Filmele vorbite pe la spate - noiembrie 2011

Filme musai

Brazil

Unul din cele mai importante filme ale vietzii mele, situat in top 10-ul all time al filmelor pe care le-am vazut de cand umblu pe acest Pamant. Cum e filmul pe care-l vazusem cu toate gagicile mele in afara de ultima, am decis sa corectez acest neajuns, mai ales ca a aparut recent o varianta BluRay.

Asta e unul din filmele despre care n-ar trebui sa aiba rost sa vorbesc, pomenirea titlului sau ar trebui sa fie suficienta. Insa cum recent am aflat de la un coleg de serviciu ca n-a auzit in viatza lui de Orwell, cine stie, or mai fi si oameni care n-au vazut Brazil, ori care nu stiu cine e Terry Gilliam.

Membru al echipei Monty Python care a revolutzionat comedia britanica in anii 70, Gilliam e unul din cei mai vizionari regizori ever. In Brazil reuseste sa faca o contradictzie in termeni, o distopie comica inspirata de Orwell (pe partea de distopie), Kafka (pe partea de absurd) si evident de traditzia Monty Python a hazului de necaz.

Intr-un viitor totalitarist, un individ e executat de autoritatzi din cauza unei erori birocratice (un functionar a tastat un nume gresit pe mandatul de arestare). In plus, familia celui executat mai trebuie sa si suporte costurile executiei, conform unei legi noi care spune ca securitatea natzionala e o cheltuiala pe care trebuie sa o impartaseasca totzi cetatzenii.

Eroul filmului lucreaza la Ministerul Informatiei, care se ocupa evident cu ascultarea telefoanelor cetatzenilor in numele sigurantzei natzionale. El isi da seama de eroarea birocratica insa, cum nu mai poate sa-l aduca pe cel mort (=procesat) inapoi, isi propune macar sa returneze taxa de executzie la familia mortului, un mic gest de bunavointza care sa redea increderea in sistem. Sefii sai insa au alta parere, ca gestul n-ar reda deloc increderea, ci ar putea afecta credibilitatea sistemului, iar familia mortului ar trebui redusa la tacere. In conflict se mai amesteca si Robert DeNiro, in rolul celui care ar fi trebuit executat de fapt, un instalator vanat de autoritatzi pentru ca repara tzevi la negru.

Designul filmului imprumuta ceva de la filme ca Metropolis si o vreme pare o parodiere a lui Kafka, insa, ca mai toate filmele lui Gilliam, are un substrat de un tragism aparte, cum rareori s-a mai facut in cinematografia SF.

Red State

Pe Kevin Smith il stiam drept autor de comedii tampite (si actor, daca consideram actorie rolul lui Silent Bob din filme ca Dogma, Jay and Silent Bob Strike Back). De la o vreme fiecare nou film al sau a fost mai tampit ca precedentul, chiar si Zack and Miri Make a Porno, in care si-a unit puterile cu echipa lui Apatow.

De aia am fost socat sa gasesc cel mai recent film al sau drept laureat al marelui premiu de la Sitges (cel mai important festival horror european). Am fost si mai socat dupa ce am vazut filmul - desi mai pastreaza elemente de comedie obscena, e un thriller destept, violent si plin de comentariu politic foarte relevant, in spiritul prozei lui Joe Lansdale.

Filmul incepe ca o comedie tampita clasica din repertoriul lui Smith: 3 liceeni planuiesc un gangbang cu o tipa batrana agatzata pe Facebook, jucata de recent oscarizata Melissa Leo (The Fighter). Cand ajung la domiciliul tipei insa, aceasta ii imbata, ii leaga fedelesh in celofan si ii duce la o biserica in care au loc in mod ritualic executzii de homosexuali, sub egida "Anal penetration, eternal damnation". Liderul congregatziei e superbul Michael Parks, pe care-l stitzi din roluri memorabile ca Jean Renault din Twin Peaks, seriful din Kill Bill 1 si proxenetul mexican din Kill Bill 2. Parks are un monolog fantastic de vreo 10 minute despre sfarsitul lumii, de care se foloseste pentru a transforma filmul din comedie in full blown horror. In timpul asta, autoritatzile dirijate de nimeni altu decat John Goodman (care pare bolnav, a slabit foarte tare) asediaza biserica sub banuiala ca e o celula terorista care trebuie extirpata de pe fatza Pamantului. Se isca o mica batalie intre doua feluri de nebunii - delirul religios si delirul autoritatzii politice.

Dialogurile sunt superbe, regia la fel, cei 2 lideri jucati de Parks si Goodman fac roluri de Oscar, deci un film de top pe anul asta.

Confessions

Revenge thriller japonez facut oarecum in stilul lui Oldboy, film care a dat o noua directie pt filmele de razbunare (asiatice), adica o demonstratzie de teroare psihologica cu momente melodramatice si simfonice.

Filmu a fost pe listele scurte ale Oscarurilor de anul trecut pt cel mai bun film strain si are un mare beneficiu din coloana sonora facuta de cea mai cool trupa metal japoneza, Boris. Nu e numai metal, trupa contribuie cu bucatzele din cam toate genurile pe care le-a practicat pana acum, acustic, doom, electro etc., rezultatul fiind un soundtrack impresionant, care te face sa suporti mai usor scenele excesiv de melodramatice.

Filmul e o colectie de monologuri ale unor personaje care isi recunosc unele fapte reprobabile, da reprobabile rau. De exemplu o invatzatoare le spune elevilor sai ca a injectat sange infectat cu SIDA in cornu si lapticu primit de dimineatza. Doi dintre elevi innebunesc subit, unu o ia razna cu totul, al doilea are insa sange in instalatzie si planifica o razbunare mizantropa, cu multe victime. Incet-incet, toata lumea incepe sa se razbune pe toata lumea si evenimentele spiraleaza in directii destul de horror. Cum ziceam, cam tot filmul e spus in monologuri puse peste o succesiune de flashbackuri ce converg ca un bolero dramatic pe muzica excelenta a celor de la Boris (si un pic de Radiohead).

