaza ca nu doar ii seamana, ci e un doppelganger perfect in cele mai mici amanunte. Isi ia inima in dintzi si il contacteaza, propunandu-i o intalnire fatza in fatza, insa la telefon raspunde sotzia actorului, care e convinsa ca cel care a sunat-o e propriul sotz incercand sa-I joace o farsa. De aici lucrurile se complica tot mai urat si, de la un punct incolo, filmul devine destul de psihedelic. E un fel de Lynch meets Kafka, asa l-au caracterizat unii comentatori (ma intreb totusi de ce Kafka si nu Saramago, daca tot e autorul povestii originale).

Mood Indigo

Michel Gondry incearca sa umple locul lasat cam liber in cinemaul francez de activitatea modesta a lui Jeunet din ultimii ani. Pentru asta, apeleaza la trucurile invatzate, cat a stat prin America, din colaborarile sa cu Charlie Kaufman (Eternal Sunshine…, Human Nature). Combinatzia se potriveste la fix pe romanul urmuzian al lui Boris Vian (L’ecume de jours) ecranizat aici pentru a nu stiu cata oara (in ciuda faptului ca lumea tot zice ca nu e ecranizabil).

Filmul e foarte dragutz si gimmicky dar la peste 2 ore de post-modernisme, trucuri vizuale dadaiste si dialoguri rapide in franceza, devine uneori obositor. Gondry abuzeaza de ceea ce stie el mai bine sa faca. Filmul e un fel de steampunk absurdist, cu efecte speciale stop-motion care adesea sunt foarte simpatice, dar cam aglomereaza filmul. Ceea ce nu e asa rau, caci altfel povestea ar fi descurajant de simplista – un gagiu (Silviu Gherman, sau o sosie a lui?) se scoala intr-o dimineatza cu planul de a se indragosti, o face (cu Audrey Tautou), se insoara, nevasta pica bolnava, se duce la doctor (Gondry insusi) si afla ca femeia va muri daca nu se inconjoara cu flori. Baiatu incepe sa-si dea totzi banii pe flori, pana ajunge sarac lipit si tre sa se angajeze in munci umilitoare.

E un film pentru hipsterii high class care cauta o alternativa viabila la ceea ce Wes Anderson are sa le ofere. Mare indragostit de jazz (si amic al lui Duke Ellington), Boris Vian a incercat in romanul asta sa faca literatura jazzy de improvizatzie, iar metoda e excelent transpusa in cinema prin acest film. Singura problema e ca jazzul de improvizatzie poate fi cam annoying.

Fever Pitch

In ciuda faptului ca comedia romantica e cel mai despicable gen de cinema, I'm a sucker pentru povestile de dragoste scrise de Nick Hornby (High Fidelity, An Education). Nu stiu de ce abia acuma am vazut Fever Pitchu - e chiar vechi, de cand Colin Firth era tanar si Mark Strong nu incepuse inca sa semene cu Andy Garcia (adica anii 90). Vazusem in schimb remake-ul american care mi s-a parut de kkt, in primul rand pentru ca au inlocuit tema profund britanica - fotbalul, cu baseballul american pe care nu doar ca nu-l intzeleg, dar si cat intzeleg din el mi se pare supernasol si anticlimactic. Nici dupa fotbal nu ma omor (de prin 94, cand la sfertu cu Suedia am plans atat de tare ca dupa aia nu am mai simtzit nimic, niciodata), dar macar pot sa intzeleg de ce cineva s-ar omori.

Colin Firth e un prof de literatura obsedat de echipa Arsenal, bantuit de flashbackuri despre cum il ducea taica-sau la fotbal cand era mic. El se indragosteste de o colega care nu suporta fotbalul si pe care o mai duce cu fortza la cate un meci. Povestea e pozitzionata in timpul sezonului din 89 cand Arsenal a castigat campionatu cu un gol marcat in ultimul minut al ultimului meci al sezonului, ceea ce da povestii o tensiune misto, in care relatzia dintre cei doi evolueaza prin tot felu de hartoape in functzie de evolutzia echipei in campionat. Sunt foarte amuzante dialogurile, atat intre protagonisti, cat si intre barbat si amicii lui, ori intre gagica si amicele sale (incercand sa psihanalizeze obsesia barbatzilor pt fotbal).

Shield of Straw 

Takashi Miike e unul din pionierii horrorului japonez, dar de catziva ani se straduie sa intre in mainstream si a facut o obsesie pentru filme cu samurai, incercand probabil sa se afilieze panteonului cinemaului japonez old-school (Kurosawa etc.). Desi Shield of Straw se petrece in zilele noastre, la baza e o fabula moralista cu samurai care duc conceptu de onoare pe culmi absurde, dincolo de orice notziuni de patriotism, si chiar de logica. 

In filmu asta samuraii sunt 4 politzisti insarcinatzi cu escortarea unui violator psihopat de la un oras la altul, in conditziile in care exista o recompensa de 1 bilion de yeni pentru cine il asasineaza pe detzinut inainte sa intre in sala de judecata. Politzistii tre sa se lupte intai cu populatzia disperata dupa banii pusi in joc, apoi cu ceilaltzi politzisti dispusi sa isi riste carierele si salariile de bugetari ca sa puna mana pe recompensa si intr-un final chiar cu propria lor tentatzie de a pica la o intzelegere si a impartzi banii intre ei.

Se ajunge chiar in situatzia in care detzinutul insusi e dispus sa se sinucida ca sa puna mana pe recompensa. Unii s-ar putea sa-l misinterpreteze drept un film bruswillian despre patriotism absurd, insa daca ai vazut recentele filme ale lui Miike realizezi ca de fapt Shield of Straw inchide un fel de trilogie a onoarei absolute la care Miike munceste de catziva ani (alaturi de Harakiri si 13 Assassins).

Blue Ruin 

Film extrem de maiastru, mai ales ca e facut de/cu niste necunoscutzi. Atentzia la detalii e impresionanta, ritmul scenariului la fel, in special felul in care detaliile povestii se dezvaluie milimetru cu milimetru pana cand totul face sens. La baza filmul e un comentariu la adresa dreptului tzaranului american la inarmare, ceea ce in teorie inseamna ca tzaranu sa aiba in casa o pusca descarcata in caz ca Omu Zapezilor se napusteste asupra casei lui, dar in practica inseamna ca tzaranu are vreo 6 puscoace incarcate, cate una pentru fiecare membru al familiei, si nu pregeta sa le scoata de cate ori bea o bere in plus si se enerveaza pe te miri ce.

In filmu asta tzaranu a aflat ca un vecin se culca cu nevasta-sa si in consecintza ii impusca familia. Fiul supravietzuitor al familiei asaltate se razbuna pe tzaran omorandu-i un membru al familiei. Ceilaltzi membri ai familiei decid sa nu cheme autoritatzile, ci sa „keep it in-house”, isi scot puscoacele din vitrina si se duc sa macelareasca ce a ramas din familia asaltata initzial. Membrii acesteia iau la randul lor masuri si tot asa, cele doua familii trigger-happy se macelaresc incet dar sigur, intr-un tavalug al razbunarilor violente care escaladeaza pana la un final moralist intr-un fel splendid. 

Black Coal, Thin Ice

Dupa ce ca-s calare pe economia capitalista, chinezii au inceput sa ia cu asalt si cinema-ul, cu un fel de drame destul de greu de digerat, sufocate in comentariu social dar in acelasi timp suficient de politically-correct ca sa treaca de cenzura lor de-acolo, care poate fi nasoala cand vrea. Filmul asta a luat Ursul berlinez - unii zic ca e o tentativa a europenilor de a-i pupa in cur pe chinezi, dar filmul e pretty cool. Mi-a placut mai mult decat A Touch of Sin, celalalt film ultrasocial chinezesc pe care l-am vazut la TIFFu asta.

In primul rand pentru ca are componenta asta noir care e foarte atipica pentru cinemaul chinezesc. Nu va inchipuitzi totusi ceva cu femei fatale imbracate in rosu si detectivi cu palarii de fetru ascultand jazz, ci un fel de echivalent comunist al acestor troposuri. Personajele sunt proletari imbracatzi prost, femeia fatala e o croitoreasa, detectivu e un militzian rural ambitzios, iar crimele sunt infaptuite (ori macar descoperite) prin fabrici si uzine. Paralelele cu filmul noir american sunt insa acolo si sunt palpabile.

Altfel povestea nu e spectaculoasa, e un policier destul de standard despre o serie de crime legate intr-un fel sau altul de viatza unei croitorese si de o geaca de piele la care croitoreasa i-a stricat candva un nasturel.