Nici un amator de Boris si nici un amator de revenge movie asiatic n-ar trebui sa rateze filmul asta.

 Filme contra plictiselii

A Dangerous Method

De cativa ani David Cronenberg si Viggo Mortensen nu se mai dau dezlegatzi, sprijinindu-se unul pe altul in sperantza ca vor sari suficient de sus incat sa prinda Oscaru. Au dat tarcoale premiilor cu History of Violence si cu Eastern Promises, iar acu mai au o tentativa cu aceasta ecranizare a unui episod biografic (si piesa de teatru) legat de rivalitatea dintre Jung si Freud, de pe vremea cand primul incerca sa-l convinga pe al doilea ca e telepat, al doilea il convingea pe primu ca e doar obsedat sexual, iar intre ei facea istericale Sabina Spielrein, la inceput in calitate de pacienta nebuna de legat, apoi in calitate de mama psihanalizei sovietice.

Filmul are un loc foarte bine fixat in cariera lui Cronenberg, care toata viatza lui a facut filme despre mendrele mintzii umane. Pe vremuri insa filmele sale erau horror, dar acu se pare ca urmeaza indeaproape modelul lui David Fincher de a se consacra drept autor de filme serioase. Sper sa traiesc ziua in care isi vor baga amandoi picioarele si se vor intoarce in elementul lor. Asta nu inseamna ca filmele lor serioase sunt de lepadat, dar imi lasa uneori impresia ca se cam fortzeaza sa fie serioase.

A Dangerous Method e mai mult teatru decat film, ocazie pt cei 3 actori (plus Vincent Cassel in rolul unui psihiatru nimfoman) sa se dea in spectacol cu nerusinare. Probabil din nou o sa avem o nominalizare Oscar, insa nu-s decis daca pentru Mortensen sau pentru Fassbender (Inglourious Basterds, 300, X-men etc.). Primul joaca un Freud cam cacanar si meta-obsedat sexual, altfel familist convins. Al doilea il joaca pe Jung, ale carui principii sanatoase de viatza sunt date peste cap de dezmierdarile sado-maso ale pacientei sale dilii, jucata de Keira Knightley.

Dupa o prietenie destul de lunga, Jung incepe sa se simta lezat ca Freud e mai interesat in a-si pastra autoritatea in domeniu decat sa exploreze directii noi precum telepatia si ocultismul, in tip ce Freud e ros de invidie pentru buna starea financiara a amicului sau si de complexul de a fi evreu in zorii nazismului.

In principiu filmul e despre sex si moarte, insa ambele sunt tratate extrem de la rece si hiperintelectual, asa ca pana la urma filmu nu e nici horrific si nici sexy (nici macar in scenele de sex pe care Keira Knightley le ruineaza - e drept ca i se vede doar un san, dar ma indoiesc ca al doilea ar fi putut salva situatzia). In tot filmul se discuta dileme fascinante, care insa prea putzin se reflecta in poveste si evenimente, majoritatea ramanand doar la statutul de replici de talk show. E drept ca si piesa de teatru care a inspirat acest film se numeste The Talking Cure, asa ca it makes sense.

Insidious

Australienii James Wan (ca regizor) si Leigh Wannel (ca scenarist) incearca din rasputeri sa devina nume cult ale horrorului modern. Desi nu-s lipsiti de talente si idei bune, ma tem ca mai au de invatzat, macar in plan stilistic.

Cei doi sunt responsabili pentru primul film Saw, care a nascut una din cele mai de succes francize horror din ultimii 20 de ani. Insa chiar dupa primul film au vandut franciza altora, lasandu-i sa faca ce vor cu ea. O decizie intzeleapta, cred, nu e ok ca inca de la debut sa te plafonezi in maniera asta (in plus au facut bani frumosi si din pasarea francizei).

Dupa separarea de Saw, s-au apucat sa faca filme destul de diverse. Mai intai Death Sentence - un fel de remake la un film de-al lui Charles Bronson, cu Kevin Bacon cand isi razbuna cu un shotgun copilu omorat de niste golani. Apoi Dead Silence, cu fantoma unei papusharitze care manca limbile copiilor neascultatori. Iar acu Insidious, o buna reprezentare a genului haunted house, destul de ignorat in ultimii ani.

Filmu e despre o familie al carei copil a intrat in coma, iar camera sa e bantuita de tot felu de aratari. Familia se muta dintr-o casa in alta, dar bantuiala ii urmeaza peste tot. Pana la urma apeleaza la serviciile unor ghostbusters care scot la iveala planul diabolic al unui diavol de a poseda trupul copilului aflat in coma.

Spre deosebire de precedentele filme ale cuplului Wan/Wannel, nu e sangeros si pe alocuri e usor comic. Are cateva sperieturi de calitate daca-l dai destul de tare si e infinit mai bun decat franciza Paranormal Activity, fara sa-si propuna sa fie original cu orice pretz. E un horror foarte clasic, exact opusul ultramodernismului brutal propus cu Saw. De aici trag eu concluzia ca autorii incearca sa acopere o plaja cat mai larga a horrorului, sa isi asocieze numele cu genul intr-o maniera cat mai cuprinzatoare. Pe termen lung e o strategie buna - peste 20 de ani cele 4 filme facute pana acum vor aparea drept un bun inceput de cariera. Insa, cum ziceam, mai e de invatzat, inca n-au depasit statutul de imitatori - in Insidious, cel imitat e Sam Raimi.